Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare – Stalingrad (Karpovka) 1942

 

Vă mai amintiți? România a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roșie eliberatoare contra fascismului și hitlerismului. Așa am învățat la orele de istorie din comunism. Despre cei trei ani de lupte grele de dincolo de Prut și de Nistru nu se sufla o vorbuliță. A venit timpul să cunoaștem adevărul istoric despre acest război început la ora zero a zilei de 21 iunie 1941cu celebrele cuvinte: „ Vă ordon, treceți Prutul“! Începea Operațiunea Barbarossa…  În documentarea materialului m-au ajutat aviatorii, puținii nebuni ai cerului de foc care au supraviețuit războiului și închisorilor comuniste în care, unii dintre ei au fost aruncați de noua patrie … recunoscătoare. Să-i nominalizăm: comandor Tudor Greceanu, căpitan Ion Simionescu, adjutant șef Nicolae Burileanu. Toți trei au lupat în legendarul grup 7 Vânătoare dotat cu celebrele avioane Messerschmitt 109 E și G.

Piloții amatori ajung în prima linie

După cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord, fără a se trage un foc de armă, intrarea României în cea de a doua conflagrație mondială alături de Germania lui Hitler a fost, în viziunea Mareșalului Antonescu și a majorității românilor acelei vremi, singura posibilitate de eliberare a teritoriilor istorice dintre Prut și Nistru. Odată încheiat acest război mareșalul spera – posibil utopic – și în recuperarea Ardealului de Nord la masa verde a negocierilor de pace. Deși se făceau pregătiri intense, dotarea aviației regale române era net inferioară imperiului de la Răsărit. Flotila noastră număra puțin peste 2000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare și de transport. Cu toate acestea a luptat eroic provocând pierderi însemnate celor mai mari aviații ale timpului: rusească, americană, germană și engleză. Puțini au fost piloți militari de meserie și cu o instrucție adecvată. Majoritatea erau civili și practicaseră pilotajul ca pe un sport la modă. Piloții aceștia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad și Cotul Donului, au fot decorați cu Crucea de Fier. Documentarul Tineramei este un act reparatoriu și un demers publicistic absolut inedit în presa postrevoluționară: reconstituirea fidelă a unei pagini nescrise din istoria națională, de la începutul celui de al doilea război mondial până la spargerea încercuirii de la Stalingrad, așa cum a fost ea trăită și, mai ales luptată, de Grupul 7 Vânătoare.

21 iunie 1941: „Vă ordon, treceți Prutul!”

Grupul 7 Vânătoare sub comanda lui Alexandru Popișteanu fusese deplasat pe aerodromul de lucru de la Râmnicu Sărat.  Se testau noile avioane de vânătoare monoplan Messerschmitt 109 E cumpărate de curând de la nemți. Erau unele din cele mai performante din cel de al doilea război mondial fiind îngenunchiate doar de Mustangurile americanilor. În seara zilei de 20 iunie a sosit la cortul de comandă maiorul Landman, comandantul Grupului 5 Bombardament Heinkel 111.După o scurtă discuție cu ușile închise, li s-a comunicat piloților: „Domnilor, de astăzi de la ora 0 suntem în război cu Uniunea Sovietică. Prima dumneavostră misiune este de a însoți grupul de bombardiere al domnului maior la Chișinău pentru asigurarea protecției împotriva avioanelor de vânătoare inamice. Cu Dumnezeu înainte! “.  Nu a mai fost timp pentru nici o oră de antrenament, piloții români începând războiul cu trei, maxim cincisprezece ore de zbor. S-a decolat, în formație. Până la Chișinău nici o reacție din partea antiaerienei, nici un avion de vânătoare. Au fost bombardate aerodromul, gara, comandamentul sovietic, apoi s-a ordonat întoarcerea la bază. Vorba lui Nicoale Burileanu, poreclit Moacă:  “Păi așa să tot faci război, frățioare“. Era doar începutul…

Comandorul Tudor Greceanu, cavaler al ordinului Mihai Viteazu

Românești – Basarabeasca: ucis cu pietre, ca în Biblie

A doua misiune: bombardarea nodului de cale ferată de la Românești – Basarabeasca, în sudul Basarabiei, la 50 de kilometri de Prut. După trecerea Prutului sunt înconjurați de proiectilele artileriei antieriene. Bombardierul lui Puiu Monciu ia foc. Se desface în trei bucăți, dar pilotul a reușit să se salveze sărind cu parașuta, fiind, teoretic, salvat. Există o lege nescrisă, un cod al onoarei în timp de război care interzice tragerea într-un pilot care a sărit cu parașuta fiind, practic, dezarmat. Tudor Greceanu spune că în afară de ruși, toate celelalte țări participante au respectat această lege. Rușii, în schimb, trăgeau inclusiv în piloții lor care se parașutau, pentru a nu deveni prizonieri. Puiu Monciu a avut altă soartă. A fost prins la sol, îngropat în pământ până la gât și omorât cu pietre, ca în Biblie. Așa a murit primul aviator român pe frontul de Est…

Norocosul nr.13: avoinul lui Tudor Greceanu

De pe frontul de Est, la balerinele de la Tănase

De la Chișinău s-a acționat la Tighina, apoi dincolo de Nistru, la Salz, după Tiraspol. Aviația regală română era subordonată operativ flotei a IV-a germane.  A urmat primul avion inamic doborât de ai noștri și drama pilotului de vânătoare care conștientiza, dudreros, că porunca a doua – să nu ucizi – nu face distincția între timp de pace sau de război. Pe aerodromul de la Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odesei. Au capturat multe avioane rusești, așa numitele Rata, românii fiind uimiți de primitivismul lor. Avionul avea fuselajul din lemn, era teribil de scurt, iar escamotarea trenului de aterizare se făcea pe bază de … scripeți. Un scriepte pentru roata din stânga, unul pentru roata din dreapta. Era avionul lor de vânătoare de serie, rușii începând războiul cu zeci de mii de asemenea … aparate de zbor. Cu un fair play admirabil, piloții români au avut toată stima pentru cei care reușeau să zboare și să lupte cu un asemenea avion din generația primului război mondial. În august 1941 a căzut comndorul Popișteanu căruia i s-au făcut funerarii naționale. Ultima misiune a grupului din campania pentru Odessa a fost protejarea avioanelor care au bombardat un convoi de 41 de vase care încercau să părăsească portul. Ministerul Aerului ordonă întoarcerea în țară pentru refacerea piloților. În drum spre București, băieții fac o escală de o noapte la tatăl unui camarad care ținea cârciumă cu dever mare la Galați. Zaiafet mare, până după miezul nopții. Apare și Constantin Tănase aflat în turneu în oraș, cu tot cu trupa de balet de la Cărăbuș. Abțiguit, marele actor avertizează piloții: “Mă, leilor! V-am adus domnișoarele artiste să vă simțiți bine, dar să nu dea măicuța dracului să îmi lăsați vreuna borțoasă, că a voastră e Curtea Marțială!  “

 

Cei cinci ași: Bâzu Cantacuzino, Ion Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandu Șerbănescu și Ion Milu

Un aerodrom numit URSS

Se aterizează pe Popești Leordeni în octombrie 1941. În august 1942 sosesc avioanele din revizie și un nou comandant de grup, comandorul Crihană. Se ordonă deplasarea la Stalingrad cu trei escale intermediare pentru alimentarea cu carburant. Piloții români zboară pe coordonatele: București – Odessa – Nikolaev – Rostov pe Don – Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei. Povestește și se întreabă comandorul Greceanu: “Cum și când s-a putut cuceri un asemenea infinit de câmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pământ care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu Est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie“. Vânt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vântului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atât de fin încât se urca până la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientându-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucât Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sunt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul. Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din dulce târgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept … lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vânătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întâlni cu iarna nogaie, cu minus 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pământ.

Începutul încercuirii: Armata Roșie și gerul alb

Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor. Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el:  “ Fiți, bă, serioși! Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?! “. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vânătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe ruseși debarcând de pe plute. Abia când au observat și nemții s-a dat alarma. Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atât de frig încât gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pământ. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerând că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu … pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea târziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov… Povestește Greceanu: “Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Când ajungeau într-un sat, tancurile T 34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înauntru de la oameni la mobilier.Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămâneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire alături de ostașii săi alături de care va fi luat prizonier“.  Câțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime  și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu zis Mac zis Sim Rățoiul al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atât de aproape încât se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vânătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerând ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: “Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian “. Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportând încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea târziu. În dimineața zilei de 29 0ctombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lângă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vânătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu…

Străpungerea încercuirii: Păstrați ultimul glonț pentru voi!

În fața celei mai dramatice situații de până acum, Grupul 7 adună sfatul bătrânilor. Panica este evidentă și nu doar la nivelul trupei. Comandorul Crihană se pierde complet devenind un simplu executant. Comanda este preluată de căpitanul Alexandru Șerbănescu, comandantul escadrilei 57, fost vânător de munte. Singurul armament terestru de infanterie al grupului erau puștile germane de fabricație … 1893, niște pocnitori folosite doar la școlile militare și la … aviație. Mai existau tunurile și mitralierele de pe avioane, cele două baterii antiaeriene, pistoalele de la șold și cam atât. Explicația este logică și pare simplă. Aviația nu era armă terestră și nu avea nevoie, teoretic, de arme de infanterie. Ce era de făcut în condiții de ger alb, cu o vizibilitate aproape de zero? Spre seară șenilele se aud din ce în ce mai aproape. Se dispune o patrulă de cercetare formată din Șerbu, Șerbănescu și Greceanu. Se ajunge, târâș, până la rambleul abrupt al căii ferate la nord de aerodrom. După rambleu, la vreo 400 de metri se vedeau peste 600 de tancuri rusești cu țevile îndreptate spre Est. Cercetașii se întorc și raportează. Avionul Messerschmitt 109 nu poate zbura noaptea. Nu a fost proiectat pentru asta și nu are aparatura de bord necesară. Atunci a vorbit Șerbănescu: „Domnilor ofițeri, noi nu avem voie să cădem prizonieri pentru că noi luptăm pe front de armată și avem mai multe informații strategice decât un comandant de armată terestră care luptă într-un sector limitat. Nu știm metodele prin care vom fi anchetați dacă vom fi luați prizonieri și ce am putea dezvălui, Ordon: toate avioanele să fie ridicate cu cozile pe butoaiele de ulei pentru a putea trage din poziție orizontală cu tunul și mitralierele de pe avion. Ofițerii nu trebuie să tragă ultimul glonț din pistol, acela va fi păstrat pentru ei. Subofițerii sunt liberi să accepte prizonieratul “.

La orele 23 s-a declanșat atacul. Două tancuri au apărut pe creasta căii ferate, în misiune de recunoaștere. Era clară intenția de a ocoli, de a tăia o breșă în încercuire pentru a-și continua drumul. Cea mai mare greșeală au făcut-o bateriile de antiaeriană ale lui Șerbu și Apostolescu care s-au speriat și au ordonat deschiderea focului avariind cele două tancuri. Dacă nu ar fi tras existau șanse mari ca aerodromul să nu fie descoperit. A urmat o perioadă de acalmie vecină cu veșnicia. După 20 de minute a început atacul. Rușii nu au realizat că se află în fața unui aerodrom și au început clasic cu baraj de artilerie. Acest tir de artilerie concentrat cu obuze de tanc și mitraliere grele, celebrele Katiușa poreclite Orga lui Stalin a durat mai bine de o oră lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Urletele răniților și cadavrele împrăștiate peste tot au probat supremația celor 600 de tancuri T34 care au deschis focul pe o suprafață de nici un kilometru pătrat…Greceanu, Burileanu și Șerbănescu au încercat să salveze răniții. A fost un coșmar. De multe ori luau un corp de jos și, când ajungeau în bordei, constatau că e mort, adesea fără cap. Încercau să prindă un corp de braț și rămâneau cu brațul în mână. Mulți au murit de hemoragie. Lacrimile de neputință ale ofițerilor se amestecau cu lacrimile și sângele trupei. Și atunci a vorbit Vinca…

Providențialul Tiberiu Vinca

Tiberiu Vinca era adjutant, deci subofițer, dar unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare de pe frontul de Est. Un as. Ardeleanul acesta mărunt din Binținți (satul lui Aurel Vlaicu) avea deja 15 victorii aeriene și un curaj vecin cu nebunia. În iadul de la Karpovka a ieșit la raport și i-a spus lui Șerbănescu: “Domnule căpitan, păi dacă tot trebuie să ne tragem un glonț în cap, de ce nu încercăm să decolăm? Măcar murim ca aviatorii cu motorul în plin! “. A fost ca un duș rece sau ca un șoc electric. S-a aprobat sfidarea imposibilului: decolarea unui Messerschmitt 109 noaptea de pe un aerodrom bortelit de proiectile cu vizbilitate zero. S-a pus problema tereștrilor. Decolarea piloților semăna cu fuga căpitanului de pe vasul care se scufundă. I s-a explicat trupei că este singura posibilitate de a chema ajutoare. Ofițerii erau cu pistoalele scoase cu ordin să tragă la cel mai mic semn de răzmeriță. Nu a protestat nimeni. Atunci a vorbit, din nou, Vinca spunând că el mai ia pe cineva în avion. Așa ceva era, teoretic, imposibil. Se muta centrul de greutate dezechilibrarea avionului monoloc fiind iminentă. Vinca a dat jos parașuta, a pus pasagerul pe scaunul pilotului și el s-a cocoțat în brațele lui și așa a decolat. Ba a mai făcut și altă trăznaie. A spart cu dalta fuzelajul, a scos aparatura radio și busola și a mai băgat încă un om și în coada avionului ca dopul pe gâtul unei sticle. Și a salvat două vieți. Decolarea a fost dramatică. Numai Dumnezeu a făcut posibil ca avioanele să treacă decalat unul pe lângă altul, cu motoarele în plin, fără să se ciocnească. Ultima imagine de pe aerodrom care s-a lipit de retina lui Tudor Greceanu au fost tancurile care striveau sub șenile bateriile lui Șerbu și Apostolescu.  Apostolescu era în cămașă la – 40 de grade, îi fugiseră oamenii de la baterie și el încărca și trăgea singur la cele patru tunuri…

Atunci când inginerii germani nu cred ce văd cu ochii

După un zbor orb de peste 300 de kilometri cele 13 avioane care au mai rămas din Grupul 7 Vânătoare aterizează la Morozovskaia, dincolo de încercuirea rusească. Comandantul german al aerodromului se uita ca iepurele la șarpele boa la aterizarea avioanelor și repeta, ca un robot: „ Meine Gott! Așa ceva nu se poate, Messerschmitt-ul nu zboară noaptea! “. Greceanu, Udriski și Panaite au pornit glonț spre reședința comandantului Corpului Aerian, generalul Gheorghiu. Era mult peste miezul nopții și l-au trezit din somn, fără nici un menajament. Piloții erau desfigurați și au raportat cu mâna la chipiul năclăit de sânge ce s-a întâmplat la Karpovka și au solicitat ajutor pentru recuperarea trupei. Generalul în izmene s-a bâlbâit penibil zicând că ce poate să facă el noaptea. Udriski a decretat: „ Dați-l, bă, în pizda mă-sii de căcăcios. Mergem noi! “. Zis și făcut. Toate   aparatele care erau apte de zbor pe Morozovskaia, inclusiv un Junker 52 de transport au decolat spre Karpovka. În Junker au fost salvați 50 de oameni. În spaima morții, supraviețuitorii s-au agățat, efectiv, de avion, i-au rupt ușa și au năvălit înăuntru. Trei soldați s-au agățat de coada avionului, de montanți. Doi au căzut pe drum. Al treilea a ajuns pe Morozovskaia sub formă de bloc de gheață. A fost desprins în bucăți, cu ranga. Din păcate, la Karpovka au mai rămas 200 de oameni pe care toți i-au crezut morți sau prizonieri. S-au organizat sub comanda sublocotenentului de administrație Drăgan și au pornit pe jos, în marș forțat, pentru a ieși dintr-o încercuire de 30 de kilometri lățime. Au mers numai noaptea și au reușit după trei luni, râmânând mai puțin de o sută…

Grupului 7 Vânătoare i s-a dus buhul până la reich mareșalul Goering, comandantul aviației germane, care i-a citat prin ordin de zi pe front de armată și a decorat piloții români cu Crucea de Fier, clasa întâi. Pentru generalul Gheorghiu însă, au devenit elemente destebilizatoare și au fost trimiși la Novocerkast, fosta capitală a cazacilor de pe Don, la marginea superioară a stepei nogaie. Viteza vântului fiind în limite normale s-a zburat la înălțime medie, piloții noștri putând vedea o altă față a stepei cu haite de lupi de câte trei sute de exemplare. Moacă Burileanu se distra fugărindu-i cu avionul, spre disperarea lui Șerbănescu și Greceanu, care îl apostrofau prin radio conștienți fiind de gradul de avariere al mult încercatelor avioane. S-a primit ordin de deplasare la Stalino pentru a preda avioanele unui atelier german de reparații. La Stalino comandantul atelierului de front i-a pus să îi arate fuselajele găurite cu dalta în care transportaseră oameni și i-a rugat să decoleze noaptea, pentru că lui tot nu îi vine să creadă ce auzise.

În flotila Udett

“Drept recunoștință și recunoaștere a meritelor deosebite, a eroismului și faptelor de vitejie din octombrie 1942 și, în mod deosebit datorită episodului Karpovka, eu, Reich Mareșal Hermann Goering, comandantul Luftwaffe adresez oficial invitația bravilor piloți români, membri ai Grupului 7 Vânătoare, să accepte să facă parte din flotila Udett, unitatea de elită a aviației de vânătoare germane. În semn de apreciere a faptelor de arme, Luftwaffe pune la dispoziția piloților români, 40 de avioane noi, modelul Messerschmitt  109 G, ultima creație a inginerilor germani. Se va activa în cadrul Grupului de vânătoare regal germano-român Flotila Udet. Rog onor Ministerul Aerului din România să aducă la cunoștința piloților”.

Aceasta este scrisoarea pe care a primit-o Ministerul Aerului în martie 1943. Pe 10 martie 1943, aviatorii noștri conduşi de Mihai “Leul” Romanescu (comandor) şi Radu Gheorghe (comandantul Grupului 7) ajung la Dniepropetrovsk  la bordul unui avion Ju-52, fiind întâmpinaţi la coborâre de colonelul aviator Wolf Dietrich Wilcke (poreclict “Furst”,în  traducere  “Prinţul”), comandantul Flotilei, secundul acestuia, maior aviatorul Kurt Brandle şi comandantul Grupului 3 din cadrul Flotilei Udet, Wolfgang Ewald, sub comanda căruia aviatorii români urmau să opereze. La nici o oră de la sosirea pe noul aerodrom, fiecare pilot român primeşte o ladă de lemn pe care putea citi numele său complet şi gradul. În ladă se găseau printre cele trebuincioase unui aviator, ochelari, hărţi, mănuşi etc., şi uniforme. Numai că uniformele erau germane. Ofiţeri ai Armatei Regale Române purtând uniforme ale nemţilor?!

În flotila Udett: Lt. T. Greceanu, lt. Simionescu, lt. Duşescu, lt. Şenchea, cpt. Şerbănescu şi lt. Neuböck

Ofiţerul de echipaj clasa a III-a Ion Milu, născut la Braşov în 1902, admiră cusătura noii uniforme apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Alexandru Şerbănescu, cel mai bun prieten al său. Aviatorii vorbesc între ei şi decid că nu vor accepta să poarte uniformele nemţeşti. Wilcke primeşte şocat refuzul românilor şi anunţă la Berlin situaţia creată. După două zile vine răspunsul de la Goering: “Românii vor purta uniformele ţării lor”.

Odată rezolvat acest impediment al garderobei, aviatorii români se prezintă în dimineaţa zilei de 14 martie la aerodrom pentru a lua contact cu noile avioane. Cele 40 de Me-109 G stau frumos aliniate pe pistă în aşteptarea piloţilor, dar băieţii noştri mai că nici nu le bagă în seamă, dat fiind că aveau pe ele însemne germane. Bun, şi “Gustavii” cu crucea Regelui unde sunt? întrebă românii. Wilcke aproape că face o criză de nervi când aude că românii nu vor pilota alte avioane decât cele cu inscripţii româneşti. La urma urmei, băieţilor noştri aşa li se părea normal, întrucât înţelegerea de la Bucureşti stipula clar că cele 40 de G-uri sunt oferite în dar Armatei Regale Române. Wilcke raportează noua situaţie, dar de data asta e sigur că prestigiul Flotilei pe care o conduce va prima în faţa pretenţiilor românilor. În acelaşi timp, aviatorii noştri erau ferm convinşi că după acest episod vor fi expediaţi în România şi repartizaţi la unităţi autohtone. După trei zile de aşteptare, Wilcke se prezintă în faţa grupului român însoţit de toţi ofiţerii din statul său major și le spune: “Cu toată opoziţia forurilor de decizie ale Flotilei de Vânătoare Udett, însuşi mareşalul Hermann Goring a ordonat ca pe avioanele românilor să se vopsească imediat însemnele şi culorile Aviaţiei Regale Române”. Peste noapte, tehnicienii germani de la baza din Dniepropetrovsk vopsesc perfect toate cele 40 de Messerschmitt-uri, care arătau ca ieşite din fabrica de la I.A.R. Brașov. În zorii zilei de 18 martie aviatorii români se prezintă din nou la aerodrom, maiorul Eberhardt von Boremski, expert cu 104 victorii aeriene, urmând a le ţine alor noştri un curs de o oră despre diferenţele dintre avionul G-4 şi cele pe care aviatorii români zburaseră înainte, E-7 şi F. La finalul lecţiei românii se îndreaptă spre avioane, urmând a demonstra cât de bine au înţeles cursul. Deşi dispoziţia era pentru zbor individual, Şerbănescu, Milu, Mucenica şi Greceanu pornesc în acelaşi timp motoarele avioanelor şi decolează în formație. Fac o trecere în viteză deasupra aerodromului în formaţie strânsă apoi dispar în zare. Reapar după câteva momentele la 400 de metri altitudine şi efectuează un zbor acrobatic, aterizând toţi deodată pe pistă, smulgând ropote de aplauze din partea germanilor. De-a lungul colaborării, piloții noștri vor avea parte și de alte aplauze și vor câștiga pe deplin stima nemților. La un moment dat, din cauza ploilor torențiale, aerodromul mustea de apă decolarea fiind imposibilă. Vine ordin de misiune. Wilcke spune că nu este posibilă. Românii îi cer să facă un pavaj din scândurile de la barăci se suie cu roțile pe lemne și … decolează! Altă dată trebuia asigurată protecția unui convoi de avioane sanitare care evacua răniții dintr-un spital de front. Trebuia să se zboare cu burta la pământ într-o zonă împânzită de artilerie antiaeriană și aviație de vânătoare inamică. Wilcke a spus că o asemenea misiune, de-a dreptul sinucigașă, doar nebunii de români o pot face. Și au făcut-o!

La sfârșitul campaniei același colonel Wilcke, le-a spus camarazilor români, la despărțire: „ Recunosc că la 11 martie 1943 am primit cu reticență grupul de vânători români, considerând că este o abdicare de la demnitatea flotilei Udett, mai ales că au ținut să zboare cu uniformele dumnealor și cu însemne românești pe avioane. Nu au trecut de atunci decât șase luni și pot spune cu mândrie și conștiința adevărului că prezența Grupului 7 Vânătoare regal român a fost o cinste și o onoare pentru flotila Udett. Pentru piloții români, de trei ori, URA! “.

Trecerea la Grupul 9

Bombardiere americane vânate de băieții noștri deasupra Ploieștiului

Din păcate, războiul se apropia de un final tragic. În 1944, ultimul an, eroii noștri au luptat în grupul 9 vânătoare apărând Ploieștiul și Bucureștiul de raidurile americanilor. Raportul de forțe era dezarmant. Doar 33 de avioane de vânătoare mai aveau românii și s-au luptat cu sute de Mustang-uri. În aceste lupte dramatice a căzut Șerbănescu, undeva în munții Buzăului. După întoarcerea armelor, Greceanu, Simionescu și Burileanu au ajuns până la Berlin. Singurul pilot român care a pilotat un Messerschmitt cu reacție a fost tot Greceanu. După terminarea războiului a fost răsplătit de regimul comunist cu 15 ani de temniță grea…

Ediția print: Tinerama 1993

Tinerama mulțumește graficianului Petrache Burianu, fost membru al redacției revistei Aripi Românești pentru înlesnirea contactării piloților Tudor Greceanu, Ion Simionescu și Nicolae Burileanu și acestor eroi care au încredințat amintirile frontului, Tineramei.

 

Cătălin Bădulescu

 

Neluţu Rusu, OMUL de dincolo de saxofon

Când pune saxofonul la gură şi suflă cu sufletul, în melodiile lui freamătă Oltul, se încreţeşte schinarea muntelui iar picioarele din public nu mai ascultă de creier şi se prind singure în Hore, Jiene, Brâuri şi Învârtite. Când zice Fecioreasca de la Dăişoara, pe notele lui meştere se prind bărbaţii la joc iar ciobanii îşi plâng toate oile pierdute vreodată de la facerea Ţării Făgăraşului şi până acum. Iar când cântă cu glasul nu ştii dacă în vocea lui se întrec mierlele sau heruvimii. Şi pentru că toate aceste haruri trebuiau să poarte un nume, i s-a spus Neluţu Rusu. Dăruit de Dumnezeu cu iarba fiarelor în vârful muştiucului este un copil mare născut pentru a risipi bucurie şi alinare şi la sărac şi la bogat cinstind meseria asta grea şi frumoasă ca pe o mireasă şi ca pe un colţ de icoană. Era flăcăiandru când i-a văzut prima oară la televizor pe saxofoniştii de la Ansamblul Cindrelu şi a căzut în genunchi sărutând ecranul…

Un interviu cu OMUL Neluţu Rusu, cel de dincolo de saxofon. Un bărbat îndrăgostit de lumea care îl iubeşte şi pe care tare mai îi place să o privească, cu fruntea sus, în albul ochilor.

De unde eşti tu de pământ, din Ţara Făgăraşului?

Din Dăişoara, de dincolo de Olt. Acolo am copilărit până la 12 ani. M-am născut într-o casă veche, tradiţională. Fac parte dintr-o familie modestă cu rădăcini statornice.

Naşterea ta pentru muzică este întâmplătoare sau ereditară?

Este de la tata. Cânta dumnezeieşte cu saxofonul, cu taragotul, cu vioara. Avea o vioară doar cu trei corzi cu care făcea braciul sau secunda, adică timpul doi, nu solo.

Care a fost primul instrument pe care l-ai atins?

Acordeonul. La el am cântat prima melodie de care îmi aduc aminte, “Frumoasă-i vecina noastră”. Mi-a cumpărat tata un acordeon Parrot, mare greu, de abia putem să îl ţin de gât pe care, copil fiind, no, am reuşit să îl stric. Apoi am plecat din Dăişoara la Dridrif, lângă Făgăraş.

Şi ai dat instrumentul pe mingea de fotbal…

Exact. M-am angajat la combinat şi am intrat în echipa de fotbal care pe atunci se numea Nitramonia Făgăraş. Nu am jucat decât pe dreapta: fundaş dreapta, mijlocaş dreapta, extremă dreapta. Odată, la un meci oficial a venit şi Cornel Dinu. Ne-a remarcat pe mine, pe Dobai şi pe Florin Comşa. A vrut să ne ia la pepinieră la Dinamo, dar din păcate ai mei nu au avut posibilităţi financiare pentru a mă susţine. N-or putut să mă ajute. M-am dezamăgit rău, am renunţat de tot la fotbal şi am intrat în producţie ca operator chimist.

Ai cochetat cu acordeonul şi cu balonul, dar te-ai logodit cu saxofonul, cu acte în regulă. Cum şi când?

Aveam 16 ani şi mă uitam într-o Duminică la televizor la Viaţa Satului. I-am văzut pe băieţii de la Sibiu, de la Cindrelul, cu saxofoanele. În momentul acela am început să plâng, am căzut în genunchi şi am pupat televizorul. Am simţitit că asta trebuie să fac eu în viaţă. Când m-o văzut tata, Dumnezeu să îl odihnească, i-o zis mamei că e bai şi musai să îmi cumpere saxofon. El a fost primul meu profesor, apoi am muncit şi m-am chinuit de unul singur. Am cumpărat plăci de pickup cu Luca Novac şi Constantin Gherghina pe care le ascultam de le făceam şanţuri la un aparat vechi, Pacific 4. Şi uite aşa am învăţat meserie. Am muncit cu urechea şi cu sufletul. La început am fost urechist şi abia apoi am devenit … notist. Prima melodie de care am fost mulţumit cum mi-a ieşit ca interpretare a fost Maraches, la modă atunci. Iar absolut prima melodie cântată la saxofon a fost de la tata, o Învârtită de Dăişoara.

În Dăişoara există un filon, un zăcământ folcloric, din care îţi tragi, conştient sau nu, seva artistică?

DA, cred că da! Este aproape de Podişul şi de Valea Hârtibaciului, zonă de interferenţă cu Sibiul. Specifice pentru Dăişoara sunt Fecioreştile şi Învârtitele.

Ai cântat cu toate mărcile de saxofon. Care este pentru tine cel mai pe suflet şi pe muştiuc? Şi care este secretul suflului inconfundabil şi inegalabil marca … Neluţu Rusu? Ca să nu mai zic de timbru.

Cel care pentru mine vibrează cel mai fain sub degete este Yamaha YAS 23. Are şi cel mai bun raport calitate preţ. Întrebarea cu suflul este de nota 20. Dincolo de exerciţiile pentru plămâni, dibăcia suflului este dată de alegerea şi prelucrarea muştiucului, care este piesă de schimb la saxofon. Lumea nu ştie câtă muncă depune un artist instrumentist în spatele cortinei. De douăzeci de ani studiez această problemă. În muştiuc este un secret pe care nu toţi instrumentiştii îl ştiu. Aşa mi-am personalizat tonul de saxofonist, un ton care doar mie îmi reuşeşte. I-am luat pe Petrică Nicoară şi pe Nicu Anghel Ministeru şi din două timbruri de saxofon, am lucrat să scot unul original care să facă diferenţa între noi. Am ales muştiucul Zinner pe care l-am modificat faţă de … setările din fabrică. Am stricat multe până am reuşit să îl fac perfect pentru mine.

Când ai început să îţi pui în valoare şi vocea, nu numai saxofonul?

Odată cu debutul meu artistic care a avut loc în restaurantul Cetăţii Făgăraş, jos în cramă. Pentru a putea cânta în formaţia lui Mihai Teacă am avut nevoie de atestat aşa că m-am dus la Braşov şi am făcut Şcoala Populară de Artă. Când am intrat în formaţie am început să cânt şi cu glasul, nu doar cu instrumentul. Prima piesă a fost un brâu bănăţean, apoi muzică uşoară şi populară de ascultare.

Cum ţi-au crescut aripile pentru a deveni inconfundabilul Neluţu Rusu cu propria formaţie?

Prin muncă şi, în primul rând, prin seriozitate. După ce m-am întors din armată m-a luat un unchi, Ghiţă Rusu, să cânt cu el la evenimente. Uşor, uşor a început să mă ştie lumea, să mă aprecieze şi să devin cel de acum. Am făcut echipă pe scenă cu Ghiţă Rusu, cu Idomir, Mihai Teacă, Cornelia Radocea, Viorica Cerbu, Dana Goleţ, Nelu Albu, Oana Brătescu.

Care este etimologia numelui Rusu? De unde se trage? A fost mai întâi poreclă? Ai rădăcini slave, ruseşti?

Grea întrebare! Tata e născut la Bucureşti cu rădăcini la Şagul Aradului, mama tatei e din Dăişoara, mama mea e tot din Dăişoara, dar bunica din partea ei era din Rusia. Aşa e, Cătă, ai dreptate, nu m-am gândit până acum…

Din toate piesele interpretate de tine care iţi sunt cele mai dragi?

Prima ar fi melodia pe care am compus-o după moartea tatei, “Am plecat lume din tine”, apoi Fecioreasca de la Dăişoara şi Învârtita lui Neluţu Rusu

Ai cântat şi cânţi ca nimeni altul, dragostea. Care este povestea de iubire a lui Neluţu Rusu cu a sa doamnă, Alina?

După ce am avut două eşecuri, a apărut Ea, doamna vieţii mele. Ultima şi unica. Cântam la restaurantul Litoral din Făgăraş, lângă Cetate. Era o grădină de vară unde, când aveam cântare, se aduna lumea ca la urs. Stăteau oamenii şi pe scări şi pe promenadă. Alina a venit într-o seară cu o prietenă, ca şi cliente. Am văzut-o la masă, mi-a plăcut pe loc şi … soarta! De atunci am împlinit 20 de ani împreună şi trei fetiţe superbe: Ioana, Alexandra şi Antonia.

Care este componenţa actuală a formaţiei Neluţu Rusu?

Neluţu Rusu, Nelu Albu, Oana Brătescu, Adi Stoian şi Ovidiu Bogdan.

Ce pasiuni şi slăbiciuni omeneşti mai ai dincolo de muzică?

Îmi place foarte mult să conduc, pe mine şofatul mă relaxează, nu mă oboseşte. Ador pescuitul, doar sunt născut crescut lângă Olt. Recordul este un crap de 5 kg la Cincşor. Sunt gurmand. Sarmalele mamei făcute în cuptorul de pită mi-au marcat copilăria pe veci. Erau fierte în tuci iar carnea ciopârţită din bardă şi satâr. O delicatesă supremă!

Ce crezi că ai fost într-o altă viaţă?

Câine! Credincios până la moarte cu cine este bun, rău cu jigodiile. Vorba cântecului: “Din bucata mea de pâine am crescut un om şi-un câine”…

Lui Neluţu i-a plăcut întodeauna calea dreaptă şi oablă şi în muzică şi în fotbal unde a jucat numai pe … dreapta. Profesionist şi perfecţionist fiind visează la formaţia ideală cu acordeon, contrabas, vioară, tobe, saxofon, ţambal şi taragot. Din păcate, datorită costurilor, rămâne, deocamdată un vis frumos de artist născut, nu făcut.

La ora apariţiei acestui interviu, Neluţu este plecat la mare pentru a filma videoclipul ultimei compoziţii proprii, piesa regge cu influenţe folclorice “Eu te iubesc”. O veţi vedea pe Hora TV. Este cel mai nou dar al lui pentru voi!

Rucărul Făgăraşului: turism pe un picior de rai

Enter a caption

Munte, cruce şi Olt. Sat patriarhal întors spre el însuşi. Ospitalitate ardelenească. Produse locale cu arome de cuibar, cuptor, strungă şi gorun din răscruce. Ofertă turistică rânduită cu dragoste, belvedere şi concept. Oameni inimoşi şi o incredibilă administraţie locală. Ospăţ haiducesc la stână de sub stejar secular. Ireal pentru România de azi, Rucărul Făgăraşului şi-a deschis porţile pentru ospeţi. Un reportaj acolo unde se avântă ulii şi omul sfinţeşte plaiul.

Rucărul Făgăraşului: turism pe un picior de rai

Duminica trecută, primăria comunei Viştea în colaborare cu Asociaţia My Transylvania a organizat un ,,Brunch la stâna de la Rucăr” la care au participat peste 100 de turişti din toată ţara atraşi de ineditul evenimentului care a marcat introducerea locului în circuitul turistic. Satul este binecuvântat de ceea ce mie îmi place să numesc paradisul ascuns al abaterii de la drum. Curios şi pofticios din fire am demarat dis de dimineaţă spre satul de dincolo de Olt. Într-o viaţă de reporter specializat pe turism am văzut multe, dar ce am întâlnit aici m-a lăsat cu gura căscată a admiraţie şi cu reportofonul pornit a revenire. Dacă se vrea, chiar se poate. Şi cum totul a fost ca un decupaj dintr-o peliculă de o aparte cromatică, să spunem: “Motor”!

“Aţi ajuns bine? V-aţi descurcat? No, bun!”

De la Veneţia la Olteţ sunt cam 40 de kilometri. Am mânat straşnic herghelia de cai putere şi la 9.10 eram la Muzeul Satului. Am ajuns primii.  Abia ce am parcat şi a frânat lângă noi un Logan albastru. Un bărbat cu barbă ne-a întrebat dacă am ajuns cu bine, ne-a urat bun venit la Rucăr şi a demarat voiniceşte. Mult mai târziu am aflat că era Silviu Goga, preotul satului, ghid local, suflet şi artizan al muzeului amenajat în curtea casei parohiale. Odată trecută poarta muzeului ne-am întors în timp cu cel puţin trei sute de ani. Exponate etnografice specifice satului făgărăşean spun celui dibaci şi pregătit să o asculte povestea gospodăriei tradiţionale, de la furca de tors la darac, lopata şi copaia pentru pâine, patul tradiţional, blidarele, furca pentru cartofi şi interiorul unei camere ancestrale cu ţoale şi lepădău. Toate obiectele au fost adunate de părinte şi tot el a restaurat încăperile folosind materiale de construcţie din trecut pentru a păstra intacte farmecul şi patina vremii. Suntem primii oaspeţi. Apare doamna preoteasă şi ne pofteşte la umbră de grinzi cioplite cu barda. Pe masă aşteaptă plăcinte cu căpşuni şi caise, în pahare aburesc siropuri de soc din flori culese din grădinile oamenilor.

Asociaţia My Transylvania

S-a născut din dragostea pentru Transilvania de Sud a sibianului Cristi Cismaru. Pe pagina de facebook putem citi la “Despre”: “Promovăm patrimoniul local și cultura gastronomică prin evenimente alternative în sudul Transilvaniei. Organizam evenimente de cultura gastronomica si de descoperire a satelor prin iesiri neconventionale . Iubim Transilvania, turismul alternativ, zonele rurale, povestile ardelenesti si bucataria locala. In timpul liber, ne dedicam descoperirii frumusetilor din Transilvania, apoi impartasim aici tot ce stim mai interesant despre cultura, traditiile, obiceiurile si atractiile turistice ale zonei. Evenimentele noastre sunt online pe www.eat-local.ro”. În fiecare week-end se organizează evenimente într-un sat transilvan la care participă turişti veniţi din toate colţurile ţării. Acum a venit rândul Rucărului. Un antemergător localnic de vreo 14 ani, călare pe un scuter aşteaptă maşinile la intrarea în sat şi le conduce la Muzeu. Sunt numere de Braşov dar şi de Bucureşti sau Galaţi. Mirajul internetului… Cristi Cismaru îmi spune că aici este unul din rarisimele cazuri de implicare a administraţiei locale. Vizitaţi pagina Asociaţiei şi aflaţi calendarul evenimentelor de excepţie organizate de inimoşii promotori ai satului ardelean. Merită!

“Ceea ce veţi vedea şi trăi azi la Rucăr este meritul întregii comunităţi”

Primarul comunei Viştea, Florin Ioani, este rucărean get beget. Ne urează bun venit şi se asigură că am gustat toţi din prăjituri şi răcoarea socului. Energic, vesel şi nonconformist primar. Discursul este al unei gazde emoţionate şi bucuroase de oaspeţi: “Astăzi asistăm la naşterea turismului în Rucărul Făgăraşului pentru că nu avem o tradiţie în acest domeniu. Oamenii de aici se ocupă din moşi strămoşi doar de agricultura tradiţională şi de creşterea animalelor având un simţ al proprietăţii deosebit de dezvoltat. Să nu uităm că în Ţara Făgăraşului, tocmai din acest motiv a a existat cea mai mare mişcare de rezistenţă, cei mai mulţi partizani. Ne dorim ca această localitate mică, de numai o sută de gospodării, să devină o destinaţie turistică. Este o provocare căreia sperăm să îi facem faţă. Ceea ce veţi vedea şi trăi azi la Rucăr este meritul întregii comunităţi.  Cea mai mare dorinţă a noastră şi, în acelaşi timp, concept, este să reuşim să ţinem tinerii în sat, motivându-i să rămână acasă. Problema depopulării satelor este, din păcate, cât de poate de reală. Prin integrarea satului în circuitul turistic ne dorim ca rucărenii să poată câştiga bani atât din găzduire, cât şi din vânzarea produselor tradiţionale şi astfel să nu mai aibă de ce să părăsăsească satul. Muzeul Satului oferă cazare, este intrat deja în circuitul turistic. Aici natura este sălbatică, virgină şi generoasă. Avem cea mai frumoasă panoramă a Ţării Făgăraşului, a Oltului şi a Munţilor Făgăraş cu vârfurile Moldoveanu şi Viştea Mare. La Rucăr, Oltul formează o minideltă cu peste 250 hectare de luciu de apă. Tot aici sunt păduri seculare de fag şi stejar. La brunchul de la stână au contribuit toţi sătenii, produsele fiind din gospodăriile oamenilor”.

La trap pe Coasta Popii: Belvedere 1 şi Belvedere 2

La 11.30 ne îmbarcăm în căruţe şi pornim, pieptiş, pe Coasta Popii. Unde e urcuşul abrupt o luăm pe jos să uşurăm povara cailor. Vizitiul e ţanţoş nevoie mare de bucuria noastră şi ne explică, arătând cu biciul, pe unde trecem. Primul popas este în punctul numit în programul turistic Belvedere 1, dar ştiut de localnici ca “Gropili”. Ne aşezăm în jurul unei mese masive din stejar şi panorama ne taie respiraţia. Se vede toată creasta Făgăraşului, Oltul cu insule, Rucărul şi toată Ţara Făgăraşului. Cristi Cismaru de la My Transylvania ne arată pe hartă că suntem la graniţa dintre Podişul Hârtibaciului şi Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, în extremitatea sudică a Transilvaniei săseşti care era cuprinsă în triunghiul Orăştie-Sighişoara-Braşov. Administrarea era făcută prin aşa numitele scaune săseşti. Peisajul cultural şi ecumenic este foarte important, la fel şi spaţiile libere dintre sate unde natura a fost păstrată intactă ca biodiversitate de sute de ani. Bucătăria românească din Ţara Făgăraşului este de sorginte ciobănească dar a căpătat influenţe şi de la saşi şi de la unguri.

Povestea locului ne-o spune primarul Florin Ioani: “Ne aflăm în zona numită “La stejarul din Gropil”, plină de gropi şi denivălări. Aici se scotea turma de porci a satului de către ţiganii porcari. La noi în Ardeal toate erau bine rânduite, nu veţi vedea animale libere prin sat sau vaca legată de gard. Aici sunt şi nucii satului de unde fiecare locuitor poate culege cât îi trebuie.  Acum este un punct de panoramă de unde se vede Ţara Făgăraşului până la Măgura Codlei, în stânga şi Turnu Roşu, pe Valea Oltului, în dreapta. Un loc minunat pentru a bea cafeaua dimineaţa. Masa asta din stejar masiv pe care a făcut-o un localnic în cinstea evenimentului de azi va trăi, cu siguranţă, mai mult decât noi şi va rămâne urmaşilor. Există o Asociaţie în Rucăr şi toţi banii pe care îi producem îi investim în sat în amenajări şi infrastructură. Drumurile sunt pietruite şi accesibile în orice anotimp. Noi suntem oameni serioşi şi când spunem că puteţi ajunge la noi şi pe ploaie să ştiţi că aşa este”.De curând, primăria Viştea a lansat o carte de plante medicinală din zonă. Culesul plantelor de leac direct din natură este o altă ofertă turistică a satului nostru.

Urcând câteva  sute de metri, pe un drum forester bine întreţinut, se ajunge la ,,Cruce”, cel mai înalt punct, unde a fost montată o cruce masivă ce se poate vedea de la mare distanţă.  Cândva, satul era pe deal, iar locul, se crede, era în inima satului. După 1800, sătenii au coborât spre Olt,  unde şi-au construit case, mutându-se în timp, tot satul pe malul Oltului. Suntem în punctul turistic Belvedere 2.

Ospăţul de la stâna turistică

Aflată sub un stejar secular, stâna turistică este punctul terminus. Încă de la 6 dimineaţa gospodarii Rucărului s-au apucat de gătit bucate alese. Pe masă ne aşteaptă preparate sută la sută naturale şi tradiţionale: zacuscă, telemea, urdă, caş, şniţele, chiftele, pastramă de oaie, drob de miel, salam vânătoresc, slăninuţă, scovergi şi mult lăudata cricală.

Este preparatul specific satului, o mâncare rânduită cu  slănină, caş, telemea, ceapă verde şi ou. Acest preparat demonstrează  vechile îndelecniciri ale familiilor de rucăreni: creşterea oilor şi  grădinăritul. În fiece gospodărie se consuma cricala, mai ales că presupunea produse care se găseau în orice casă, iar timpul de preparare era unul destul de scurt, sătenii fiind mereu prinşi cu treburile din gospodărie sau de la câmp. A fost amenajat şi un punct de vânzare a palincii de prună şi de caisă, a gemurilor şi siropurilor.

Odată cu umplerea farfuriilor, doar liniştea mai vorbeşte. Vinul alb local este de excepţie, un cupaj din soiurile de struguri Nova şi California.

Ghiftuiţi, turiştii dau să se ridice de a masă, dar ospăţul abia acum începe. Apare bulzul copt în spuză şi castroanele cu tuci de miel …

Atmosfera se încinge şi se destinde odată cu intrarea în scenă a rapsodului popular Ion Leluţiu zis Nelu Tei, cantor la biserica satului. O comoară de om, voce şi umor. A fost cel mai dibaci Lae Chioru interpretat a capela pe care l-am ascultat vreodată…

Fericit că lansarea turistică a Rucărului a fost un succes, podidit de mulţumirile celor peste 100 de oaspeţi, primarul se aşează la umbra stejarului pentru o ultimă declaraţie de presă, în exclusivitate.

Conceptul de sat, rânduit ca la carte

“În iulie 2018 am creat conceptul de sat turistic pentru Rucăr încercând să păstrăm tinerii în sat. Nu-i de ajuns să creem doar infrastructura până la punctele de interes sau de panoramă pentru că oamenii vin, văd, pleacă şi lasă banii la Sibiu, Braşov sau Sighişoara. Nu am vrut să lucrăm haotic sau individual aşa că am pornit dezvoltarea de jos în sus fără a mai aştepta de la Ministerul Turismului. Ei nici măcar nu au un program pentru dezvoltarea satului românesc unde primăria să poată aplica pentru accesarea de fonduri. Avem patrimoniu cultural, natural şi tradiţional, no hai să ne organizăm! Prima parte a conceptului de sat a fost crearea unui coş de produse pe care să îl oferim spre vânzare turiştilor. Acesta conţine 20 de produse diferite de la 20 de gospodării diferite. Cel care vinde ouă îi arată clientului găina din cuibar, cel care vinde brânză trebuie să aibă în grajd oaia, vaca sau bivoliţa. Doar aşa turistul se convinge că marfa este naturală şi tradiţională. Dacă vinde pită, musai să aibă cuptorul propriu! Am creat un circuit de vizitare a satului, din poartă în poartă pentru a-ţi umple coşul. Se va vizita Muzeul dar şi morile cu lespezi de piatră care produc maxim 70 de kg de făină pe oră rezultând un produs molcom, tradiţional, nu industrial. Următorul obiectiv turistic este … cazanul de rachiu. Urmează punctele de belvedere,stâna, fântâna din Calea a Mare (drumul spre Gherdeal, prin pădure), Turnul Militar, cetăţile fortificate dintre văi şi bordeiul din pământ de unde oamenii îşi păzeau păşunatul. Părintele Silviu Goga este un straşnic ghid local, pasionat, poliglot şi inimos. Ce aţi văzut şi mâncat azi aici au fost puse la dispoziţia dumneavostră gratuit de săteni. Au sărit toţi cu ce au avut. Am cerut un miel, mi-au adus trei. Am vrut o căruţă, au venit trei. Aşa sunt rucărenii! Cea mai mare dorinţă a noastră este ca acest concept să funcţioneze şi să devenim o destinaţie turistică complexă şi permanentă care să includă pe lângă poveşti şi peisaje,masă şi casă”.

La revedere, poveste!

Coborâm în sat cu Loganul preotului Silviu Goga. Un ultim popas la casa parohială. Părintele ne explică istoria fiecărui exponat al Muzeului. Este bucuros de reuşita ziei de azi şi mândru ce cei pe care îi păstoreşte. Nu ştie dacă are sau nu vreo legătură de rudenie cu Octavian Goga, dar prin ceea ce face este cu siguranţă învăţător şi apostol. Ne despărţim cu strângeri la piept şi promisiuni de revenire. De acum, Rucărul Făgăraşului a devenit o destinaţie turistică de neocolit!

 

 

 

 

 

Ciak Ghimbav: când pizza bate filmul

 

Gagurile cu mâncare, adică bătăile cu frişcă, au făcut deliciul filmului mut, de la Stan şi Bran la Charlie Chaplin. Odată cu fimul sonor asocierea dintre gastronomie şi cea de a şaptea artă a prilejuit pelicule memorabile cum ar fi “Un american la Roma” cu Alberto Sordi, “Aripioară sau picior” cu Louis de Funes şi incă altele în care au excelat Sophia Loren, Julia Roberts, Walter Mathieu.  Dar ce te faci când eşti un întreprinzător dibaci pasionat în egală măsură de cinematografie şi bucătăria italiană şi ai mai avut şi note mari la şcoală?!

 Conceptul pizzemateca

Creezi un concept unic, asta faci. Adriana Zamfirescu este cu siguranţă un întreprinzător atipic. Braşoveancă get beget a copilărit în centrul vechi fiind familiară din plin, cu lecturi alese, filme de cinematecă, muzică bună  şi atmosfera occidentală a vechiului burg unde mai existau încă bătrânii negustori saşi. A văzut “Filantropica” şi a tras învăţătură din celebra replică a lui Dinică. Îndrăgostită de Italia, de soarele, pizza şi pastele ei, a creat o poveste concept care să vândă şi să încânte. Aşa s-a născut pizzemateca Ciak din Ghimbav, o pizzerie, de fapt Trattoria, unde pizza bate filmul.

Denumirea “Ciak” vine de la sunetul pe care îl face clapeta regizorului atunci când ordonă “Motor”! Pe pereţi te aşteaptă stop cadre din filme celebre cu influenţe gastronomice. Din boxe răsună pianissimo melodii tematice, de la Tarantela Napolitana la canzzonete şi, pe un ecran poziţionat perfect, rulează secvenţe de … pizzematecă. Este un loc cu totul aparte unde cele două ingrediente de poveste: mâncarea şi filmul se împletesc subtil dând aromă, savoare şi dor de rămânere şi de revenire.

Inaugurarea cum laude

Nici Adriana, nici asociaţii ei, Cristina și Sebastian Stingaciu, doi tineri plini de entuziasm şi Rosario Navarria, care este Chef sicilian, nu doar un simplu pizzer, nu s-au aşteptat la atâta popolo la inaugurare. S-au pregătit serios, cu 250 de pizze, dar s-au gătat în două ore. Gurmand fiind şi îndrăgostit de bucătăria italiană am îmbucat, de-a lungul timpului, tone de pizze şi chintale de paste. Cârcotaş din fire, abia acum pot spune cu mâna pe papilele (de)gustative că am găsit pizzeria perfectă de pe melagurile noastre, nu doar din Braşov. Sicilianul Rosario se pricepe de minune şi la aluat şi la potrivitul sosului şi la antipasti ca să nu mai vorbesc de paste. Şi dacă vă mai spun că toate ingredientele sunt aduse din Italia, de la parmezan la adevăratul prosciuto crudo, nu aveţi decât să mă credeţi pe cuvânt şi să-mi mulţumiţi cu sufletul, stomacul şi cerul gurii. Pizza Sophia Loren, cea din imagine, este preferata mea. În meniu veţi mai găsi şi pizza Mastroiani, Julia Roberts sau Alberto Sordi. Inaugurarea cum laudae…

Exerciţiu de imaginaţie

Seară de vară toridă. Nu chiar mediteraniană, dar aproape. O pereche romantică, cu puţin după primul sărut, se aşează, timid, la una dintre mese. El comandă un pahar de proseco, ea o limonadă şi, bineînţeles, pizza. Visează cu ochii deschişi la o Italie pe care încă nu au văzut-o. După primele îmbucături o parte din ceea ce ştiau ei despre peninsulă deja le intră în simţuri. La plecare îi mulţumesc lui Rosario pentru mica mare bucurie prilejuită lor. Cântă Toto Cutugno, parcă în onoarea Chefului: “Un italiano vero”..

Avanti,o, popolo a la pizzeria

Dincolo de pizzele cinefile, meniul cuprinde toate bijuteriile clasice din domeniu de la Margherita la Quatro Formaggi, dar cum signor Rosario este molto creativo veţi găsi o sumedenie de creaţii proprii cum ar fi Pizza Ciak, cu urdă şi baby spanac sau gurmanda Quatro Carni, cu patru feluri de carne. În fiecare zi apare ceva nou. Cât despre bruschete şi pastele al dente sau prăjiturile de casă prefer să nu vă mai spun nimic şi să vă las pe voi să vă convingenţi.

Avanti, o, popolo a la Pizzemateca Ciak: Ghimbav, strada Lămâiței nr. 26C, parter! Mai precis, în cartierul nou de blocuri, în spatele bisericii alea mari şi poleite. Puteți vizita siteul pizzeriaciak.ro, pagina de facebook sau face o rezervare la telefon 0371473735.

Atenzzione: pizzemateca dăunează grav inculturii!

 

 

Braşovul turismului … de dragoste

 

Puţine oraşe sunt predestinate, arhitectural, iubirii, aşa cum este Braşovul. Cu siguranţă meşterii saşi care au creat oraşul cu rigla şi compasul, după canoane urbanistice disciplinate, nu au avut nici cea mai vagă dorinţă de a conferi romantism burgului. Dar, ce să vezi! Ceea ce au gândit ei ca o arteră comercială care să unească începutul drumului spre culoarul neguţătoresc Rucăr-Bran, adică Strada Lungă, este o superbă promenadă romantică. De la Biserica Bartolomeu până în Livada Poştei, căsuţele par de turtă dulce. Acest braşovechi cum este cunoscută zona a fost de fapt embrionul oraşului. Iar acum pe lunga stradă castanii sunt în floare, natural de … romantic. Doar că au început năvălirile barbare şi a trebuit să fie construită Cetatea la adăpostul Tâmpei. Şi fix prin dreapta ei o minune de promenadă cu scop strategic bineînţeles. Aleea de după Ziduri şi de sub Bastionul Graft. Odată intraţi în Cetate totul este romantism de alte veacuri. Aţi văzut câţi îndrăgostiţi se sărută lipiţi lipiţi pe Strada Sforii? Nici la başcheţi nu îi doare că cea mai îngustă stradelă din Europa a fost gândită ca un coridor de acces al pompierilor. Braşovul turismului romantic…

Poarta Ecaterina, Biserica Neagră, Turnul Alb, Bastionul Ţesătorilor au văzut mai multe gesturi de iubire decât războaie. Piaţa Sfatului nu are pavele pe caldarâm câte declaraţii de dragoste a auzit şi nici mica piaţetă Enescu, muşcate. De ar şti vechii meşteri saşi…

Îndrăgostit fiind, oriunde te-ai plimba prin Braşov, poţi oficia sărutul de început de iubire, timid şi stângaci sau pe cel voluptuos şi sigur pe sine al celor ursiţi, nu găsiţi. Braşovul turismului romantic vă oferă poezie şi clipă, veşti şi poveşti, culori fără culoare cu pigmenţi la alegere. Dacă ar fi să fac un clip al Braşovului romantic aş începe cu un stop cadru alb negru pe una din străduţele de lângă Poarta Schei. Imagine îngheţată cu cadru de doi cu dizolv pe sub arcada Bastionului Graft până pe mica stradelă a Postăvarului. La primul sărut, totul prinde culoare, sunet, ambianţă. Trecătorii îşi reiau mersul firesc, fanfara săsească cântă în Piaţa Sfatului iar bătrânul negustor de floricele de porumb îmbie muşterii cu voce dogită. Este vară, seniori, în Braşovul turismului romantic…

Şi dacă mai amintim şi de frumoasa Katerina din Schei care a cucerit inima crâncenă a lui Vlad Ţepeş pe când era guvernator militar al Cetăţii, putem spune că arhitecţii burgului au realizat cu totul altceva decât şi-au propus fără să fi avut habar de îndemnul hippie – Make love, not war!

Vă iubiţi? Nebun, desuet, încrâncenat şi romantic? Braşovul teribilului Jud Glassis, adică dreptul medieval de a ucide, este doar istorie în arhivele Bisericii Negre. Un burg al poveştilor de dragoste trăite, nu citite vă aşteaptă cu decorul, scenografia şi recuzita filmului vostru!

Meserii care mor: Peruchierul de teatru

Peruchierul doamnei Bulandra

Obârşiile meseriei de peruchier se pierd undeva în Evul Mediu timpuriu. Epoca de glorie a acestui meşteşug a fost Franţa lui Ludovic al XIV-lea. La noi, încă de la începuturi, perucile au aparţinut mai mult recuzitei teatrelor decât frumoaselor pământene care puneau mare preţ pe propria podoabă capilară.

Gheorghe Constantinescu este unul dintre ultimii mohicani ai perucilor spectacolelor de teatru. A ucenicit la Naţional cu peruchierul artist emerit Jean Romaniţa.  |n stagiunea 1954-1955 a fost angajat de Lucia Sturza Bulandra în teatrul care îi poartă acum numele. |n acest loc trudeşte şi astăzi. |n spatele scenei, dincolo de luminile rampei munceşte, de fapt creează, tăcut şi anonim, peruchierul, un personaj demodat şi pitoresc fără de care multe spectacole ar fi mai sărăcăcioase. Oricât ar părea de ciudat sau pretenţios a confecţiona o perucă este un act artistic care trebuie pregătit pe îndelete, asemenea unui rol, necesitând, nu  de puţine ori, cunoştinţe serioase de istoria culturii şi civilizaţiei. „Am nevoie de un răgaz de inspiraţie- se destăinuie domnul Constantinescu, muşcând a aducere aminte din mustaţa căruntă. E uşor de spus, ce mare lucru, o perucă, dar aşa cum începi, cum o implantezi, cum spunem noi, aşa reuşeşti să o duci până la capăt. Dacă nu am clar în minte din momentul implantării unde o să-i fac cărarea, cum o s-o coafez, degeaba mai încerc s-o ajustez pe parcurs. Chiar şi la vârsta mea, după ce am făcut mii de peruci, când ştiu că am o premieră sunt nopţi întregi în care nu dorm, mă gândesc cum să încep. |nceputul e cel mai greu, o dată pornită bine, treaba merge şnur, ştiu ce culori să aleg…”

 

„Dacă îţi place rămâi, dacă nu…”

În atelier, lucrând la o perucă pentru o piesă de Shakespeare, peruchierul doamnei Bulandra surprinde în cuvinte puţine drama şi crezul meseriei sale, astăzi pe cale de dispariţie: „Am avut câţiva ucenici. Au stat o lună, două şi-mi spuneau că se duc la telegoane, la gaze, mă rog, undeva unde erau plătiţi mai bine. Puteam să-i ţin cu arcanul? I-am lăsat să plece, ce să le fac? Meseria asta e pe moarte. Se dau nişte diplome de peruchieri pe la cooperativa Higiena, dar pentru teatru îţi trebuie ochi, talent, imaginaţie, cât despre bani, dacă îţi place rămâi, dacă nu…”

Dacă nu ar fi fost dragostea de teatru şi meserie, sentimente de modă veche, din ce în ce mai greu de găsit astăzi şi domnul Constantinescu ar fi renunşat de mult. Ceea ce îl ţine este pasiunea, nu renumeraţia mică, după buget. |ntr-o viaţă de teatru aşa cum a fost, peruchierul a adunat amintiri şi vorbe de duh de la slujitori vestiţi ai scenei, transformându-se într-un interlocutor fascinant, hâtru, cu o înclinaţie aparte pentru povestit.

 

„Iscusinţa” doamnei Bulandra

„Eram la sala Schitu Măgureanu, pe vremea doamnei Bulandra. Pe atunci nu exista o intrare specială pentru actori, tot personalul intrând prin sala caloriferelor. Doamna bulandra l-a chemat pe administrator şi i-a spus să ia legătura cu un arhitect care să proiecteze o aripă nouă. După două luni de la discuţie totul era gata mai puţin aprobarea pentru bani. „N-aveţi aprobarea? Lasă, dragă, într-o oră v-o aduc eu.” Zis şi făcut. S-a dus la Gheorgiu-Dej, l-a scos dintr-o şedinţă şi Gheorghiţă-n sus, Gheorghiţă-n jos, Gheorghiţă trebuie să avem grijă de artişti şi Gheorghiţă n-a avut încotro, a trebuit să semneze.”

 

Generozitatea lui Toma Caragiu

 

După ce a terminat cărarea noii peruci, nea Gigi Constantinescu scotoceşte prin arhiva domniei sale şi scoate la iveală o perucă ciudată, să juri că e făcută din lână toarsă grosier şi primitiv. „vedeţi peruca asta? I-am făcut-o lui Toma Caragiu, Dumnezeu să-l ierte! Are o poveste hazlie. Era prin 1974, vine aici în atelier Nea Tomiţă şi-mi zice că-i trebuie o perucă miţoasă, pentru rolul lui Răspopitu din filmele cu haiduci. |mi frămănt mintea în fel şi chip, dar orice material am încercat lui nu-i era pe plac, nu-l găsea destul de autentic. Exasperat, i-am zis să-mi aducă nişte lână ţurcană toarsă de mână, nu de maşină. N-am crezut că mă ia în serios, dar a făcut el ce-a făcut, a vorbit cu machidonii lui şi mă trezesc într-o dimineaţă cu două paporniţe pline ochi, să tot fi fost lână de la două oi. Când am terminat, m-a îmbrăţişat şi mi-a cerut adresa de acasă. Pe seară mă trezesc cu Nea Tomiţă cu portbagajul plin cu carne de oaie. Mi-a zis să mănânc sănătos conţinutul, că din ambalaj făcusem treabă bună. Aşa era el, săracul, avea o inimă s-o pui la rană.’

 

Exigenţa lui Liviu Ciulei

 

Lui Liviu Ciulei, peruchierul îi poartă o amintirre aparte. „Era un regizor de o severitate deosebită, atent până la cel mai mic detaliu. Rar spunea câte un ‘bine” dar, odată spus era urmat şi de o primă. Am lucrat multe peruci pentru spectacolele dumnealui, dar cel mai mult am avut de furcă la piesa „Lungul drum al zilei către noapte”. |l pregătea pe Toma Caragiu pentru „Regele Leer”, era o piesă exerciţiu şi totul trebuia să iasă perfect, doar că el nu voia să renunţe la părul său creţ pe care îl considera nimerit pentru acest rol. După multe ciondăneli amicale între regizor şi actor, a trebuit să-i împac pe amândoi şi să gândesc ceva care să-i împace pe amândoi. Trei săptămâni am lucrat la ea, am refăcut-o de cel puţin zece ori pentru că erau, pe rând, nemulţumiţi. Premiera bătea la uşă şi le-am spus că dacă are două moaşe, iese copilul cu buricul netăiat. Abia atunci m-au lăsat în pace. După spectacol domnul Ciulei mi-a aprobat concediul cu gratificaţie maximă.”

Fiecare perucă din colecţia lui Gigi Constantinescu are povestea sa, dar şi peste ele praful amintirii a început să se aşterne gros, ca o înserare. |n curând din munca sa de-o viaţă se vor înfrupta moliile. Foaierul e gol. Cuierele garderobei aşteaptă tăcute următoarea premieră. Doar peruchierul mai meştereşte prin teatru pentru a pregăti, în felul său, un nou spectacol. Cu cărare pe mijloc.

 

 

 

 

Micul Trianon, Prahova: neputinţa şi blestemul pietrei

In România exista 22.000 de monumente istorice, din care peste 4000 se gasesc intr-o stare avansata de degradare, colaps si precolaps, cum spun specialistii. Bugetul Ministerului Culturii, din ce in ce mai firav, dupa rectificari si pararectificari, aloca fonduri de restaurare pentru monumentele a caror salvare depinde de sume modeste. Din pacate, pentru unele constructii monumentale, unde sumele necesare sunt de ordinul milardelor de lei, nu se poate face, realist vorbind, mai nimic. In acesta situatie se gaseste un monument istoric deosebit de valoros, Micul Trianon de la Floresti – Prahova, care isi traieste, sub ochii nostri, ultimele clipe de verticalitate. Exista o durere surda si o demnitate a pietrei in lupta neputincioasa cu prabusirea, o incrâncenare a zidurilor de a ramâne in picioare pâna la ultima secunda, sfidând legile echilibrului si gravitatiei. Aici, la Floresti, un destin vitreg urmareste si ameninta, ca un blestem, inca de la inceputuri, existenta grandiosului palat al ultimului Cantacuzin, copie fidela a Micului Trianon de la Versailles.

 

Inceputurile

 

In anul 1907, unul din cei mai mari mosieri ai României, Grigore Gh. Cantacuzino, poreclit, pentru intinderea domeniilor sale, Nababul, incepe constructia unei resedinte indraznete. Arhitectul Berindei realizeaza planurile Micului Trianon românesc, proprietatea principesei Alice, fiica Nababului. La dorinta acesteia, palatul va avea trei sute saizeci si cinci de dormitoare, câte unul pentru fiecare zi a anului, sapte sali de bal, nenumarate saloane si un parc dendrologic de 150 de hectare populat cu arbusti de esenta rara, apeducte, terenuri de vânatoare, golf si echitatie. Era, de fapt, copia parcului romantic al Evului Mediu târziu, cu arteziene venetiene, grota nimfelor s.a.m.d. Legenda spune ca principesa Alice, fire baietoasa, a supravegheat personal lucrarile punând si umarul acolo unde nu-i era pe plac. La receptia de deschidere au participat patru sute de invitati, petrecerea durând sapte zile incheiate. Din pacate, principesa nu a putut sa locuiasca prea mult in fastuoasa resedinta. A fost, atunci, blestemul vremurilor…

 

Cutremurul si Armata Rosie au desavårsit dezastrul

 

Cutremurul din 1940 surprinde Micul Trianon cu putin inaintea finalizarii ultimelor lucrari de consolidare anti-seismica. Imensele cosuri ale palatului se dizloca, inclinându-se periculos. Marele cutremur din 4 martie 1977 va desavârsi dezastrul, cosurile prabusindu-se ca niste adevarate torpile, surpând zidurile interioare si asa vitregite si pradate.

In primii ani ai celui de al doilea razboi mondial, nemtii, impresionati de monumentalitatea cladirii, fac de garda la palat. In memoriile celebrului general Von Paulus, rafinat degustatot de arta, se poate citi: „Valea Prahovei pe lânga petrol si Peles, mai are o bogatie de nepretuit: palatul Micului Trianon, mai izbutit si maret, dupa mine, decât originalul de la Paris. ” Odata cu venirea „Armatei Rosii eliberatoare” si soarta Micului Trianon se va povârni sub vremi. „Bravii soldati sovietici” vor fura de aici tot ce se putea lua, chiar si câteva coloane ionice din piatra de Albesti. }aranii din Floresti si imprejurimi vor cara ani de-a rândul piatra de la palat, elemente decorative baroce, renascentiste sau neoclasice impodobind grajdurile si cocinele gospodariilor din zona. Principesa Alice va apuca sa paraseasca România la timp, in ultimul moment, amânând, periculos de mult, despartirea de palat. In dispretul sau pentru bunurile „odioasei mosierimi”, Guvernul Groza va instala in apropierea Micului Trianon o comunitate de tigani care a fost sfatuita sa gaseasca materiale de constructie pentru case, prin imprejurimi. {i au gasit, slava Domnului. Acesta a fost doar inceputul sfârsitului.

Descriere de piatra moarta cu natura vie

 

Astazi, Micul Trianon seamana din ce in ce mai mult cu un decor dintr-un film de Spielberg. Copacii au crescut in zid ca o nefireasca victorie a vegetalului asupra pietrei, barele de metal ale armaturii tâsnesc prin lucasuri si ferestre. Numai carcasa exterioara a mai ramas, practic, in picioare. O data cu iminenta ei prabusire  va ramâne doar molozul amintirii. Vestitul blazon al Cantacuzinilor, incadrat de ingeri, seamana din ce in ce mai mult cu un inger cazut. Doar rezervorul turnului de apa a mai ramas asa cum a fost, stantat desuet: „Metalurgia româna – Jacquez Catz – 1901”. Parcul romantic si-a schimbat statutul devenind pajiste comunala. Vacile Florestiului pasc, pe lânga iarba, rododendroni, liliac african, lastare de tisa si eucalipt.

Arhitectul Calin Hoinarescu, de la Institutul de Arheologie Prahova, este cel care a luptat cu morile de vânt, mai bine de treizeci de ani, pentru salvarea Micului Trianon. A intocmit planuri de restaurare, a gasit solutii peste solutii si a sfârsit prin a recunoaste, cu realism si tristete, soarta vitrega a monumentului, blestemat si de contemporaneitate. Marturia sa este cântecul de lebada al Micului Trianon:

 

Sanatoriul TBC, fabrica de negru de fum, tiganii lui Petru Groza

 

„Aici, sfârsitul s-a declansat brusc. In 1977 s-au prabusit cosurile si odata cu ele zidurile interioare si asa slabite prin furtul de piatra. Acum au aparut primele semne clare de imbolnavire a  pietrei, un soi de cancer, provocat de o ciuperca litofaga. Când se prabuseste o coloana din piatra de Albesti, putem considera, din punct de vedere financiar, ca s-a darâmat o casa buna, cu doua trei niveluri, o casa de om gospodar. Piatra de Albesti este la ora actuala mai scumpa ca marmura! Odata cu surparea iminenta a a carcasei exterioare, care mai rezista in picioare doar printr-o minune a echilibrului, pentru Micul Trianon va veni sfârsitul. Planurile de restaurare pe care le-am facut sunt simpla literatura de sertar, in conditiile in care costurile restaurarii, a salvarii, de fapt, se apropie de optzeci de miliarde de lei. Micul Trianon este, si nu exagerez deloc, o problema nationala, ceva de genul „Dati un leu pentru Ateneu!” In situatia de astazi, Ministerul Culturii nu poate cere de la buget o asemenea suma pentru salvarea unui singur monument, chiar daca, prin distrugerea lui pierdem mai mult. Sa presupunem, printr-un absurd fericit, ca s-ar gasi sponsori, dar ce ne facem cu blestemele contemporane ale Trianonului? Nici un investitor strain sau neaos nu va avea curajul sa bage bani aici, in conditiile in care comunistii au infiintat in locuintele anexe un sanataoriu TBC. Tot perimetrul castelului este infestat. Până şi Ceausescu, care avea bani si a vrut sa-si faca aici o resedinta, s-a speriat de bacilul lui Koch. Pentru dezinfectare mai trebuie alte miliarde bune. Mai este si poluarea ridicata, in apropiere este o fabrica de negru de fum, vedeti ce culoare au capatat zidurile, iar tiganii lui Groza fura si ultimele caramizi…”

 Poveste trista de spus mai tårziu

Restaurat si amenajat turistic, Micul Trianon ar putea deveni o autentica mina de aur. Arhitectii au elaborat o documentatie de transformare a cladirii intr-un hotel de lux, cu cazino, piscina in aer liber etc.

Dupa 1990, pe Valea Prahovei au venit din nou, americanii. Au vazut Micul Trianon, s-au ingrozit si au plecat. Nu au dat un dolar pentru restaurare, dar ne-au tras de urechi spunând ca nu stim sa ne pretuim monumentele. Numai din industria cinematografica s-ar putea recupera rapid banii investiti, este vorba de industria internationala a filmului.  Înscrierea Micului Trianon de la Floresti – Prahova pe lista monumentelor UNESCO si cuprinderea sa intr-un program extern de finantare este singura solutie de salvare, nu in ultimul ceas, in ultima fractiune de secunda, pentru a nu asista la o … poveste trista pentru mai tårziu.

Exista o durere surda si o incrâncenare a pietrei in lupta disperata cu verticalitatea, o decenta tulburatoare a prabusirii. Micul Trianon, alaturi de alte monumente istorice condamnate, nu va iesi in strada pentru a-si apara dreptul la existenta. Va tacea si se va prabusi si, daca, peste ani urmasii ne vor invinui ca nu am stiut sa ne pretuim istoria si frumosul impietrit, le vom spune o poveste, pe care nu o vor intelege, despre situatia economica a României in anii tranzitiei, despre blestemele Micului Trianon, despre raportul leu – dolar, despre…

A fost odata un mic Trianon, dragii mosului, un palat cu trei sute saizeci si cinci de camere, care a fost blestemat de o ursitoare mastera sa se sfarâme sub privirile noastre, pentru ca a aparut atunci când nu trebuia sau, cine stie, mitul mesterului Manole o fi fost luat in saga temeliile sale asteptând si acum jertfa pentru creatie…