Dor de Cezar Hârjescu

db9bd7f8cf53f72b6a84773753445893-7930317-1000_1000

Primăvara, când austrul biruie crivățul cu arme de vânt mi se face dor, prăpăd de dor de Cezar Hârjescu, prietenul meu. Născuți în aceeși zodie, amândoi am fost ursiți să trăim din scris, eu la București, el la Brăila. În 2007 inima lui mult prea mare și mult prea bună s-a revoltat până la moarte punând capăt, hâd ca o tigvă, algoritmului de trei ani. Până acum nu am putut să mai scriu despre el, dar pentru că azi e primăvară și trebuia să fim în Brăilița pe urmele Chirei Chiralina și pe faleză la un pește pe jar și la o albitură de votcă, am să scriu ca și când aș fi fost acolo cu el în târgul port, în târgul amfiteatru cu străzi în semicerc care pleacă de la Dunăre și ajung la Dunăre ca scenă și axis mundi, sărutând urmele pașilor unui alt mare vagabond al literaturii universale, Panait Istrati. Mai ții minte, Cezare când am intrat prin efracție în crâșma lui Moș Anghel? Da, doamnelor și domnilor, eu trebuia să fac niște poze pentru un reportaj, muzeul era închis și noi am intrat pe un geam deshis să ne facem meseria.

Brăila, Vrăila sau Ibraila este o gură proaspătă de mireasă sărutată pe caniniii și premolarii blestemului de vântul adolescent care bate primăvara din Insula Mare. Și mai este acel fabulos areal care ni l-a dăruit pe ursul acela mare și blond și bun, Fănuș…

Pentru mine, Brăila mai era însă ceva, sau mai degrabă, cineva. A fost locul de întâlnire și de pierzanie cu boierul de stuf, gută și prună nebotezată, pre numele lui pământean Cezar Hârjescu. Născut în zodia Racului, Cezărică a avut parte de ursitoare maștere și mânioase. Prima i-a menit să trăiască din truda scrisului pe hârtie sau aer (a fost scriitor, jurnalist de agenție de știri, de presă scrisă și de radio), a doua, să fie prost de bun cu semenii săi și a treia și mică de tot, să bântuie prin lume fără a-și găsi starea și locul cu pașaport diplomatic de haimana internațională.

Din trei în trei ani mă apuca strechea de El și veneam la Brăila aparent normal și plecam buimac și capiu de creierii capului. Nesănătos la cutiuța cu himere, Cezar era un paradox vorbitor. Boier moldo-valah cu pedigree, blazon și înfățișare de frate geamăn cu Dichiseanu, avea maniere de lord carpato-dunăreano-pontic, minte și suflet de copil nespurcat la maturizări meschine și farmec de Pașadia, ăl mai Crai de Curte Veche dintre toți craii lui Mateiu. Gata! Nu mai pot scrie la trecut, mă doare perfectul simplu și mai mult ca perfectul…

Ca scriitor, tot paradoxală îi este alcătuirea, verbul și calea. Prea gazetar uneori, își dă seama la cuvântul oportun și o scaldă în verb de metaforă, aghezmuită cu tristeți care mă revoltă până la amoc și apucarea bâzdâcului. Tristețea unui om vesel este cea mai greu de suportat dintre toate tristețile lumii… Deloc întâmplător prima lui carte se numește Contrababda cu vise.

L-am suspectat de cabotinism din Levant dar mi-am dat seama că am greșit citindu-i a doua carte, Hotel Omega. Mi-am dat singur canon și anatemă înțelegând că Cezar Hârjescu, prietenul meu, este sfâșiat de iubiri și contraste. În 1996 a fost bursierul statului grec la Atena și a pipăit mirosul miturilor la ele acasă prin praful și marmura de pe Acropole bortindu-și propriile sale mituri: Mama devenită amintire mergândă, Femeia ca jumătate perfectă din sfera androgină a lui Platon și Prietenia ca stare și cult. A apucat să publice trei cărți dintre care primele două: Contrabanda cu vise și Hotel Omega sunt de excepție. Poet în proză și prozator în versuri, paradoxul meu de prieten cu nume de imperator, nu se dezminte. Sunt cărți care se citesc întâi cu nasul, cu urechea, cu sufletul și abia apoi, ca simplu exercițiu, cu ochii. Alchimist al cuvântului, fierbe în crezuetul stropit cu busuioc înmuiat în votcă, sinestezii atât de năucitoare încât simboliștii, repauzați demult , se răsucesc în gropnițe chinuiți de tardive invidii.

Să îți fie nemurirea ușoară, Cezare și să știi că uneori visez dârlogii cu care cășunam asupra unei sticle cu vin la nenea Vasile Roman de la Lacul Sărat. Când eram noi doi era doar beție, când apărea și Fănuș devenea reverie…

P.S. Constat cu durere că nu mai am nici o poză cu Cezar. Or fi pe undeva prin lăzile vieții mele. Până le voi găsi voi ilustra cu ultima copertă a primei sale cărți. Cumplită premoniție cu imaginea asta!

Reclame

Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare – Stalingrad (Karpovka) 1942

Cătălin Bădulescu

IMG_20180319_165239

Vă mai amintiți? România a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roșie eliberatoare contra fascismului și hitlerismului. Așa am învățat la orele de istorie din comunism. Despre cei trei ani de lupte grele de dincolo de Prut și de Nistru nu se sufla o vorbuliță. A venit timpul să cunoaștem adevărul istoric despre acest război început la ora zero a zilei de 21 iunie 1941cu celebrele cuvinte: „ Vă ordon, treceți Prutul“! Începea Operațiunea Barbarossa…  În documentarea materialului m-au ajutat aviatorii, puținii nebuni ai cerului de foc care au supraviețuit războiului și închisorilor comuniste în care, unii dintre ei au fost aruncați de noua patrie … recunoscătoare. Să-i nominalizăm: comandor Tudor Greceanu, căpitan Ion Simionescu, adjutant șef Nicolae Burileanu. Toți trei au lupat în legendarul grup 7 Vânătoare dotat cu celebrele avioane Messerschmitt 109 E și G.

Piloții amatori ajung în prima linie

După cedarea necondiționată a…

Vezi articol original 4.452 de cuvinte mai mult

Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare – Stalingrad (Karpovka) 1942

 

IMG_20180319_165239

Vă mai amintiți? România a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roșie eliberatoare contra fascismului și hitlerismului. Așa am învățat la orele de istorie din comunism. Despre cei trei ani de lupte grele de dincolo de Prut și de Nistru nu se sufla o vorbuliță. A venit timpul să cunoaștem adevărul istoric despre acest război început la ora zero a zilei de 21 iunie 1941cu celebrele cuvinte: „ Vă ordon, treceți Prutul“! Începea Operațiunea Barbarossa…  În documentarea materialului m-au ajutat aviatorii, puținii nebuni ai cerului de foc care au supraviețuit războiului și închisorilor comuniste în care, unii dintre ei au fost aruncați de noua patrie … recunoscătoare. Să-i nominalizăm: comandor Tudor Greceanu, căpitan Ion Simionescu, adjutant șef Nicolae Burileanu. Toți trei au lupat în legendarul grup 7 Vânătoare dotat cu celebrele avioane Messerschmitt 109 E și G.

Piloții amatori ajung în prima linie

După cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord, fără a se trage un foc de armă, intrarea României în cea de a doua conflagrație mondială alături de Germania lui Hitler a fost, în viziunea Mareșalului Antonescu și a majorității românilor acelei vremi, singura posibilitate de eliberare a teritoriilor istorice dintre Prut și Nistru. Odată încheiat acest război mareșalul spera – posibil utopic – și în recuperarea Ardealului de Nord la masa verde a negocierilor de pace. Deși se făceau pregătiri intense, dotarea aviației regale române era net inferioară imperiului de la Răsărit. Flotila noastră număra puțin peste 2000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare și de transport. Cu toate acestea a luptat eroic provocând pierderi însemnate celor mai mari aviații ale timpului: rusească, americană, germană și engleză. Puțini au fost piloți militari de meserie și cu o instrucție adecvată. Majoritatea erau civili și practicaseră pilotajul ca pe un sport la modă. Piloții aceștia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad și Cotul Donului, au fot decorați cu Crucea de Fier. Documentarul Tineramei este un act reparatoriu și un demers publicistic absolut inedit în presa postrevoluționară: reconstituirea fidelă a unei pagini nescrise din istoria națională, de la începutul celui de al doilea război mondial până la spargerea încercuirii de la Stalingrad, așa cum a fost ea trăită și, mai ales luptată, de Grupul 7 Vânătoare.

21 iunie 1941: „Vă ordon, treceți Prutul!”

Grupul 7 Vânătoare sub comanda lui Alexandru Popișteanu fusese deplasat pe aerodromul de lucru de la Râmnicu Sărat.  Se testau noile avioane de vânătoare monoplan Messerschmitt 109 E cumpărate de curând de la nemți. Erau unele din cele mai performante din cel de al doilea război mondial fiind îngenunchiate doar de Mustangurile americanilor. În seara zilei de 20 iunie a sosit la cortul de comandă maiorul Landman, comandantul Grupului 5 Bombardament Heinkel 111.După o scurtă discuție cu ușile închise, li s-a comunicat piloților: „Domnilor, de astăzi de la ora 0 suntem în război cu Uniunea Sovietică. Prima dumneavostră misiune este de a însoți grupul de bombardiere al domnului maior la Chișinău pentru asigurarea protecției împotriva avioanelor de vânătoare inamice. Cu Dumnezeu înainte! “.  Nu a mai fost timp pentru nici o oră de antrenament, piloții români începând războiul cu trei, maxim cincisprezece ore de zbor. S-a decolat, în formație. Până la Chișinău nici o reacție din partea antiaerienei, nici un avion de vânătoare. Au fost bombardate aerodromul, gara, comandamentul sovietic, apoi s-a ordonat întoarcerea la bază. Vorba lui Nicoale Burileanu, poreclit Moacă:  “Păi așa să tot faci război, frățioare“. Era doar începutul…

Tudor_Greceanu

Comandorul Tudor Greceanu, cavaler al ordinului Mihai Viteazu

Românești – Basarabeasca: ucis cu pietre, ca în Biblie

A doua misiune: bombardarea nodului de cale ferată de la Românești – Basarabeasca, în sudul Basarabiei, la 50 de kilometri de Prut. După trecerea Prutului sunt înconjurați de proiectilele artileriei antieriene. Bombardierul lui Puiu Monciu ia foc. Se desface în trei bucăți, dar pilotul a reușit să se salveze sărind cu parașuta, fiind, teoretic, salvat. Există o lege nescrisă, un cod al onoarei în timp de război care interzice tragerea într-un pilot care a sărit cu parașuta fiind, practic, dezarmat. Tudor Greceanu spune că în afară de ruși, toate celelalte țări participante au respectat această lege. Rușii, în schimb, trăgeau inclusiv în piloții lor care se parașutau, pentru a nu deveni prizonieri. Puiu Monciu a avut altă soartă. A fost prins la sol, îngropat în pământ până la gât și omorât cu pietre, ca în Biblie. Așa a murit primul aviator român pe frontul de Est…

Messerschmitt-Bf-109G7-RRAF-7FG-White-13-Tudor-Greceanu-Romania-1943-01

Norocosul nr.13: avoinul lui Tudor Greceanu

De pe frontul de Est, la balerinele de la Tănase

De la Chișinău s-a acționat la Tighina, apoi dincolo de Nistru, la Salz, după Tiraspol. Aviația regală română era subordonată operativ flotei a IV-a germane.  A urmat primul avion inamic doborât de ai noștri și drama pilotului de vânătoare care conștientiza, dudreros, că porunca a doua – să nu ucizi – nu face distincția între timp de pace sau de război. Pe aerodromul de la Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odesei. Au capturat multe avioane rusești, așa numitele Rata, românii fiind uimiți de primitivismul lor. Avionul avea fuselajul din lemn, era teribil de scurt, iar escamotarea trenului de aterizare se făcea pe bază de … scripeți. Un scriepte pentru roata din stânga, unul pentru roata din dreapta. Era avionul lor de vânătoare de serie, rușii începând războiul cu zeci de mii de asemenea … aparate de zbor. Cu un fair play admirabil, piloții români au avut toată stima pentru cei care reușeau să zboare și să lupte cu un asemenea avion din generația primului război mondial. În august 1941 a căzut comndorul Popișteanu căruia i s-au făcut funerarii naționale. Ultima misiune a grupului din campania pentru Odessa a fost protejarea avioanelor care au bombardat un convoi de 41 de vase care încercau să părăsească portul. Ministerul Aerului ordonă întoarcerea în țară pentru refacerea piloților. În drum spre București, băieții fac o escală de o noapte la tatăl unui camarad care ținea cârciumă cu dever mare la Galați. Zaiafet mare, până după miezul nopții. Apare și Constantin Tănase aflat în turneu în oraș, cu tot cu trupa de balet de la Cărăbuș. Abțiguit, marele actor avertizează piloții: “Mă, leilor! V-am adus domnișoarele artiste să vă simțiți bine, dar să nu dea măicuța dracului să îmi lăsați vreuna borțoasă, că a voastră e Curtea Marțială!  “

 

Cantacuzino_Dicezare_Greceanu_Serbanescu_Milu

Cei cinci ași: Bâzu Cantacuzino, Ion Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandu Șerbănescu și Ion Milu

Un aerodrom numit URSS

Se aterizează pe Popești Leordeni în octombrie 1941. În august 1942 sosesc avioanele din revizie și un nou comandant de grup, comandorul Crihană. Se ordonă deplasarea la Stalingrad cu trei escale intermediare pentru alimentarea cu carburant. Piloții români zboară pe coordonatele: București – Odessa – Nikolaev – Rostov pe Don – Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei. Povestește și se întreabă comandorul Greceanu: “Cum și când s-a putut cuceri un asemenea infinit de câmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pământ care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu Est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie“. Vânt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vântului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atât de fin încât se urca până la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientându-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucât Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sunt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul. Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din dulce târgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept … lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vânătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întâlni cu iarna nogaie, cu minus 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pământ.

Începutul încercuirii: Armata Roșie și gerul alb

Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor. Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el:  “ Fiți, bă, serioși! Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?! “. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vânătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe ruseși debarcând de pe plute. Abia când au observat și nemții s-a dat alarma. Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atât de frig încât gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pământ. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerând că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu … pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea târziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov… Povestește Greceanu: “Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Când ajungeau într-un sat, tancurile T 34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înauntru de la oameni la mobilier.Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămâneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire alături de ostașii săi alături de care va fi luat prizonier“.  Câțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime  și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu zis Mac zis Sim Rățoiul al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atât de aproape încât se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vânătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerând ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: “Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian “. Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportând încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea târziu. În dimineața zilei de 29 0ctombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lângă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vânătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu…

IMG_20180319_165346

Străpungerea încercuirii: Păstrați ultimul glonț pentru voi!

În fața celei mai dramatice situații de până acum, Grupul 7 adună sfatul bătrânilor. Panica este evidentă și nu doar la nivelul trupei. Comandorul Crihană se pierde complet devenind un simplu executant. Comanda este preluată de căpitanul Alexandru Șerbănescu, comandantul escadrilei 57, fost vânător de munte. Singurul armament terestru de infanterie al grupului erau puștile germane de fabricație … 1893, niște pocnitori folosite doar la școlile militare și la … aviație. Mai existau tunurile și mitralierele de pe avioane, cele două baterii antiaeriene, pistoalele de la șold și cam atât. Explicația este logică și pare simplă. Aviația nu era armă terestră și nu avea nevoie, teoretic, de arme de infanterie. Ce era de făcut în condiții de ger alb, cu o vizibilitate aproape de zero? Spre seară șenilele se aud din ce în ce mai aproape. Se dispune o patrulă de cercetare formată din Șerbu, Șerbănescu și Greceanu. Se ajunge, târâș, până la rambleul abrupt al căii ferate la nord de aerodrom. După rambleu, la vreo 400 de metri se vedeau peste 600 de tancuri rusești cu țevile îndreptate spre Est. Cercetașii se întorc și raportează. Avionul Messerschmitt 109 nu poate zbura noaptea. Nu a fost proiectat pentru asta și nu are aparatura de bord necesară. Atunci a vorbit Șerbănescu: „Domnilor ofițeri, noi nu avem voie să cădem prizonieri pentru că noi luptăm pe front de armată și avem mai multe informații strategice decât un comandant de armată terestră care luptă într-un sector limitat. Nu știm metodele prin care vom fi anchetați dacă vom fi luați prizonieri și ce am putea dezvălui, Ordon: toate avioanele să fie ridicate cu cozile pe butoaiele de ulei pentru a putea trage din poziție orizontală cu tunul și mitralierele de pe avion. Ofițerii nu trebuie să tragă ultimul glonț din pistol, acela va fi păstrat pentru ei. Subofițerii sunt liberi să accepte prizonieratul “.

La orele 23 s-a declanșat atacul. Două tancuri au apărut pe creasta căii ferate, în misiune de recunoaștere. Era clară intenția de a ocoli, de a tăia o breșă în încercuire pentru a-și continua drumul. Cea mai mare greșeală au făcut-o bateriile de antiaeriană ale lui Șerbu și Apostolescu care s-au speriat și au ordonat deschiderea focului avariind cele două tancuri. Dacă nu ar fi tras existau șanse mari ca aerodromul să nu fie descoperit. A urmat o perioadă de acalmie vecină cu veșnicia. După 20 de minute a început atacul. Rușii nu au realizat că se află în fața unui aerodrom și au început clasic cu baraj de artilerie. Acest tir de artilerie concentrat cu obuze de tanc și mitraliere grele, celebrele Katiușa poreclite Orga lui Stalin a durat mai bine de o oră lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Urletele răniților și cadavrele împrăștiate peste tot au probat supremația celor 600 de tancuri T34 care au deschis focul pe o suprafață de nici un kilometru pătrat…Greceanu, Burileanu și Șerbănescu au încercat să salveze răniții. A fost un coșmar. De multe ori luau un corp de jos și, când ajungeau în bordei, constatau că e mort, adesea fără cap. Încercau să prindă un corp de braț și rămâneau cu brațul în mână. Mulți au murit de hemoragie. Lacrimile de neputință ale ofițerilor se amestecau cu lacrimile și sângele trupei. Și atunci a vorbit Vinca…

IMG_20180319_165311

Providențialul Tiberiu Vinca

Tiberiu Vinca era adjutant, deci subofițer, dar unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare de pe frontul de Est. Un as. Ardeleanul acesta mărunt din Binținți (satul lui Aurel Vlaicu) avea deja 15 victorii aeriene și un curaj vecin cu nebunia. În iadul de la Karpovka a ieșit la raport și i-a spus lui Șerbănescu: “Domnule căpitan, păi dacă tot trebuie să ne tragem un glonț în cap, de ce nu încercăm să decolăm? Măcar murim ca aviatorii cu motorul în plin! “. A fost ca un duș rece sau ca un șoc electric. S-a aprobat sfidarea imposibilului: decolarea unui Messerschmitt 109 noaptea de pe un aerodrom bortelit de proiectile cu vizbilitate zero. S-a pus problema tereștrilor. Decolarea piloților semăna cu fuga căpitanului de pe vasul care se scufundă. I s-a explicat trupei că este singura posibilitate de a chema ajutoare. Ofițerii erau cu pistoalele scoase cu ordin să tragă la cel mai mic semn de răzmeriță. Nu a protestat nimeni. Atunci a vorbit, din nou, Vinca spunând că el mai ia pe cineva în avion. Așa ceva era, teoretic, imposibil. Se muta centrul de greutate dezechilibrarea avionului monoloc fiind iminentă. Vinca a dat jos parașuta, a pus pasagerul pe scaunul pilotului și el s-a cocoțat în brațele lui și așa a decolat. Ba a mai făcut și altă trăznaie. A spart cu dalta fuzelajul, a scos aparatura radio și busola și a mai băgat încă un om și în coada avionului ca dopul pe gâtul unei sticle. Și a salvat două vieți. Decolarea a fost dramatică. Numai Dumnezeu a făcut posibil ca avioanele să treacă decalat unul pe lângă altul, cu motoarele în plin, fără să se ciocnească. Ultima imagine de pe aerodrom care s-a lipit de retina lui Tudor Greceanu au fost tancurile care striveau sub șenile bateriile lui Șerbu și Apostolescu.  Apostolescu era în cămașă la – 40 de grade, îi fugiseră oamenii de la baterie și el încărca și trăgea singur la cele patru tunuri…

Atunci când inginerii germani nu cred ce văd cu ochii

După un zbor orb de peste 300 de kilometri cele 13 avioane care au mai rămas din Grupul 7 Vânătoare aterizează la Morozovskaia, dincolo de încercuirea rusească. Comandantul german al aerodromului se uita ca iepurele la șarpele boa la aterizarea avioanelor și repeta, ca un robot: „ Meine Gott! Așa ceva nu se poate, Messerschmitt-ul nu zboară noaptea! “. Greceanu, Udriski și Panaite au pornit glonț spre reședința comandantului Corpului Aerian, generalul Gheorghiu. Era mult peste miezul nopții și l-au trezit din somn, fără nici un menajament. Piloții erau desfigurați și au raportat cu mâna la chipiul năclăit de sânge ce s-a întâmplat la Karpovka și au solicitat ajutor pentru recuperarea trupei. Generalul în izmene s-a bâlbâit penibil zicând că ce poate să facă el noaptea. Udriski a decretat: „ Dați-l, bă, în pizda mă-sii de căcăcios. Mergem noi! “. Zis și făcut. Toate   aparatele care erau apte de zbor pe Morozovskaia, inclusiv un Junker 52 de transport au decolat spre Karpovka. În Junker au fost salvați 50 de oameni. În spaima morții, supraviețuitorii s-au agățat, efectiv, de avion, i-au rupt ușa și au năvălit înăuntru. Trei soldați s-au agățat de coada avionului, de montanți. Doi au căzut pe drum. Al treilea a ajuns pe Morozovskaia sub formă de bloc de gheață. A fost desprins în bucăți, cu ranga. Din păcate, la Karpovka au mai rămas 200 de oameni pe care toți i-au crezut morți sau prizonieri. S-au organizat sub comanda sublocotenentului de administrație Drăgan și au pornit pe jos, în marș forțat, pentru a ieși dintr-o încercuire de 30 de kilometri lățime. Au mers numai noaptea și au reușit după trei luni, râmânând mai puțin de o sută…

Grupului 7 Vânătoare i s-a dus buhul până la reich mareșalul Goering, comandantul aviației germane, care i-a citat prin ordin de zi pe front de armată și a decorat piloții români cu Crucea de Fier, clasa întâi. Pentru generalul Gheorghiu însă, au devenit elemente destebilizatoare și au fost trimiși la Novocerkast, fosta capitală a cazacilor de pe Don, la marginea superioară a stepei nogaie. Viteza vântului fiind în limite normale s-a zburat la înălțime medie, piloții noștri putând vedea o altă față a stepei cu haite de lupi de câte trei sute de exemplare. Moacă Burileanu se distra fugărindu-i cu avionul, spre disperarea lui Șerbănescu și Greceanu, care îl apostrofau prin radio conștienți fiind de gradul de avariere al mult încercatelor avioane. S-a primit ordin de deplasare la Stalino pentru a preda avioanele unui atelier german de reparații. La Stalino comandantul atelierului de front i-a pus să îi arate fuselajele găurite cu dalta în care transportaseră oameni și i-a rugat să decoleze noaptea, pentru că lui tot nu îi vine să creadă ce auzise.

În flotila Udett

“Drept recunoștință și recunoaștere a meritelor deosebite, a eroismului și faptelor de vitejie din octombrie 1942 și, în mod deosebit datorită episodului Karpovka, eu, Reich Mareșal Hermann Goering, comandantul Luftwaffe adresez oficial invitația bravilor piloți români, membri ai Grupului 7 Vânătoare, să accepte să facă parte din flotila Udett, unitatea de elită a aviației de vânătoare germane. În semn de apreciere a faptelor de arme, Luftwaffe pune la dispoziția piloților români, 40 de avioane noi, modelul Messerschmitt  109 G, ultima creație a inginerilor germani. Se va activa în cadrul Grupului de vânătoare regal germano-român Flotila Udet. Rog onor Ministerul Aerului din România să aducă la cunoștința piloților”.

Aceasta este scrisoarea pe care a primit-o Ministerul Aerului în martie 1943. Pe 10 martie 1943, aviatorii noștri conduşi de Mihai “Leul” Romanescu (comandor) şi Radu Gheorghe (comandantul Grupului 7) ajung la Dniepropetrovsk  la bordul unui avion Ju-52, fiind întâmpinaţi la coborâre de colonelul aviator Wolf Dietrich Wilcke (poreclict “Furst”,în  traducere  “Prinţul”), comandantul Flotilei, secundul acestuia, maior aviatorul Kurt Brandle şi comandantul Grupului 3 din cadrul Flotilei Udet, Wolfgang Ewald, sub comanda căruia aviatorii români urmau să opereze. La nici o oră de la sosirea pe noul aerodrom, fiecare pilot român primeşte o ladă de lemn pe care putea citi numele său complet şi gradul. În ladă se găseau printre cele trebuincioase unui aviator, ochelari, hărţi, mănuşi etc., şi uniforme. Numai că uniformele erau germane. Ofiţeri ai Armatei Regale Române purtând uniforme ale nemţilor?!

aviatori-romani alaturi de cei germani

În flotila Udett: Lt. T. Greceanu, lt. Simionescu, lt. Duşescu, lt. Şenchea, cpt. Şerbănescu şi lt. Neuböck

Ofiţerul de echipaj clasa a III-a Ion Milu, născut la Braşov în 1902, admiră cusătura noii uniforme apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Alexandru Şerbănescu, cel mai bun prieten al său. Aviatorii vorbesc între ei şi decid că nu vor accepta să poarte uniformele nemţeşti. Wilcke primeşte şocat refuzul românilor şi anunţă la Berlin situaţia creată. După două zile vine răspunsul de la Goering: “Românii vor purta uniformele ţării lor”.

Odată rezolvat acest impediment al garderobei, aviatorii români se prezintă în dimineaţa zilei de 14 martie la aerodrom pentru a lua contact cu noile avioane. Cele 40 de Me-109 G stau frumos aliniate pe pistă în aşteptarea piloţilor, dar băieţii noştri mai că nici nu le bagă în seamă, dat fiind că aveau pe ele însemne germane. Bun, şi “Gustavii” cu crucea Regelui unde sunt? întrebă românii. Wilcke aproape că face o criză de nervi când aude că românii nu vor pilota alte avioane decât cele cu inscripţii româneşti. La urma urmei, băieţilor noştri aşa li se părea normal, întrucât înţelegerea de la Bucureşti stipula clar că cele 40 de G-uri sunt oferite în dar Armatei Regale Române. Wilcke raportează noua situaţie, dar de data asta e sigur că prestigiul Flotilei pe care o conduce va prima în faţa pretenţiilor românilor. În acelaşi timp, aviatorii noştri erau ferm convinşi că după acest episod vor fi expediaţi în România şi repartizaţi la unităţi autohtone. După trei zile de aşteptare, Wilcke se prezintă în faţa grupului român însoţit de toţi ofiţerii din statul său major și le spune: “Cu toată opoziţia forurilor de decizie ale Flotilei de Vânătoare Udett, însuşi mareşalul Hermann Goring a ordonat ca pe avioanele românilor să se vopsească imediat însemnele şi culorile Aviaţiei Regale Române”. Peste noapte, tehnicienii germani de la baza din Dniepropetrovsk vopsesc perfect toate cele 40 de Messerschmitt-uri, care arătau ca ieşite din fabrica de la I.A.R. Brașov. În zorii zilei de 18 martie aviatorii români se prezintă din nou la aerodrom, maiorul Eberhardt von Boremski, expert cu 104 victorii aeriene, urmând a le ţine alor noştri un curs de o oră despre diferenţele dintre avionul G-4 şi cele pe care aviatorii români zburaseră înainte, E-7 şi F. La finalul lecţiei românii se îndreaptă spre avioane, urmând a demonstra cât de bine au înţeles cursul. Deşi dispoziţia era pentru zbor individual, Şerbănescu, Milu, Mucenica şi Greceanu pornesc în acelaşi timp motoarele avioanelor şi decolează în formație. Fac o trecere în viteză deasupra aerodromului în formaţie strânsă apoi dispar în zare. Reapar după câteva momentele la 400 de metri altitudine şi efectuează un zbor acrobatic, aterizând toţi deodată pe pistă, smulgând ropote de aplauze din partea germanilor. De-a lungul colaborării, piloții noștri vor avea parte și de alte aplauze și vor câștiga pe deplin stima nemților. La un moment dat, din cauza ploilor torențiale, aerodromul mustea de apă decolarea fiind imposibilă. Vine ordin de misiune. Wilcke spune că nu este posibilă. Românii îi cer să facă un pavaj din scândurile de la barăci se suie cu roțile pe lemne și … decolează! Altă dată trebuia asigurată protecția unui convoi de avioane sanitare care evacua răniții dintr-un spital de front. Trebuia să se zboare cu burta la pământ într-o zonă împânzită de artilerie antiaeriană și aviație de vânătoare inamică. Wilcke a spus că o asemenea misiune, de-a dreptul sinucigașă, doar nebunii de români o pot face. Și au făcut-o!

La sfârșitul campaniei același colonel Wilcke, le-a spus camarazilor români, la despărțire: „ Recunosc că la 11 martie 1943 am primit cu reticență grupul de vânători români, considerând că este o abdicare de la demnitatea flotilei Udett, mai ales că au ținut să zboare cu uniformele dumnealor și cu însemne românești pe avioane. Nu au trecut de atunci decât șase luni și pot spune cu mândrie și conștiința adevărului că prezența Grupului 7 Vânătoare regal român a fost o cinste și o onoare pentru flotila Udett. Pentru piloții români, de trei ori, URA! “.

Trecerea la Grupul 9

aliati vanati de massersmith

Bombardiere americane vânate de băieții noștri deasupra Ploieștiului

Din păcate, războiul se apropia de un final tragic. În 1944, ultimul an, eroii noștri au luptat în grupul 9 vânătoare apărând Ploieștiul și Bucureștiul de raidurile americanilor. Raportul de forțe era dezarmant. Doar 33 de avioane de vânătoare mai aveau românii și s-au luptat cu sute de Mustang-uri. În aceste lupte dramatice a căzut Șerbănescu, undeva în munții Buzăului. După întoarcerea armelor, Greceanu, Simionescu și Burileanu au ajuns până la Berlin. Singurul pilot român care a pilotat un Messerschmitt cu reacție a fost tot Greceanu. După terminarea războiului a fost răsplătit de regimul comunist cu 15 ani de temniță grea…

IMG_20180319_165437

Ediția print: Tinerama 1993

Tinerama mulțumește graficianului Petrache Burianu, fost membru al redacției revistei Aripi Românești pentru înlesnirea contactării piloților Tudor Greceanu, Ion Simionescu și Nicolae Burileanu și acestor eroi care au încredințat amintirile frontului, Tineramei.

 

Cătălin Bădulescu

 

Dragoste în vremea crimei

studenta

Vorbeam sau mai degrabă scriam, în urmă cu un an, despre un blogoval feminin care tălăzuiește plaja literaturii noastre mult prea îndiguită de bărbați. Este un act cu valoare reparatorie că prea ne săturasem de Cela Serghi și Hortensia Papadat Bengescu. Nu și de … Rodica Ojog Brașoveanu, poate cea mai bună scriitoare româncă din ultimii treizeci de ani. Așteptam de multișor debutul Eugeniei Crainic, o pândeam la cotitură și aveam un feeling în organism că, zăludă, talentată și imprevizibilă fiind, va uimi. Ei bine, nu a uimit, a năucit și s-a cocoțat sus de tot pe val de blogoval. A debutat cu o carte zisă polițistă cu un titlu din sfera lui deja vu. Până să îmi ajungă cartea am mormăit în barbă și am cârcotit: „Ce mama lui proces verbal, Eugenie, scriseși despre studenta aia criminală și nimfomană din Timișoara” ?! Ei bine, fix asta a făcut și a motivat alegerea în prefață. Scrie că, pasionată de crime fiind dorește să abordeze cazuri celebre, din altă perspectivă. Nu m-a convins argumentul pentru că arta unui romancier de policier este să creeze singur cazuri, mistere și crime. Și am început să citesc…

Descriptio amore cu anchetă pe fundal

Primele douăzeci de pagini plătesc tribut stilului jurnalistic. Sunt câteva dialoguri și fraze un pic cam prea descriptive și explicative. Este singura stângăcie din text. De la pagina 22 înainte autoarea se metamorfozează îndrăgostindu-se iremediabil și irefutabil de scrisul și personajele ei. Ritmul devine alert și verbul perfect. Cititorul este prins în mrejele unei scriituri a dracului de bine făcută în care tema polițistă este doar un pretext. Studenta lui Crainic este un superb roman de dragoste în vremea crimei. Un roman de dragoste și unul psihologic, în același timp care aduce, vag, cu creionul Rodică Ojog Brașoveanu. Umorul deștept, suspansul bine dozat, portretele excelente cu iz de bazorelief și efigie fac lectura de nelăsat până la final. Povestea de amor dintre cei doi supercriminaiști trimiși la Timișoara de la București este delicioasă și abrupt devoratoare de clișee. Sofia și Damian, două minți laser, două suflete pereche și două trupuri idealist de frumoase care gândesc, iubesc și respiră la fel. Poate doar el, Damian, este un pic ireal de bun, de perfect, de înțelept, de înțelegător și de lord pentru un bărbat… Povestea lor sparge cutume și locuri comune având curajul modern de a prezenta probleme domestice de mariaj ratat, secvența venirii soțului Sofiei și a întâlnirii matinale a celor trei la lift este antologică, o ratare cauzată de triș, de adulter . Un adulter care nu își are locul în sufletul unei femei ca Sofia care se oferă toată într-o relație și pretinde, pe sfântă dreptate, reciproca. Ancheta criminalistică se derulează în fundal, pe scenă, în lumina reflectoarelor evouluând EI, bărbat și femeie regăsiți în acea dimensiune a iubirii unice, cea o dată în viață, ca în sfera androgină a lui Platon. Sunt atât de îndrăgostiți, cu disperarea maturității romantice, încât nu le mai pasă de coatele pe care și le dau cei din jur. O altă scenă memorabilă este pagina care descrie noaptea de dragoste de la Arad. Nu am mai citit de foarte de mult un text atât de erotic decent, de sensibil și de inefabil în numele … descriptio amore. Că intrusul de sub pat are rolul unui declick matinal al clu-ului crimei, este altă poveste.

Repet, cartea este un pseudo-roman polițist! Intriga există, răsturnările de situație la fel, dar sunt doar un film în film, un teatru în teatru desfșurat în background ca un slow motion. Adorabile sunt și portretele celor doi criminaliști din Timișoara, unul dintre ei devenind prieten și confident bahic pentru un Damian aflat pe culmile disperării, dar nu din pricina crimei sau a lui Cioran.  Care confident va păcătui, la rândul lui, alcovic vorbind…

Citiți cartea de debut  a Eugeniei Crainic și învățați să o sărutați pe cuvinte. Doar așa veți avea plăcerea unei lecturi captivante și fruste care demolează mituri, ipocrizii și locuri comune.

Un rămășag

Sunt tare curios cum va evolua scriitura Eugeniei în următoarele cărți. Pe de o parte mi-ar place să creeze ea crimele pe care noul cuplu Sofia – Damian să le soluționeze magistral, ( are ea, Eugenia, în propria sferă androgină pe cineva care să o ajute odată planat în inima ei), pe de altă parte mi-ar place să citesc cum o descoperă ei pe Elodia… Ufff, afurisit debut și scriitoare! Indiferent ce va alege să scrie, pun rămășag că viitoarele romane vor fi din ce în ce mai palpitante și bine scrise. Aferim.

 

 

Major Stephen, românul

hercules

Aeroport militar de tranzit. Patru motoare pornesc aproape sincron spulberând liniștea dimineții. Încet, mult prea încet, avionul de transport Lockheed C-130 Hercules începe decolarea. Exilat printre soldați, provizii și echipament de luptă, reporterul încearcă să își învingă teama. Perspectiva unui zbor de minim 10 ore de-a lungul teatrului de război din Irak, înghesuit pe o băncuță de lemn, la 8000 de metri înălțime, nu este chiar o experiență plăcută. Încerc o glumă mai deocheată cu colegul fotoreporter. Un hohot de râs se aude, tocmai la poantă, din cabina piloților. Jur împrejur, nimeni nu a înțeles o boabă din româneasca noastră. Doar el, pilotul comandant de aeronavă, major Stephen B. Surpriza a fost maximă, de ambele părți.

Spovedania din carlingă

Are 37 de ani, 1.97 metri, super pregătire militară și este unul din cei doi ofițeri de origine română care activează în armata americană. Povestea lui, spusă de-a lungul celor unsprezece ore de zbor, spulberă, aproape definitiv, locul comun al visului american. American Dream versus Romanian Dream…

Totul a început imediat după 1990. Ștefan B. era tânăr locotenent aviator al armatei române și unul din cei mai talentați piloți de Mig 29. Ardelean oblu și cumpătat a luat în râs tradiția familiei potrivit căreia primul fecior trebuie musai să emigreze în America. Până într-o zi de martie  1993. Internetul, bată-l vina!

„Da’ păi, no, domnule dragă, din câte mândre îs în România, pe a mea taman peste gârla aia mare de îi zice Atlantic am găsit-o! Ne-am tot scris pe chat până mi s-au chircit degetele și am învățat engleza la perfecție. Abia după ce m-a lăsat vreo două luni să mă chinui, mi-a spus că e și româncă și ardeleancă. Și mi-a umplut ecranul de emoticoane din alea care râdeau cu gura până la urechi. Mi s-o suit sângele la cap, mai ceva ca atunci când intram cu Mig-ul în picaj. Am luat primul avion, apoi primul Yellow Cab și am ajuns pe strada 15 din New York ca să o mustru. După o săptămână, parcă ne știam de când lumea. Culmea e că ne-am găsit și de vecini la două dealuri unul de altul, în Apuseni. Ce-i de făcut, Fănică, tată?! Nu știam decât să pilotez avioane de vânătoare și dacă nu mă întorceam în două săptămâni puteam fi dat dezertor și nu avem chef de Curtea Marțială. Coasta dracului de muiere nu voia să se întoarcă cu mine în țară și nici să mă lase să plec. Am sunat la unitatea din România, colonelul, om cu suflet mare, m-a înțeles, dar m-a sfătuit să mă angajez tot în aviație că nebunia zborului mă va urmări toată viața. Vreo trei săptămâni am spălat vase la un restaurant din Brooklyn, apoi m-au avansat la spălat budele. Norocul, un noroc chior, a făcut ca unul din clienții băncii unde muncește doamna mea să lucre la Pentagon. Tipul m-a trimis la o bază din Florida. Am stat o zi întreagă la poartă și am fost poftit de vreo nouă ori la plimbare. Am reușit să intru ascunzându-mă în camionul care aducea lapte. Când s-a trezit comandantul cu mine în birou mai întâi m-a băgat la arest și abia a doua zi am stat de vorbă. Am jucat totul pe o carte și, Doamne, cât aș fi vrut să pot trișa. I-am spus ce știu să fac și l-am anunțat că de mine nu mai scapă. Sunt sigur că nu știe cuvântul bolund dar exact așa s-a uitat la mine, ca la un bolund. M-a întrebat dacă am pilotat vreodată F-16. I-am spus că nu, dar nu poate fi mai greu de strunit decât Mig-ul. L-am rugat să îmi dea o șansă să îi arăt ce pot. A acceptat, dar mi-a dat un avion de școală cu dublă comandă acționată de la sol. Primul lucru pe care l-am făcut după decolare a fost să smulg firele care acționau dubla comandă. Am aterizat la limită de benzină, după ce le-am demonstrat yankeilor cam ce știe să facă un românaș cu un avion de vânătoare. Am făcut looping-uri, tonouri, acrobație aeriană, am zburat la rasul firului de iarbă. În loc de felicitări a mai urmat o săptămână la bulău, apoi angajarea. Le-am arătat, punct cu punct, care sunt calitățile unui F-16 care pot fi speculate în luptă aeriană cu Mig-urile, dar niciodată nu am putut trăda și nu le-am spus care sunt punctele slabe ale Mig-ului…”

Trecerea de la Porsche la Dacia 1300

Deasupra Izmirului facem jocțiunea cu încă trei Hercules care vin din Bulgaria. În escadrilă completă urcăm la 9000 de metri unde ar trebui să ne aștepte avioanele de vânătoare care ne vor asigura protecția. Apar, cu întârziere. Evident, F-16. Stephen, românul clatină din planuri a salut și, ceva mai liniștit, își continuă spovedania.

„Simt că vă stă pe limbă să mă întrebați de ce nu am rămas la vânătoare. După patru ani de instrucție infernală și sute de misiuni și mii de ore de zbor, soția m-a sunat la bază spunându-mi că vom avea un baby, un copil, adică. Am ieșit la raport și am cerut respectuos să fiu mutat la bombardiere sau la transport pentru că voi deveni tată. Așa am ajuns la Hercules, un avion greoi, lent, foarte puțin manevrabil.  A fost, dacă vreți, o trecere de la Porshe la Dacia 1300. A meritat. Fetița noastră nu are nevoie de un tată erou post mortem, doar de un umăr viu pe care să își culce capul și de un braț valid care să îi sprijine pașii. Și în State, mai ales în State, banii nu aduc fericirea dar o întrețin. Sunt militar, am fost avansat maior la excepțional cu dispensă de vârstă într-una din cele mai puternice aviații ale lumii. Ordinul nu se discută, de aceea mă aflu acum aici, dar și solda primită pentru aceste misiuni este mai mult decât ok. Mă pot considera un român fericit. Din câte știu, mai există un singur compatriot în US Navy. Regret, uneori, nebunia superbă a aviatorilor români care trebuiau să suplinească prin talent și vocație lipsa sistemelor și dotărilor performante. Aici totul este atât de perfect din punct de vedere tehnic, încât mă apucă dorul de un empirism balcanic bine țintit.”

Urmează trei ore de liniște grea. Traversăm, ce-i drept pe graniță, teatrul de război al Irakului. Maiorul de la manșă pare că s-a metamorfozat. Este din nou pilotul de vânătoare, atent la tot și la toate. Degetul mare de la mâna dreaptă pipăie, din reflex, acel loc de pe coarnele manșei unde ar fi trebuit să se afle butonul care declanșează rachetele. La Hercules nu există. Are doar un tun lateral care este mânuit de un soldat, nu de pilot. Aterizăm în Kuweit pe soare răsare. Luăm, fiecare, ca suvenir, câte un pumn de nisip din deșert. Mă despart de Stephen, românul, cu o strângere bărbătească de mână. Ne promitem marea cu sarea, că ne vom scrie, că ne vom vizita, dar știm amândoi că nu vom rămâne decât cu spovedania din carlingă, o amintire frumoasă ca o fata morgana dintr-o furtună într-un deșert care nu este al nostru…

Dobrogea, iarna…

mare-cazino-iarna_5460d512801eb1

Dobrogea, Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege dac și de dansatoare tătăroaică, dumnealui Geo Bogza, mult a iubit-o.De când umbla cu picioarele goale prin țărână. Fermecat de stepa, vântul, mărăcinii și ciulinii ei, părintele reportajului literar românesc a bătut-o cu sandaua. Uneori, toamna, deseori vara, iarna niciodată.Ninsă, o altfel de Dobrogea Dobrogea se dezgolește, impudic, privirilor de gazetar. Un reportaj hibernal de pe pământul despărțit de Dunăre și sărutat de mare.

De la dorobanții lui Saligny la cafeaua lui Ahmet

La ieșirea din Fetești ar trebui să existe indicator cu „Localitate de frontieră”. De aici se pătrunde în cu totul alt peisaj, matrice stilistică a unei diferite civilizații. Rămâne în urmă Bărăganul monoton și ciulinos ca o pală de tină pe cumpene vechi. Dobrogea, iarna, începe cu dorobanții lui Saligny care împietresc la picioarele podului feroviar de peste Dunăre părând că salută drumeții cu flinta la picior. După Cernavodă șoseaua se mântuie de orizontalitate. Încep dealurile, podgoria, stepa. Evident, am ales șoseaua veche de la Cernavodă la Constanța părăsind autostrada. Drumul devine sinuos șerpuind ca fumul de narghilea. La Medgidia merită popas în cafeneaua unui turc bătrân. Locanta lui Ahmet efendi este aproape de negăsit, mică și pierdută printre nămeți viscoliți. Este mai mult o odaie în care se intră pe brânci. Prin ferestrele mici, rotunde ca un genunchi de cadână se vede minaretul moscheiei. Ahmet face cea mai bună cafea la nisip pe care am băut-o vreodată. Are mehmetele lui, cafeaua o macină singur într-o râșniță veche din alamă cu manivela aproape crăpată, ibricele sunt mici și adunate la gură, din cupru bătut cu ciocanul. El știe cum o fierbe și cum o descântă de iese un caimac de un deget și o aromă care îți lasă curcubeu pe cerul gurii și miros de port din Levant. Tot el prepară halvaua, braga, rahatul. Nu are băuturi alcoolice, doar limonadă, sirop de trandafiri și șerbeturi. Are, în schimb, un harem onorabil cu patru neveste pe care abia mai poate să le întrețină de când Autostrada Soarelui i-a rărit, grav, mușterii. Noroc cu șoferii de camioane care o mai iau pe drumul vechi de dragul cafelei turcului meșter la caimac ar și la sfaturi de viață în care s-a adunat toată înțelepciunea Coranului.

Umbra lui Ovidiu. La Tomis

Mă abat 30 de kilometri spre sud vest. După un deal și două văi apare un sat tipic dobrogean: Aliman. Aici măgarul încă trage cotiga, turcii mai poartă șalvari iar lumina este prezentă cu tot spectrul. Aici și numai aici te poți bucura de fabuloasa lumină a stepei și de ora albastră atât de vânată de fotografi. Iarna, un soare mic desăvârșește pictura pe șevaletul unui cer ca o pânză. Obsedat de lumina Alimanului, Sergiu Nicolaescu a filmat aici, Osânda. Și tot aici a venit pe lume, în rândul patru, banca de la geam, adunat de pe drumurile noastre, toate, cel care a fost Dan Spătaru, unul din ultimii trubaduri hai hui.

comuna-aliman

Până la Constanța ninge abrupt și viscolit peste o Dobroge cenușie. Suflă vânt aspru, sărat, dinspre mare. Doar pescărușii mă însoțesc o bucată de drum, speriați, uzi, gălăgioși, certăreți. Se adună roată pe faleza Cazinoului și dau zaiafet. Marea mugește cu stropi din adânc, stabilopozii au glazură de gheață, doar farul genovez pare un suvenir estival. Lângă statuia lui Ovidiu, cântărețul iubirilor gingașe, doi îndrăgostiți se sărută pătimaș smulgându-i augustului relegat, un zâmbet de piatră.

Dobrogea, iarna! O tristețe geroasă a unui pământ țărm, prin excelență solar…

Histria și ghiolul ologului Techir

Legenda spune că Techir, un turc bâtrân, bolnav și olog își călărea măgarul pe malul lacului de lângă Eforii. Era vară, cald și dobitocul sfârșit de soare și sete a intrat în apă cu tot cu stăpân. Atât de bine i-au făcut lui Techir apa și nămolul încât după bălăceală a aruncat cârjele. De atunci așa i-a rămas numele lacului: Techirghiol adică balta lui Techir. În iarnă, ghiolul pute a sare moartă, a alge descompuse, a hău. Nisipul ud duhnește mineral gâdilând fetid și dizgrațios nările amatorilor de promenadă.

Doar Histria este superbă iarna, enigmatică și aproape ca o statuetă de Tanagra. Ruinele cetății grecești suspină și cântă sub degetele meștere ale brizei din larg. Strașnice orgii dionisiace trebuie să se fi petrecut aici iarna, la adăpostul coloanelor ionice, dorice și corintice. Strașnice sacrificii trebuie să fi avut aici, iarna, în numele zeităților Olimpului. Din toate acestea au mai rămas vestigii, marmură și o carte: Getica lui Vasile Pârvan.

Dobrogea, iarna: un ținut al morții minerale, al hibernării apei și soarelui până la o nouă vară…

Pescarusi_herastrau