EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Juruire

noi

Cum suntem noi, cu tinele în mine,

și-ți este bine si îmi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, că în tine

e vie vrerea ambelor destine.

 

Te voi iubi bunuț  si cu mirare

cu certitudini si cu disperare,

cu poezie și cu larmă mare,

c-un fel de fărdelege care doare.

 

Te-am căutat în ani de teamă mare,

Pe străzi și prin femei, la întâmplare.

Și am crezut că ești o utopie,

Fantasmă de poet la o beție.

 

Acum, când mi te-a dat bărbosul Tată,

Eu jur pe mine și pe apa toată

care ne tine barca navigată

că vei ramane – dincolo de număr

a mea, de-a dreapta, ca un brat în umăr!

 

Cântec de Drag(obete)

pache

Mă culcuşisem lângă sufletul tău.

Era tare bine acolo şi ochii verzi îmi ţineau

Tâmplele vii.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cred că ceva despre dorinţele care ţi-au cutreierat

Nopţile şi o parte din zile

Până să mă cunoşti.

Sau poate despre fricile tale care au murit

undeva, sub cuvintele mele.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cu glas încet de prinţesă mică.

Mă jucam cu nările în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici

şi tu nu mă mai băgai de seamă,

doar protestai

că mereu te trezeşti ciufulită.

 

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de greul gândurilor.

Ori poate de drag,

de evoluţie

şi de blândeţe.

 

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcuşisem lângă sufletul tău şi te iubeam

Cu mine spre tine călcând

De Drag(obete).

Glezne

glezne

Gleznele tale sunt puncte de sprijin

Alăptând hergheliile mele

Buiestre, de gânduri

Roaibe de dor.

Inele nu ai, tu, pe glezne

Ele sunt, dar nu se mai văd.

Le-am desfăcut – desfătat, noapte de noapte,

Aflând cu buzele că, totuşi, exişti…

 

 

 

Reportaj legat la ochi: Am fost două ore orb

IMG_6918    14 octombrie 2015 ora 19.30. Este ajunul Zilei Bastonului Alb, ziua mondială a orbilor. Asociația Nevăzătorilor din Brașov și Lions Club România au organizat la restaurantul Stradivari din Piața Sfatului o cină în … orb. Pentru a putea trăi măcar câteva ore ceea ce simte, atunci când mănâncă, cel ce nu simte. Cu ochii. Totul a fost întuneric și aromă, burice de degete și aproximarea distanțelor, pipăit, miros și auz, rană și lecție. În rest, o mare și oarbă tăcere. Din seminția lui Homer…

Mâna furculiță și „norocul” bătut de masă

Lume multă, selectă, caritabilă, curioasă, lume. Masă lungă cu blat de sticlă în beci săsesc boltit. Lumină difuză, muzică în surdină, vesela și tacâmurile potrivite ca la un mare dineu. Atmosferă romantică de „creme de la creme” pentru cei care o văd încă.

IMG_6880

Apar eșarfele negre. Rând pe rând suntem legați la ochi și ne  cufundăm în beznă. Nu a minții, doar a ochilor care nu zăresc nimic decât negrul. Din lume, din sine, din tot. Șocul este cumplit pentru cei care și-au pierdut vederea acum 10 secunde. Retina a înregistrat poziționarea paharelor, farfuriei, tacâmurilor. Pipăi pentru a avea certitudini. Mi-e sete! Nimeresc sticla de apă plată, paharul. Bag gâtul sticlei ajutându-mă de toate cele zece burice de degete, undeva înăuntrul paharului. Încep să torn și mă opresc imediat. Nu știu când va da pe afară! Încerc să aproximez și torn puțin, foarte puțin. Reușesc să beau o gură, maxim două. Mi-e sete și îmi vine să îmi scot eșarfa neagră pentru a putea zări măcar o secundă limanul potolirii de sete. Nu o fac, de dragul gazdelor noastre nevăzătoare care, oricât și-ar dori și oricât ar încerca, nu au cum să-și scoată eșarfa care, doar textil, la ei nu există. Auzul înregistrează pași care coboară pe scări. Chelnerii aduc aperitivul la masă. Aud, simt, intuiesc, că am o farfurie plină în față. Miros, mai degrabă, aromă de pește aburind cumpătat. Cumpătat de la cumpănă. Mi-e foame și frică. Frică de a nu da pe mine, de a nu nimeri poftalnica gură. Decid să abandonez codul bunelor maniere odată cu cuțitul și furculița. Încerc bucuria și disperarea mâinii atotvăzătoare, mâinii arhetip, mâinii ancestrale a omului peșterii, mâinii furcuilță. Doar că homo sapiens vedea. Constat că tartinele sunt așezate simetric. Unele sunt mici, taman bune de înghițit dintr-o îmbucătură, altele mai mari. Mult prea mari. Ba mai este și ceva rotund, roșie după textură, precis umplută. Încep să mănânc. Papilele gustative devin ochii din gură, pupilele de pe limbă. Mă ajută să recunosc gustul somonului, crevetelui și al codului pane, cred. Parcă și ceva icre. Cel puțin după cum mânjesc degetele. Cu roșia e mai complicat, dar mușc din ea cu poftă, ca dintr-un măr rumen. Vinetele cu care este umplută îmi curg prin barbă, pe babețică, pe masă. Pipăi după șervețele, răstorn suportul, dar izbutesc să iau unul și să mă șterg la gură. Torn puțin vin în pahar. Aș da noroc cu cei de lângă mine, dar nu am curaj să încerc. Este momentul în care aud un zgomot de picior de pahar bătut de masă. De parcă ar fi văzut ce vreau să fac, Virgil Lazăr, președintele Asociaței Nevăzătorilor din Brașov, spune: „Noi așa dăm noroc, batem cu paharul în masă”! Bat și eu și mi se răspunde din toate colțurile mesei…

IMG_6920

Felul doi: culori fără culoare

Pauză de taifas în … orb. Virgil Lazăr povestește că nu își mai amintește culorile, și-a pierdut vederea când era foarte mic, dar culorile le vede în vis pentru că nu prea visează alb-negru. Sorin este pasionat de literatură. Are un mic etu cu carduri de memorie. Pe acest tip generos de suport media are înregistrată o adevărată bibliotecă de literatură română și universală. Evident, vorbită. De la Shakespeare la Pleșu, via Ovidiu Drimba. Are și o colecție de piese memorabile de la teatrul radiofonic. Pentru a-și putea asculta comoara a cheltuit sute de euro pe aparatură audio specială pentru nevăzători adusă tocmai din Canada.

IMG_6944

Pași pe scări. Felul doi sosește la masă. Aici nasul nu mă ajută prea tare. Orice poate fi în farfurie, de la pui la porc, vită sau țestoase Ninja. Adică nu Ninja, că și alea sunt legate la ochi. Pipăi și mă aplec pentru a mirosi mai bine. Habar nu am ce voi mânca deși aromește bine. Papilele mă ajută încă o dată. Sunt felii de ruladă din carne de pui, curcan și porc asezonate cu un sos excelent. Excelent, excelent, dar greu de mâncat, așa invizibil cum este. Rup un dumicat de pâine și încep să ling cu el farfuria. Farfuria se termină și șterg blatul mesei. Deja m-am obișnuit cu starea nestării. Aș vrea să amân momentul în care voi vedea din nou pentru a mai mânca cu buricele degetelor imaginându-mi festin rabelesian cu ochii papile și limba pupile. În întuneric celelalte simțuri devin laser și E=mc². Am fost două ore orb și abia acum cred că Homer și-a tras geniul poetic descriptiv, cumplit de precis descriptiv, din imaginația celui care nu putea să vadă. Și mai cred că, dacă ar fi văzut, în realitate, tot ce a zugrăvit în Iliada, ori înebunea, ori se lăsa de scris.

IMG_6908

După două ore de întuneric, suntem dezlegați, rând pe rând. Lumina nu este puternică dar îmi intră în ochi ca un șiș. Strâng pleoapele instinctiv și chiar nu îmi vine să zic și să mă bucur că lumină se făcu. Am fost două ore orb și greu m-am reobișnuit cu lumina. Acum îi pot vedea bine pe cei care nu au fost actori în filmul acesta. Ei, nevăzătorii sau slab văzătorii mei amfitrioni: Virgil Lazăr, Sorin, Teodora Țigănaș. Prietenii mei!

IMG_6962

De acum înainte vor ști că am fost printre ei și că m-au așezat la masa lor ca o rană și ca o lecție. În întuneric este o lumină intensă, care vine din adâncul nostru și care merită văzută măcar o dată în viață. Puteți încerca o cină în … orb. Abia apoi veți reuși să repriviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi…

P.S. În drum spre casă am ascultat,  în mașină, Ray Charles și Stevie Wonder. La „I just called to say I love you” am fost convins că atunci când fac dragoste, orbii pot vedea toate frumusețile lumii, altfel decât le vedem noi…

Povestiri din Miserupia : Jocul inocenței și al sorții, în deșert. Umanoid…

tim

Club vintage la Sătmar. Seară de februarie incert prăbușit în sine însuși. Bere și fum. Picolița ia comenzile cu un zâmbet care nu e al ei. Stângaci, candid, vulnerabil. Nici fesul nu e din film. Prea mare, prea lălâi, parcă. Lumea cere ce vrea. Pe o tavă din plastic mat, uzat, hârșit de pahare și buze, băuturile ajung pe la mese. Beznă. Gong strong. Lumini de scenă. Povestiri din Miserupia nu începe acum. Doar continuă. Picolița a fost uvertură, prolog, inorog, Lorena. Interactivitatea este cheia acestui one woman show. Scenariul partitură este scris homeopatic. Dozare la milimetru, în doze de spițerie a emoției, inocenței, forței dramatice. Povestea te prinde gradat cu lațul emoției artistice impersonale. De la Titu Maiorescu citire. Totul este vibrație și artă în stare pură. Experiența jurnalistică i-a prilejuit Lorenei o documentare dură, la granița reportajului cu suportabilul, în lumea ingenuă a celor mai nevinovate vânzătoare de plăceri. Fete abia pubere vândute pentru bani de băutură de tați alcolici, necastrați, încă. Naivitățile, candoarea, visul feciorelnic jugănit sunt atât de bine jucate încât devin insuportabil de reale. Cea mai bună prietenă a ei, pânza, preia emoțiile, le dă cu obloj și le ascunde în spatele unei cortine subliminale. Discursul este doar aparent candid. Scenarista Lorena Lupu îi ridică actriței Lorena Lupu replici la fileu croșetat din clu 100% virgin aluziv. Ți se zburlește părul, indecent de erect, când descoperi cu ce se ocupă, de fapt, mama sa plecată la “muncă” prin Europa. Inevitabil, fata va avea aceeși soartă, în Românica tatălui alcoolic, cu prieteni aidoma dispuși să plătească bani soioși pentru plăceri la granița pedofiliei. Scena violului plătit, a siluirii retribuite este crâncenă. Aici, Lorena este atinsă de strechea geniului. Răcnetul nu vine doar din corzile vocale.Toată disperarea, revolta, umilința și jindul pribeag, transced aici. Cortina imaginară cade peste primul act al Povestirilor din Miserupia. Limba devine grea, privirea pâcloasă, abia mai pot împreuna palmele a aplauze…

Jocul inocenței și al sorții prin deșert umanoid continuă. La fel de real și interactiv. Se dialoghează cu publicul care este făcut părtaș la mici bucurii și dureri, la eliberare și spaimă la alb murdărit, la a putea și nu se poate, la noroi și stele. Este pe cai mici, pe ponei, personajul Miserupiei. Are și ea basmul ei, fără Făt Frumos, pitici sau spiriduși. Nu vi-l povestesc. Nu vă fac să vi se rupă de Miserupia. Show-ul acesta trebuie devorat, primit și simțit. Să vă încordați toate simțurile și la nevoie să mai inventați câteva.

Cu Povestiri din Miserupia, Lorena m-a convins și m-a învins. A umblat la prejudecăți, cutume și clișee. Spectacolul ei este mai mult decât un Must Have pentru a putea avea puterea să mai priviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi..

P.S. Despre Dona Juana vă spun altădată. Vedeți acest one woman show, urmăriți-i verbul de facebook și blog și poate veți înțelege cât de cretină este parafrazarea pe care am tot auzit-o: „Cui îi este frică de Lorena Lupu”?!