„Biroul meu are 17000 de hectare” …

Despre pădurea ca meserie și haina verde ca blazon. Despre copilăria pe potecile codrului, despre istoria unuia din cele mai vechi ocoluri silvice din România care funcționează din 1889, despre curajul transformării și desprinderii de stat ca regie autonomă a unui ocol privat, despre prejudecăți, blamări, bețe în roate și anateme, despre noul Cod Silvic care face, cumva, dreptate micilor proprietari, despre bucuria descoperirii unui corp de  pădure virgină și seculară  pe care a reușit să o introducă în patrimoniul UNESCO ca arie protejată, unică în țară și unde trăiește cel mai înalt brad de la noi, despre silvoturism, despre lupta cotidiană cu o legislație forestieră stufoasă și birocratică, despre încrâncenarea și curajul unui ardelean neaoș, încăpățânat și oblu de își face meseria cinstit, performant și profesionist, despre durerea silvicultorilor că asupra lor s-a pus, la grămadă, eticheta de hoți, despre o vânătoare de vrăjitoare,  într-un interviu abrupt ca râpele și ascuțit ca securea. Un interviu cu inginerul Sorin Urdea, șeful ocolului silvic Pădurile Șincii – Șercaia, un om care a avut norocul să își transforme pasiunea în profesie și care a pornit munca în pădure de jos, de la drujbă și ciocanul de marcat. După o viață în codru cu bune și rele, după întâlniri cu fiarele pe patru și pe două picioare, după ecologismul ca deziderat și protejarea naturii ca misiune asumată, interviul nu a putut fi decât o spovedanie de o sinceritate tăioasă și asumată…

De unde pasiunea ta pentru pădure ?

M-am născut în satul Grid, situat la 7 kilometri de Șercaia și am avut norocul să copilăresc, la propriu, prin pădure. La noi, codrul era și pentru necesarul de lemne dar și pentru fânețe, acestea fiind situate în interiorul pădurii. Neavând cu cine să mă lase acasă, părinții m-au luat cu ei, de mic, pe poteci, la fânețe, printre arbori. Am crescut cu natura la îndemână și am simțit, de prunc, starea de bine pe care numai umbra, răcoarea și mirosul pădurii ți-o pot da dacă știi cum să o înțelegi și să o iubești. Am avut și un model în familie, fratele tatei care a lucrat în exploatări forestiere și apoi la Direcția Silvică Sibiu. Datorită lui am îndragit haina verde. Eram în anii 80 și îmi doream să lucru la pădure, nu în industrie.

Haina verde a unchiului și poveștile codrului ți-au „pansonat” cariera?

Da! Mă fascina să îl aud povestind, îmi plăcea cum gândește și cum punea problemele, așa mai franc și mai liber decât alți oameni. La 14 ani am luat o hotărăre nu foarte comodă și am optat pentru un liceu silvic, în condițiile în care nu erau decât cinci în toată țara, nici unul aproape. Majoritatea celor de aici se duceau la liceul silvic de la Gurghiu aflat la 20 de kilometri de Reghin. Alții se duceau la Brănești, lângă București. Eu am ales liceul silvic din Timișoara pentru că aveam un frate profesor, acolo. În 1979 am devenit elev al liceului Pădurea Verde, un liceu foarte vechi construit în 1883 de administrația austro-ungară. Avea un parc dendrologic absolut superb, cu mii de specii. Mi-a plăcut foarte mult deși îmi era tare dor de casă și de pădurile mele.

Și nu a putut urma decât Facultatea de Silvicultură din Brașov. Corect?

Corect, dar nu am intrat în primul an. Cunoscând situația materială a părinților m-am ambiționat să nu iau meditații. M-am angajat ca muncitor la ocolul silvic unde ne aflăm acum și după un an am intrat la facultate. Am muncit cu foarte mare plăcere și bucurie. Am început de jos, de la drujbă și de la ciocanul de marcat. Apoi am plivit într-o pepinieră puieți de molid, am tăiat răchită pentru plan, am cules ciuperci și fructe de pădure. Mi-a prins tare bine pentru că am înțeles și respectat activitatea fiecărui angajat al ocolului. Am intrat la facultate la seral, tot pentru a putea munci. Au urmat șase ani de studii absolvind în 1990. Ultimii doi ani de studenție am făcut coroane de brad pentru serele Codlea.

De când te-ai angajat din nou la Ocolul Șercaia, cu cal, arme și bagaje? Și cum ați devenit ocol privat?

Din 1995, când am dat concurs pentru un post de șef de district. În 1998 am câștigat concursul de Șef de Ocol și până în 2004 am fost la Romsilva. După 2001, prin legea 1 s-au restituit și pădurile primăriilor, nu numai cele ale persoanelor fizice. În 2002 primarii a cinci comune din zonă: Părâu, Șinca Nouă, Șinca Veche, Poiana Mărului și Șercaia s-au hotărât să înființeze un ocol propriu care a fost denumit Pădurile Șincii. Acesta a funcționat pe asociație, ca un fel de ONG, până în 2010 când s-a schimbat Codul Silvic. Între timp Șercaia și Poiana Mărului s-au retras și au rămas doar trei comune care au format o regie care funcționează și în ziua de azi.

Ce fond silvic administrezi acum? Care sunt speciile preponderente?

Oculul Silvic Pădurile Șincii administrează o suprafață de 17000 de hectare din care 13500 ale comunelor și 3500 ale altor proprietari. Arealul face parte din zona munților Perșani, munți joși, mai degrabă dealuri, cu altitudinea maximă la Măgura Codlei (1100m) și Vârful Gârbova (993 m). Sunt munți de origine vulcanică dar apar și calcare care dau soluri mai bogate și mai fertile, propice dezvoltării pădurii. Specia dominantă este fagul, în proporție de 60%, avem rășinoase cam 30%, stejar 5% și încă 5% diverse specii tari și moi: frasin, paltin, mesteacăn, salcie.

Cum este o zi de muncă a unui șef de ocol silvic? Ce implică?

Nici una dintre zile nu seamănă una cu alta. Avem o ciclicitate în funcție de perioadele anului. În luna decembrie solicităm firmelor să încheie parchetele pentru a putea să încasăm ultimele volume de masă lemnoasă și să evaluăm stocul care rămâne pentru anul viitor. În ianuarie facem bugetul pentru anul în curs. Desfășurăm două mari acivități, cu două tipuri diferite de contracte. Există contracte de administrare cu marii proprietari prin care noi încasăm și vindem masa lemnoasă și le virăm rezultatele financiare și contracte silvice pentru micii proprietari în care asigurăm doar paza, contra cost și ei își vând singuri masa lemnoasă, dacă este cazul. Primăvara începem campania de împădurire încă din 10 martie, dacă vremea ține cu noi. Lunea o dedicăm problemelor administrative, dar de marți de la ora 10 plecăm în pădure. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu o meserie pe care o iubesc foarte mult, că pasiunea mi-a devenit profesie și că biroul meu este codrul…

La ce vârstă a arborelui se face prima tăiere?

Depinde de sprecie. La fag, la 110 ani. Dezideratul nostru este regenerarea naturală a pădurii în proporție de 70% până se încheie toate tăierile. Trebuie să tai doar când există fructuficație naturală folosind sămânța pe care arboretul o produce singur și o lasă pe sol.

Care este cea mai mare realizare a ta ca șef de ocol?

Ne-am străduit să obținem cel mai valoros certificat de management al calității, un fel de ISO pentru domeniul forestier denumit FSC eliberat de entitatea europeană. Cu un astfel de certificat vinzi altfel în Europa cu altă credibilitate și prestigiu. Din acest moment ne situăm în vârful lanțului de custodie putând comercializa material lemnos certificat de proveniență Șercaia inclusiv clienților pretențioși cum ar fi IKEA. Cu ocazia documentării pentru obținerea acestui certificat am identificat o pădure cu valoare ridicată de conservare, cu arbori seculari și cu plante rare deosebit de valoroase cum ar fi Limba Cerbului și Crucea Voinicului. Este vorba despre un trup de pădure neatinsă niciodată de tăieri situată pe Valea Strâmbei în bazinetul Strâmșoara care face parte din Pădurea Șinca. Vorbim de un codru de 323 de hectare cu arbori seculari, fag și brad. Pe programul național de conservare nu am putut să o declarăm arie protejată, dar am reușit pe un program european și acum este în patrimoniul mondial UNESCO. Pădurea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu, de sute de ani, evoluând natural, fără nici un fel de intervenție din partea omului. Avem acolo un brad cu un diametru de 142 de centimetri și cel mai înalt brad din România cu o înălțime de 62,5 metri. Vârstele acestor copaci sunt de peste 200 de ani la fag și peste 300, la brad.

Acest areal natural deosebit se poate și vizita? Te-ai gândit să îl introduci într-un circuit de silvoturism?

Vom elabora un plan de management anul acesta. Nu vrem să facem un turism de masă, ci unul nișat prin care să atragem adevărații iubitori ai naturii în grupuri nu mai mari de 15 persoane. Deja au venit mulți străini care au aflat de pe site-ul UNESCO. Urmează să gândim și să realizăm niște trasee speciale marcate corespunzător.  Dacă vorbim despre silvoturism avem și alte zone faine și ofertante inclusiv pentru pasionații de off road sau de mountain bike, cum ar fi pădurea de la Comăna de Sus care este situată într-o zonă carstică cu peșteri și coloane de bazalt. Tot de aici se poate ajunge, pe un drum forestier în pădurea de pe Valea Bogății. Pădurea de la Bogata era una dintre favoritele lui Ceaușescu pentru vânătoarea de mistreți. În pădurea de la Veneția de Sus există un drum de tractor care poate fi parcurs cu motocicletele tip enduro și care merge pe Valea Hamaradiei până la Vlădeni, aproape de Codlea. Planul de dezvoltare turistică se poate face doar cu un parteneriat cu comunele pe raza cărora se află traseele.

Ce poate face un mic proprietar cu pădurea sa? Cum o poate exploata, valorifica sau vinde?

Din păcate ca și în multe alte domenii, legislația din domeniul forestier bâjbâie. Există un cod silvic și o legislație foarte stufoasă și nu tocmai coerentă. Este logic să se aplice cu greutate. Până acum 10 ani se făceau niște studii sumare. Până acum un an, micii proprietari de pădure erau obligați să se asocieze pentru a aduna la un loc minim 100 de hectare pentru a-și putea face amenajament silvic.Se ajungea la situații aberante în care se asociau 100 de persoane cu câte un hectar și în final se constata că un om nu poate beneficia decât de o jumătate de metru cub de lemn din pădurea lui! Aceasta în condițiile în care dreptul la proprietate este garantat prin Constituție dar cetățeanul nu se putea bucura de acest drept în cazul pădurii. Din fericire, anul trecut s-a înțeles această problemă și legislația s-a relaxat. Acum proprietarii mici care dețin sub 10 hectare pot exploata 5 metri cubi pe an pe hectar, dar nu mai mult de 20 de metri cubi. Asta înseamnă că cei care dețin mai mult de 4 hectare tot sunt văduviți, dar este, categoric, mai bine decât înainte. Codul Silvic spune că poți crea acte de punere în valoare la proprietari persoane fizice până în 20 de hectare fără a fi nevoie de firme specializate și atestate pentru exploatare. Această prevedere este corectă pentru că au avut loc, din păcate, foarte multe accidente mortale din cauza oamenilor neinstruiți să lucreze la doborârea și transportul arborilor de mari dimensiuni. Proprietarul ne solicită printr-o cerere ajutorul iar noi mergem în teren și îi marcăm materialul lemnos pe care îl poate tăia, după legile și bunul simț al pădurii, chiar dacă uneori oamenii vor alți copaci, dar trebuie să înțeleagă că extragerea nu se face la voia întâmplării. Trebuie protejat ecosistemul din care face parte inclusiv pădurea lor. Dacă ai o pajiște împădurită pe care dorești să o redai categoriei de folosință pășune sau fâneață și nu face parte din fondul forestier o poți tăia la ras, dar în fondurile forestiere acest tip de tăieri sunt interzise prin lege cu excepția arboretului de molid care la noi nu se regenerează natural. În ceea ce privește vânzarea pădurii proprietate privată, statul are drept de preemțiune, dar la un preț corect și egal cu cel de pe piața liberă.

Care este istoria Ocolului Silvic Șercaia? Casa care îl găzduiește este tot … istorică!

Așa este! În actuala locație, Ocolul funcționează din 1889. Casa a aparținut unui vizionar, gazetarul Alexandru Ciurcu, inventatorul unui motor cu reație într-o butelie, cu mult înaintea lui Coandă. Motorul l-a probat la Paris pe o barcă pe Sena! Înainte de 1889 aici a fost o poștărie pe stil vechi, adică un punct în care se schimbau caii de poștă folosiți la diligențe. În spate erau grajdurile. În 1889 s-a înființat Ocolul Silvic de la Șercaia în perioada regimului austro-ungar. Erau extrem de bine dotați și organizați. Din nefericire, în perioada comunistă, majoritatea arhivei a fost distrusă. În perioada interbelică a funcționat ca Ocol de Regim cu personalul administrativ plătit de stat și cu cel de teren, din pădure, plătit de proprietari. În acea perioadă, Ocolul administra un fond forestier de 24000 de hectare. În perioada comunistă a funcționat, evident, ca ocol de stat în cadrul Inspectoratului Silvic Județean Brașov aflat în subordinea Ministerului Silviculturii. Iar din 2004,după cum v-am mai spus, funcționăm ca ocol privat și încercăm să ducem mai departe tradiția acestui ocol silvic de la Șercaia, un ocol cu adevărat istoric. Singurul regret pe care îl am este că s-a pierdut compactitatea pădurilor pe care le administrăm.

În epoca IT mai găsești oameni cu care să lucri și care să iubescă la fel de mult ca tine, pădurea?

Din fericire, mai găsesc, dar nu ușor. Iar din partea tinerilor simt o reticență și o retractibilitate față de această meserie și, din păcate, pot să o înțeleg. În România au fost situații cel puțin neplăcute în care au fot implicați silvicultorii, de multe ori pe nedrept, sau faptele au fost prezentate denaturat. Suficient însă, pentru a se pune o pecete pe noi, ca breaslă, o anatemă, că am fi toți hoți sau șarlatani. Și atunci oamenii se feresc. Regret că nu am ieșit pe mass media pentru a prezenta lucrurile așa cum sunt pentru ca lumea să știe cât de grea și legală este munca noastră. În structurile forestiere nou înființate suntem peste o sută de ocoale silvice, altele decât cele de stat. Avem și o asociație a administratorilor de păduri cu sediul la Săliștea Sibiului care participă la dezbateri și la proiecte de legi.

Crezi că, în ceea ce vă privește pe voi, silvicultorii, încă are loc o vânătoare de vrăjitoare?

Posibil. Va mai trece destul timp până când se va înțelege că nu dorim altceva decât să ne facem meseria cinstit și fără a ne simți hăituiți. De la noi nu pleacă nici un transport de lemne din pădure fără acte în regulă și monitorizare prin GPS. Din păcate poliția atunci când oprește un asemenea transport are o problemă cu evaluarea materialului lemnos, ca specii și cubaj. O problemă care nu este a noastră, ci a lor din cauza lipsei de cunoștințe în domeniu.

Când mai ai timp de tine și de pasiunile tale? Ce îi place să facă omului Sorin Urdea, atunci când dezbracă haina verde?

Haina verde nu o dezbrac aproape niciodată. Mie mi-a ajutat Dumnezeu să îmi transform cea mai mare pasiune în profesie. Îmi plac Duminicile pentru că atunci mă pot relaxa alături de familie. Când eram la Romsilva nici wekeend-uri nu prea aveam. Nu pescuiesc, dar îmi place peștele. Aș vâna dacă partidele nu s-ar organiza Duminica. Și iubesc să mă ocup de casa părintească din Grid, de rânduielile gospodăriei.

Ce crezi că ai fost într-o altă viață?

Cu întrebarea asta m-ați încuiat. (Râde). Cred că agricultor sau crescător de animale, undeva tot în natură. Am fobia spațiilor închise.

Adu-ți, te rog, aminte de câteva întâmplări vesele sau dramatice petrecute în biroul tău, pădurea…

M-am întâlnit, deseori, cu ursul. Dacă te simte, te ocolește. Cel mai dezvoltat simț al ursului este mirosul, apoi auzul și cel mai slab, văzul. Mirosul de om nu îi place. Pericol este dacă te întâlnești față în față cu el, dacă îl surprinzi în locuri dosnice. Când mergi prin astfel de zone cum ar fi zmeurișul este bine să faci gălăgie, să dai gură cum spunem noi, adică să chiui sau să vorbești tare. Când este surprins, ursul se ridică în două picioare și te caută. Ori te atacă, ori pleacă. Cele mai periculoase sunt ursoaicele cu pui mici care se sperie de om și zbiară. Atunci ursoaica atacă sigur. În nici un caz nu trebuie să fii între pui și ursoaică. Dacă faci pe mortul în cucuruz, nu ține. Am lucrat foarte mult pe Valea Strâmbei și acolo sunt foarte mulți urși, aveam și un observator de vânătoare pentru Ceaușescu. Cel mai des venea aici Maurer. Nea Nicu venea în special la cerb, își făcuse piste de elicopter în tot masivul Făgăraș. Eram odată cu nea Gheorghiță Roman, unul din cei mai vechi pădurari de pe Strâmba. Coboram pe o brână în fundul Pârâului lui Gligor pentru că trebuia să facem raportul de cerbi în fiecare săptămână. Ne-am trezit cu ursul la cinci metri de noi. S-a speriat și ne-a scuipat. Am dus puștile la ochi, dar a fugit în desiș.

O întâmplare mai amuzantă s-a petrecut într-o lună martie când se topeau repede zăpezile și râurile erau umflate. Aveam un ciocan de marcat care avea pastila prinsă cu un cui metalic, un fel de nit. Am marcat niște anini pe la Perșani chiar pe parginea râului și ne-a căzut pastila în apă. Și să ne vezi pe mine și pe Bubi desculți, în martie, pescuind pastila. Am găsit-o după vreo oră.

Ce îți propui și ce îți dorești pentru 2018?

Ca la fiecare început de an, îmi doresc, în primul rând, normalitate, pentru că provocările sunt tot mai mari. Și stabilitate legislativă în domeniul silvic, pentru că asta ne doare cel mai tare și ne dă cel mai mult de furcă. Cu cât legea este mai stufoasă cu atât este mai greu de aplicat și birocrația mai mare. Mai îmi doresc să fac față cu succes acestei noi provocări profesionale și mă refer la planul de management pentru pădurea virgină de la Șinca.

În loc de încheiere

Se lasă seară de februarie pâclos când terminăm interviul. Doar eu și cu el mai suntem în clădirea istorică din Șercaia care găzduiește ocolul silvic. Ne despărțim cu o strângere bărbătească de mână și cu promisiunea mea de a-l însoți în pădure, biroul lui de 17000 de hectare. Nu știu dacă Sorin Urdea a citit și i-a plăcut Păunașul Codrilor. Am uitat să îl întreb… Știu doar că i se aseamănă și mai știu că datorită celor ca el codrul este pe mâini bune și pe minți înțelepte. Cei care aruncă cu pietrele vorbelor în hainele verzi ar trebui să trudească, iarna, doar o zi în pădure. Ajunge!

Un interviu de Cătălin Bădulescu

Peştera Muierii: dalta picăturii de apă

Şoseaua de la Râmnicu Vâlcea la Târgu Jiu coboară pante line, urmând meandrele unui râu ipotetic. La 44 de kilometri de urbea trinităţii brâncuşiene se bifurcă, pe mâna dreaptă, vechiul drum al Băii de Fier. Aici, pe Valea Râului Galben, la poale de Parâng, peşteră boltită aduce, cu fiecare secundă, ofrande picăturii de apă şi geniului ei artistic. Legendele Peşterii Muierii ţin de Mitul lui Zamolxe, adevăr în crâmpeie şi romantism speologic. Poveştile poartă nume de coloane, stalactite şi stalagmite: Orga, Vălul Miresei, Turcul, Piatra însÂngerată, Domul mic, Moş Crăciun şi … Cadâna. Le-am descoperit împreună cu … minerii, nu ai lui Cozma, cum au ţinut să precizeze, oameni obişnuiţi cu galeriile şi întunericul, aflaţi aici în calitate de simpli turişti.

 

„Văleu, muică, ce hău e acolo!”

 

Este ora 18.00. Aşteptăm pătrunderea la gura peşterii. Bărbaţii fac glume groase pe seama muierilor din adâncuri. Explicaţiile ghidului au darul să-i dezamăgească un pic. Peştera s-a format în urmă cu 125 de milioane de ani, ca urmare a acţiunii de erodare a apei asupra rocii calcaroase. Numele are rădăcini prozaice, aici adăpostindu-se, în vremuri de restrişte, femeile, bătrânii şi copiii. Din totalul de 3668 de metri, doar 960 sunt vizitabili, în restul galeriilor fiind amenajată o rezervaţie speologică accesibilă numai specialiştilor. Prima cercetare ştiinţifică a Peşterii Muierilor a fost făcută între anii 1894-1929, iar electrificarea în 1958. S-au descoperit unelte de silex, obioecte de bronz, ceramică de coţofeni, alături de vertebre cuatenare: ursul şi hiena de peşteră. S-a mai descoperit – se putea altfel? – şi un craniu de femeie preistorică, perfect consrvat, aflat în prezent la Muzeul Antipa din bucureşti.

Vizitarea începe cu „Bazinele mici”. Drumurile se bifurcă din când în când şi suntem avertizaţi să nu ne abatem de la cărarea electrificată. Un miner pus pe şotii scoate din genata de voiaj o cască cu lămpaş, i-o dă unui prieten ortac şi-i spune să o ia pe galeria din dreapta, că ştie el că acolo sunt ascunse muierile. Minerul fustangiu apare pe traseul de bază livid şi exclamă îngrozit: „Văleu, muică, ce hău e acolo! Dacă mai făceam un pas aici îmi putrezeau oasele!”

 

Love – story în măruntaiele pământului

 

    Din Bazinele mici se trece pe lângă o coloană superbă denumită Orga, datorită asemănării cu instrumentul muzical dar şi sunetelor aparte pe care le scot liliecii care se lovesc în zborul lor de … tuburile orgii. Se pătrunde apoi în Sala Altarului şi a Stâncii Însângerate. Legenda spune că pe vremea când Mihai Viteazul era Mare Ban al Craiovei, o nepoată a sa, Tofana, s-a îndrăgostit de un păstor din Parâng. Fata nu a primit binecuvântarea părintească pentru o asemenea însoţire şi atunci s-a ascuns în peşteră împreună cu alesul său. Nu a avut parte de fericire nici în măruntaiele pământului, oşteni tocmiţi descoperindu-i aici, în Sala Altarului. Somaţi să se dea prinşi, mirii nenuntiţi au preferat cununia cu moartea tăindu-şi venele, sus, pe stânca însângerată. Specialiştii spun că petele roşietice de pe stâncă sunt datorate oxidului de fier, dar fetele şi flăcăii satelor din împrejurimi preferă să creadă în povestea jupâniţei Tofana, urcând aici, pentru a-şi jurui dragostea, în fiecare an de Armindeni.

Drumul continuă pe brânci, folosirea pasului piticului fiind uneori singura modalitate de trecere. Lăsăm în urmă Bazinele Mari şi ne oprim în faţa unei vitrine cu fosile. Perfect conservate pot fi văzute resturi de ursus speleus, adică urs de peşteră. După încă o sută de metri de mers ghemuit se intră în cea mai spectaculoasă încăpere a peşterii, Sala Minunilor.

 

Turcul, Cadâna şi Moş Crăciun

 

Lumina meşteşugit dozată completează atmosfera de basm şi ireal. Picătura de apă s-a întrecut aici întru desăvârşirea frumosului mineral. Din tavan atârnă ţâşnit, candelabrele mari, statuia turcului pare reproducerea fotografică a unui ienicer cu iatagan şi fes. Meşteră trebuie să fi fost apa aici, ştiutoare de belle arte trebuie să fi fost piatra, legiile proporţiei şi simetriei fiind perfect respectate. Există şi aici o legendă. Un paşă turc a luat urma unei codane din Baia de Fier care se refugia în peşteră din calea păgânilor. A găsit-o în Sala Minunilor şi i-a promis că o îmbracă în aur dacă vrea să-i fie cadâna. Fata a acceptat, dar a intervenit mitologia populară cu spiritul bun al lui Moş Crăciun care a împietrit alături de fată şi turc pentru a-i păzi în veşnicia de piatră. Lacrimile codanei curg şi acum formând o altă minunăţie de peşteră, Cascada Împietrită.

Ieşirea este în munte la capătul a 968 de metri. Incredibil muzeu al naturii, Peştera Muierilor dospeşte poveşti şi iubiri de demult dăltuite în calcar şi epos de geniul aritstic al picăturii de apă.

Reportaj peste Orşova scufundată…

La Cazane, un ţipăt de apă lovită tulbură pacea şi tihna munţilor. De la facerea lumii, Dunărea sapă în piatră, croit defileu. Aici, de la Buziaş la Orşova, se află Clisura Dunării, curenţii schimbători şi stâncile de sub apa punând la grea încercare dibăcia cârmacilor de Clisură. Veşnic grăbit, Istrul curge peste dramele oamenilor identificaţi într-atâta cu locul, încât nu ştii, dacă pe orşovean îl dor mai mult morţii lăsaţi sub fluviu odată cu scufundarea oraşului vechi, sau distrugerea bijuteriei de minarete şi tihnă orientală, Ada Kaleh.

„Pe Clisura Dunării, la vale”, în cea mai veche vatră de creştinism a românilor, timpul şi spaţiul au cu totul alte valori, dezvăluind la fiecare secundă o fascinantă epopee.

Orşovenii au trebuit să-şi ia casele şi morţii în spinare

Şoseaua de la Turnu Severin la Orşova este o perpetuă cădere în amonte, apeductele succedându-se ameţitor unul după altul. |n dreapta, stânca, în stânga, Dunărea şi malul sârbesc. La miez de zi ajungem la Orşova, oraşul de sub apă. Când s-a construit hidrocentrala de la Porţile de Fier şi lacul de acumulare, orşovenii au trebuit să-şi ia casele în spinare şi să se mute pe deal cu cât au mai putut salva din gospodării. Oraşul vechi a fost dinamitat şi scufundat în Dunăre odată cu vestita insulă Ada Kaleh, un loc unic şi fascinant, în care turci pripăşiţi de prin Stambul puseseră bazele unei înfloritoare industrii a cafelei, rahatului şiţigaretelor.

Pe vapor, călătorind printre Cazane, cunosc orşoveni meşteri în ale Dunării vechi, venerabilii profesori Constantin Juan şi Sergie  Moraru. Domniile lor s-au instituit ad-hoc într-un soi de justiţiari pledând pentru o cauză pierdută: Orşova restituito in integrum. „Vedeţi, acum vaporul trece  peste strada Hadrian, peste Biserica Sfântul Nicodim, peste Cimitirul Eroilor, peste…”.

Nava ia Dunărea pieziş înaintând pe Clisură, odată cu apa ce se rostogoleşte abrupt, cam un metru la fiecare kilometru, purtată de curenţii foarte repezi şi ascunzând vederii un adevărat labirint de stânci submarine. Comisia Internaţională Dunăreană îşi avea unul din sedii la Orşova, datorită piloţilor de Clisură, care preluau vapoarele spre a le trece această zonă a fluviului, într-un sens sau în celălalt.

Navigăm prin dreptul satului Işelniţa, pe deasupra insulei Ogrădeni, şi ea scufundată, insulă ce l-a inspirat pe scriitorul Jokai Mor la realizarea capodoperei „Omul de aur”.

 

„Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”

 

Este anul 101 de la naşterea Mântuitorului. Legiunea a XIII-a Gemina mărşăluieşte pe malul drept al Dunării, cu gând războinic, sub comanda augustului Traianus. Dacia trebuia cu orice preţ cucerită. Pentru a putea ajunge la Drobeta, unde vestitul Apolodor din Damasc a durat peste Danubius pod strategic, legiunile au tăiat drum în stâncă cu poduri şi viaducte. La intrarea în Cazanele Mici, o inscripţie dăltuită în piatra malului sârbesc stă chezăşie acestei treceri şi acestei munci. Inscripţia, basorelief în formă de templu roman, poate fi văzută numai de pe Dunăre, cu ajutorul unui binoclu puternic. Se poate descifra scrierea latinească ce spune: „Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”.

Pătrundem în Cazane urmăriţi de zumzetul legendar al sandalelor romane care au bătut sacadat pământul „barbarilor”. Există şi o a doua Tabula Traiana care grăieşte amintire doar peştilor şi malului mâlos. Este scufundată în apele sârbeşti ale Porţilor de Fier.

Cazanele hohotesc triumful încăpăţânării apei în faţa neclintirii pietrei. Picătură cu picătură, Istrul şi-a gâlgâit drumeag în munte, reducând dimensiunile carteziene la trei: stânca, apa şi bolta îngustă de cer, uneori înstelată. Ne întoarcem pe acelaşi drum, ancorând la Orşova, oraşul de sub ape. |n el trăiesc bătrânii dascăli ai Dunării, Constantin Juan şi Sergie Moraru, cu a lor încăpăţânare: reînfiinţarea judeţului Severin, căruia îi aparţin de drept bănăţenii oblii de pe malul Dunării. Când trecem prin faţa ultimelor dealuri sârbeşti, îmi spun: „Aici, pe dealuri au luptat partizanii lui Miloşevici, l-au bubuit pe Tito de i-a sunat apa-n cap. Ei au o vorbă: babă frumoasă, cal verde şi sârb cuminte, dracu a mai văzut!”

|n Clisura Dunării, oamenii nu se deosebesc ca materie vie de mediul natural în care trăiesc. Se completează, negrăit de firesc.

Mânăstirea lui Pamfil Şeicaru

 

O istorie cu totul aparte are Mânăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moşului din Orşova. În primul război mondial, tânărul corespondent de front, sublocotenentul Pamfil Şeicaru, a fost îngropat de un obuz într-o tranşee, scăpând ca prin minune. Atunci, marele gazetar şi om politic de mai târziu, a făcut un legământ în faţa lui Dumnezeu şi a camarazilor că, atunci când va dispune de posibilităţi materiale, să ridice din temelii mânăstire chiar pe locul unde a fost salvat prin Dumnezeiască minune.

Sublocotenentul Şeicaru, decorat pentru faptele sale de arme cu titlul de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, îşi va respecta jurământul ctitorind Mânăstirea Sfânta Ana (în memoria numelui mamei sale) în perioada 1936-1939. Sfântul lăcaş va fi construit chiar pe coama Dealului Moşu, după planurile vestitului arhitect Ştefan Patemeli. Construcţia a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces, pietruit, denumit Drumul Eroilor, străjuit de şapte troiţe cu bănci din lemn de stejar, troiţe în care sunt încrustate numele fiecărui regiment care a participat la luptele de pe Cerna şi Alion.

Un blestem luciferic pare să urmărească Mânăstirea încă de la zidire. În 1939, la terminarea lucrărilor, lăcaşul nu a fost sfinţit din pricina unei altercaţii pe care virulentul gazetar Pamfil Şeicaru a avut-o cu episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului. Au urmat al doilea război mondial şi comunismul, iar mânăstirea a fost batjocorită în fel şi chip: tabără de pionieri, bar de zi, motel BTT. Pictura executată în tradiţia iconografică bizantină a fost stricată, catapeteasma din lemn de tei a fost strămutată la Mânăstirea Temişeni, acum nemaiexistând nici un obiect de cult din dotarea iniţială. Deşi s-a găsit un act de donaţie către Biserica Ortodoxă Română, semnat de ctitor la München în 1975, sfântul lăcaş a fost deschis cultului abia în 1990, când s-a sfinţit mânăstirea.

Acum obştea este formată din treizeci de măicuţe de la Mânăstirea Tismana-Gorj.

De pe Dunăre, Mânăstirea Şeicaru, cum a intrat în folclorul locului, se vede ca un far sau ca o cetate. Zidurile drepte din lemn îşi aşteaptă în cripta lor vegetală ctitorul. Într-un interviu publicat în ultimii ani ai vieţii, într-o revistă românească din Israel, Pamfil Şeicaru spunea că nu doreşte să fie înmormântat pe moşia sa de la Ciorogârla, ci aici, la Sfânta Ana, pentru a simţi „zbaterea şi curgerea Dunării”. Nici această dorinţă nu i-a putut fi îndeplinită, dar un prim pas, tot s-a făcut. Rămăşiţele pământeşti ale ctitorului au fost aduse  în 1991 de la Dachau (Germania) şi îngropate vremelnic în Bucureşti. Depinde de noi, ziarişti sau neziarişti, dar pământeni, ca vrerea din urmă a marelui înaintaş să fie îndeplinită.

Până atunci, cele treizeci de măicuţe se vor ruga la utrenie, vecernie şi miezonoptic pentru pomenirea şi aşezarea în rândul drepţilor a ziditorului aşezământului lor, robul lui Dumnezeu, Pamfil. Nu a fost voievod, nici boier pământean. A fost doar soldat incorigibil, luptător în tranşeele Orşovei şi ale scrisului.