Peştera Muierii: dalta picăturii de apă

Pestera Muierii - Baia de fier3

Şoseaua de la Râmnicu Vâlcea la Târgu Jiu coboară pante line, urmând meandrele unui râu ipotetic. La 44 de kilometri de urbea trinităţii brâncuşiene se bifurcă, pe mâna dreaptă, vechiul drum al Băii de Fier. Aici, pe Valea Râului Galben, la poale de Parâng, peşteră boltită aduce, cu fiecare secundă, ofrande picăturii de apă şi geniului ei artistic. Legendele Peşterii Muierii ţin de Mitul lui Zamolxe, adevăr în crâmpeie şi romantism speologic. Poveştile poartă nume de coloane, stalactite şi stalagmite: Orga, Vălul Miresei, Turcul, Piatra însÂngerată, Domul mic, Moş Crăciun şi … Cadâna. Le-am descoperit împreună cu … minerii, nu ai lui Cozma, cum au ţinut să precizeze, oameni obişnuiţi cu galeriile şi întunericul, aflaţi aici în calitate de simpli turişti.

 

„Văleu, muică, ce hău e acolo!”

 

Este ora 18.00. Aşteptăm pătrunderea la gura peşterii. Bărbaţii fac glume groase pe seama muierilor din adâncuri. Explicaţiile ghidului au darul să-i dezamăgească un pic. Peştera s-a format în urmă cu 125 de milioane de ani, ca urmare a acţiunii de erodare a apei asupra rocii calcaroase. Numele are rădăcini prozaice, aici adăpostindu-se, în vremuri de restrişte, femeile, bătrânii şi copiii. Din totalul de 3668 de metri, doar 960 sunt vizitabili, în restul galeriilor fiind amenajată o rezervaţie speologică accesibilă numai specialiştilor. Prima cercetare ştiinţifică a Peşterii Muierilor a fost făcută între anii 1894-1929, iar electrificarea în 1958. S-au descoperit unelte de silex, obioecte de bronz, ceramică de coţofeni, alături de vertebre cuatenare: ursul şi hiena de peşteră. S-a mai descoperit – se putea altfel? – şi un craniu de femeie preistorică, perfect consrvat, aflat în prezent la Muzeul Antipa din bucureşti.

Vizitarea începe cu „Bazinele mici”. Drumurile se bifurcă din când în când şi suntem avertizaţi să nu ne abatem de la cărarea electrificată. Un miner pus pe şotii scoate din genata de voiaj o cască cu lămpaş, i-o dă unui prieten ortac şi-i spune să o ia pe galeria din dreapta, că ştie el că acolo sunt ascunse muierile. Minerul fustangiu apare pe traseul de bază livid şi exclamă îngrozit: „Văleu, muică, ce hău e acolo! Dacă mai făceam un pas aici îmi putrezeau oasele!”

 

Love – story în măruntaiele pământului

 

Pestera Muierii - Baia de fier3 Pestera Muierii - Baia de fier4    Din Bazinele mici se trece pe lângă o coloană superbă denumită Orga, datorită asemănării cu instrumentul muzical dar şi sunetelor aparte pe care le scot liliecii care se lovesc în zborul lor de … tuburile orgii. Se pătrunde apoi în Sala Altarului şi a Stâncii Însângerate. Legenda spune că pe vremea când Mihai Viteazul era Mare Ban al Craiovei, o nepoată a sa, Tofana, s-a îndrăgostit de un păstor din Parâng. Fata nu a primit binecuvântarea părintească pentru o asemenea însoţire şi atunci s-a ascuns în peşteră împreună cu alesul său. Nu a avut parte de fericire nici în măruntaiele pământului, oşteni tocmiţi descoperindu-i aici, în Sala Altarului. Somaţi să se dea prinşi, mirii nenuntiţi au preferat cununia cu moartea tăindu-şi venele, sus, pe stânca însângerată. Specialiştii spun că petele roşietice de pe stâncă sunt datorate oxidului de fier, dar fetele şi flăcăii satelor din împrejurimi preferă să creadă în povestea jupâniţei Tofana, urcând aici, pentru a-şi jurui dragostea, în fiecare an de Armindeni.

Drumul continuă pe brânci, folosirea pasului piticului fiind uneori singura modalitate de trecere. Lăsăm în urmă Bazinele Mari şi ne oprim în faţa unei vitrine cu fosile. Perfect conservate pot fi văzute resturi de ursus speleus, adică urs de peşteră. După încă o sută de metri de mers ghemuit se intră în cea mai spectaculoasă încăpere a peşterii, Sala Minunilor.

 

Turcul, Cadâna şi Moş Crăciun

 

Lumina meşteşugit dozată completează atmosfera de basm şi ireal. Picătura de apă s-a întrecut aici întru desăvârşirea frumosului mineral. Din tavan atârnă ţâşnit, candelabrele mari, statuia turcului pare reproducerea fotografică a unui ienicer cu iatagan şi fes. Meşteră trebuie să fi fost apa aici, ştiutoare de belle arte trebuie să fi fost piatra, legiile proporţiei şi simetriei fiind perfect respectate. Există şi aici o legendă. Un paşă turc a luat urma unei codane din Baia de Fier care se refugia în peşteră din calea păgânilor. A găsit-o în Sala Minunilor şi i-a promis că o îmbracă în aur dacă vrea să-i fie cadâna. Fata a acceptat, dar a intervenit mitologia populară cu spiritul bun al lui Moş Crăciun care a împietrit alături de fată şi turc pentru a-i păzi în veşnicia de piatră. Lacrimile codanei curg şi acum formând o altă minunăţie de peşteră, Cascada Împietrită.

Ieşirea este în munte la capătul a 968 de metri. Incredibil muzeu al naturii, Peştera Muierilor dospeşte poveşti şi iubiri de demult dăltuite în calcar şi epos de geniul aritstic al picăturii de apă.

Reportaj peste Orşova scufundată…

clisura

La Cazane, un ţipăt de apă lovită tulbură pacea şi tihna munţilor. De la facerea lumii, Dunărea sapă în piatră, croit defileu. Aici, de la Buziaş la Orşova, se află Clisura Dunării, curenţii schimbători şi stâncile de sub apa punând la grea încercare dibăcia cârmacilor de Clisură. Veşnic grăbit, Istrul curge peste dramele oamenilor identificaţi într-atâta cu locul, încât nu ştii, dacă pe orşovean îl dor mai mult morţii lăsaţi sub fluviu odată cu scufundarea oraşului vechi, sau distrugerea bijuteriei de minarete şi tihnă orientală, Ada Kaleh.

„Pe Clisura Dunării, la vale”, în cea mai veche vatră de creştinism a românilor, timpul şi spaţiul au cu totul alte valori, dezvăluind la fiecare secundă o fascinantă epopee.

Orşovenii au trebuit să-şi ia casele şi morţii în spinare

Şoseaua de la Turnu Severin la Orşova este o perpetuă cădere în amonte, apeductele succedându-se ameţitor unul după altul. |n dreapta, stânca, în stânga, Dunărea şi malul sârbesc. La miez de zi ajungem la Orşova, oraşul de sub apă. Când s-a construit hidrocentrala de la Porţile de Fier şi lacul de acumulare, orşovenii au trebuit să-şi ia casele în spinare şi să se mute pe deal cu cât au mai putut salva din gospodării. Oraşul vechi a fost dinamitat şi scufundat în Dunăre odată cu vestita insulă Ada Kaleh, un loc unic şi fascinant, în care turci pripăşiţi de prin Stambul puseseră bazele unei înfloritoare industrii a cafelei, rahatului şiţigaretelor.

Pe vapor, călătorind printre Cazane, cunosc orşoveni meşteri în ale Dunării vechi, venerabilii profesori Constantin Juan şi Sergie  Moraru. Domniile lor s-au instituit ad-hoc într-un soi de justiţiari pledând pentru o cauză pierdută: Orşova restituito in integrum. „Vedeţi, acum vaporul trece  peste strada Hadrian, peste Biserica Sfântul Nicodim, peste Cimitirul Eroilor, peste…”.

Nava ia Dunărea pieziş înaintând pe Clisură, odată cu apa ce se rostogoleşte abrupt, cam un metru la fiecare kilometru, purtată de curenţii foarte repezi şi ascunzând vederii un adevărat labirint de stânci submarine. Comisia Internaţională Dunăreană îşi avea unul din sedii la Orşova, datorită piloţilor de Clisură, care preluau vapoarele spre a le trece această zonă a fluviului, într-un sens sau în celălalt.

Navigăm prin dreptul satului Işelniţa, pe deasupra insulei Ogrădeni, şi ea scufundată, insulă ce l-a inspirat pe scriitorul Jokai Mor la realizarea capodoperei „Omul de aur”.

tabula-traiana

 

„Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”

 

Este anul 101 de la naşterea Mântuitorului. Legiunea a XIII-a Gemina mărşăluieşte pe malul drept al Dunării, cu gând războinic, sub comanda augustului Traianus. Dacia trebuia cu orice preţ cucerită. Pentru a putea ajunge la Drobeta, unde vestitul Apolodor din Damasc a durat peste Danubius pod strategic, legiunile au tăiat drum în stâncă cu poduri şi viaducte. La intrarea în Cazanele Mici, o inscripţie dăltuită în piatra malului sârbesc stă chezăşie acestei treceri şi acestei munci. Inscripţia, basorelief în formă de templu roman, poate fi văzută numai de pe Dunăre, cu ajutorul unui binoclu puternic. Se poate descifra scrierea latinească ce spune: „Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”.

Pătrundem în Cazane urmăriţi de zumzetul legendar al sandalelor romane care au bătut sacadat pământul „barbarilor”. Există şi o a doua Tabula Traiana care grăieşte amintire doar peştilor şi malului mâlos. Este scufundată în apele sârbeşti ale Porţilor de Fier.

Cazanele hohotesc triumful încăpăţânării apei în faţa neclintirii pietrei. Picătură cu picătură, Istrul şi-a gâlgâit drumeag în munte, reducând dimensiunile carteziene la trei: stânca, apa şi bolta îngustă de cer, uneori înstelată. Ne întoarcem pe acelaşi drum, ancorând la Orşova, oraşul de sub ape. |n el trăiesc bătrânii dascăli ai Dunării, Constantin Juan şi Sergie Moraru, cu a lor încăpăţânare: reînfiinţarea judeţului Severin, căruia îi aparţin de drept bănăţenii oblii de pe malul Dunării. Când trecem prin faţa ultimelor dealuri sârbeşti, îmi spun: „Aici, pe dealuri au luptat partizanii lui Miloşevici, l-au bubuit pe Tito de i-a sunat apa-n cap. Ei au o vorbă: babă frumoasă, cal verde şi sârb cuminte, dracu a mai văzut!”

|n Clisura Dunării, oamenii nu se deosebesc ca materie vie de mediul natural în care trăiesc. Se completează, negrăit de firesc.

Mânăstirea lui Pamfil Şeicaru

manastirea-sfanta-ana

 

O istorie cu totul aparte are Mânăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moşului din Orşova. În primul război mondial, tânărul corespondent de front, sublocotenentul Pamfil Şeicaru, a fost îngropat de un obuz într-o tranşee, scăpând ca prin minune. Atunci, marele gazetar şi om politic de mai târziu, a făcut un legământ în faţa lui Dumnezeu şi a camarazilor că, atunci când va dispune de posibilităţi materiale, să ridice din temelii mânăstire chiar pe locul unde a fost salvat prin Dumnezeiască minune.

Sublocotenentul Şeicaru, decorat pentru faptele sale de arme cu titlul de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, îşi va respecta jurământul ctitorind Mânăstirea Sfânta Ana (în memoria numelui mamei sale) în perioada 1936-1939. Sfântul lăcaş va fi construit chiar pe coama Dealului Moşu, după planurile vestitului arhitect Ştefan Patemeli. Construcţia a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces, pietruit, denumit Drumul Eroilor, străjuit de şapte troiţe cu bănci din lemn de stejar, troiţe în care sunt încrustate numele fiecărui regiment care a participat la luptele de pe Cerna şi Alion.

Un blestem luciferic pare să urmărească Mânăstirea încă de la zidire. În 1939, la terminarea lucrărilor, lăcaşul nu a fost sfinţit din pricina unei altercaţii pe care virulentul gazetar Pamfil Şeicaru a avut-o cu episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului. Au urmat al doilea război mondial şi comunismul, iar mânăstirea a fost batjocorită în fel şi chip: tabără de pionieri, bar de zi, motel BTT. Pictura executată în tradiţia iconografică bizantină a fost stricată, catapeteasma din lemn de tei a fost strămutată la Mânăstirea Temişeni, acum nemaiexistând nici un obiect de cult din dotarea iniţială. Deşi s-a găsit un act de donaţie către Biserica Ortodoxă Română, semnat de ctitor la München în 1975, sfântul lăcaş a fost deschis cultului abia în 1990, când s-a sfinţit mânăstirea.

Acum obştea este formată din treizeci de măicuţe de la Mânăstirea Tismana-Gorj.

De pe Dunăre, Mânăstirea Şeicaru, cum a intrat în folclorul locului, se vede ca un far sau ca o cetate. Zidurile drepte din lemn îşi aşteaptă în cripta lor vegetală ctitorul. Într-un interviu publicat în ultimii ani ai vieţii, într-o revistă românească din Israel, Pamfil Şeicaru spunea că nu doreşte să fie înmormântat pe moşia sa de la Ciorogârla, ci aici, la Sfânta Ana, pentru a simţi „zbaterea şi curgerea Dunării”. Nici această dorinţă nu i-a putut fi îndeplinită, dar un prim pas, tot s-a făcut. Rămăşiţele pământeşti ale ctitorului au fost aduse  în 1991 de la Dachau (Germania) şi îngropate vremelnic în Bucureşti. Depinde de noi, ziarişti sau neziarişti, dar pământeni, ca vrerea din urmă a marelui înaintaş să fie îndeplinită.

pamfil

Până atunci, cele treizeci de măicuţe se vor ruga la utrenie, vecernie şi miezonoptic pentru pomenirea şi aşezarea în rândul drepţilor a ziditorului aşezământului lor, robul lui Dumnezeu, Pamfil. Nu a fost voievod, nici boier pământean. A fost doar soldat incorigibil, luptător în tranşeele Orşovei şi ale scrisului.