Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare – Stalingrad (Karpovka) 1942

 

IMG_20180319_165239

Vă mai amintiți? România a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roșie eliberatoare contra fascismului și hitlerismului. Așa am învățat la orele de istorie din comunism. Despre cei trei ani de lupte grele de dincolo de Prut și de Nistru nu se sufla o vorbuliță. A venit timpul să cunoaștem adevărul istoric despre acest război început la ora zero a zilei de 21 iunie 1941cu celebrele cuvinte: „ Vă ordon, treceți Prutul“! Începea Operațiunea Barbarossa…  În documentarea materialului m-au ajutat aviatorii, puținii nebuni ai cerului de foc care au supraviețuit războiului și închisorilor comuniste în care, unii dintre ei au fost aruncați de noua patrie … recunoscătoare. Să-i nominalizăm: comandor Tudor Greceanu, căpitan Ion Simionescu, adjutant șef Nicolae Burileanu. Toți trei au lupat în legendarul grup 7 Vânătoare dotat cu celebrele avioane Messerschmitt 109 E și G.

Piloții amatori ajung în prima linie

După cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord, fără a se trage un foc de armă, intrarea României în cea de a doua conflagrație mondială alături de Germania lui Hitler a fost, în viziunea Mareșalului Antonescu și a majorității românilor acelei vremi, singura posibilitate de eliberare a teritoriilor istorice dintre Prut și Nistru. Odată încheiat acest război mareșalul spera – posibil utopic – și în recuperarea Ardealului de Nord la masa verde a negocierilor de pace. Deși se făceau pregătiri intense, dotarea aviației regale române era net inferioară imperiului de la Răsărit. Flotila noastră număra puțin peste 2000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare și de transport. Cu toate acestea a luptat eroic provocând pierderi însemnate celor mai mari aviații ale timpului: rusească, americană, germană și engleză. Puțini au fost piloți militari de meserie și cu o instrucție adecvată. Majoritatea erau civili și practicaseră pilotajul ca pe un sport la modă. Piloții aceștia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad și Cotul Donului, au fot decorați cu Crucea de Fier. Documentarul Tineramei este un act reparatoriu și un demers publicistic absolut inedit în presa postrevoluționară: reconstituirea fidelă a unei pagini nescrise din istoria națională, de la începutul celui de al doilea război mondial până la spargerea încercuirii de la Stalingrad, așa cum a fost ea trăită și, mai ales luptată, de Grupul 7 Vânătoare.

21 iunie 1941: „Vă ordon, treceți Prutul!”

Grupul 7 Vânătoare sub comanda lui Alexandru Popișteanu fusese deplasat pe aerodromul de lucru de la Râmnicu Sărat.  Se testau noile avioane de vânătoare monoplan Messerschmitt 109 E cumpărate de curând de la nemți. Erau unele din cele mai performante din cel de al doilea război mondial fiind îngenunchiate doar de Mustangurile americanilor. În seara zilei de 20 iunie a sosit la cortul de comandă maiorul Landman, comandantul Grupului 5 Bombardament Heinkel 111.După o scurtă discuție cu ușile închise, li s-a comunicat piloților: „Domnilor, de astăzi de la ora 0 suntem în război cu Uniunea Sovietică. Prima dumneavostră misiune este de a însoți grupul de bombardiere al domnului maior la Chișinău pentru asigurarea protecției împotriva avioanelor de vânătoare inamice. Cu Dumnezeu înainte! “.  Nu a mai fost timp pentru nici o oră de antrenament, piloții români începând războiul cu trei, maxim cincisprezece ore de zbor. S-a decolat, în formație. Până la Chișinău nici o reacție din partea antiaerienei, nici un avion de vânătoare. Au fost bombardate aerodromul, gara, comandamentul sovietic, apoi s-a ordonat întoarcerea la bază. Vorba lui Nicoale Burileanu, poreclit Moacă:  “Păi așa să tot faci război, frățioare“. Era doar începutul…

Tudor_Greceanu

Comandorul Tudor Greceanu, cavaler al ordinului Mihai Viteazu

Românești – Basarabeasca: ucis cu pietre, ca în Biblie

A doua misiune: bombardarea nodului de cale ferată de la Românești – Basarabeasca, în sudul Basarabiei, la 50 de kilometri de Prut. După trecerea Prutului sunt înconjurați de proiectilele artileriei antieriene. Bombardierul lui Puiu Monciu ia foc. Se desface în trei bucăți, dar pilotul a reușit să se salveze sărind cu parașuta, fiind, teoretic, salvat. Există o lege nescrisă, un cod al onoarei în timp de război care interzice tragerea într-un pilot care a sărit cu parașuta fiind, practic, dezarmat. Tudor Greceanu spune că în afară de ruși, toate celelalte țări participante au respectat această lege. Rușii, în schimb, trăgeau inclusiv în piloții lor care se parașutau, pentru a nu deveni prizonieri. Puiu Monciu a avut altă soartă. A fost prins la sol, îngropat în pământ până la gât și omorât cu pietre, ca în Biblie. Așa a murit primul aviator român pe frontul de Est…

Messerschmitt-Bf-109G7-RRAF-7FG-White-13-Tudor-Greceanu-Romania-1943-01

Norocosul nr.13: avoinul lui Tudor Greceanu

De pe frontul de Est, la balerinele de la Tănase

De la Chișinău s-a acționat la Tighina, apoi dincolo de Nistru, la Salz, după Tiraspol. Aviația regală română era subordonată operativ flotei a IV-a germane.  A urmat primul avion inamic doborât de ai noștri și drama pilotului de vânătoare care conștientiza, dudreros, că porunca a doua – să nu ucizi – nu face distincția între timp de pace sau de război. Pe aerodromul de la Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odesei. Au capturat multe avioane rusești, așa numitele Rata, românii fiind uimiți de primitivismul lor. Avionul avea fuselajul din lemn, era teribil de scurt, iar escamotarea trenului de aterizare se făcea pe bază de … scripeți. Un scriepte pentru roata din stânga, unul pentru roata din dreapta. Era avionul lor de vânătoare de serie, rușii începând războiul cu zeci de mii de asemenea … aparate de zbor. Cu un fair play admirabil, piloții români au avut toată stima pentru cei care reușeau să zboare și să lupte cu un asemenea avion din generația primului război mondial. În august 1941 a căzut comndorul Popișteanu căruia i s-au făcut funerarii naționale. Ultima misiune a grupului din campania pentru Odessa a fost protejarea avioanelor care au bombardat un convoi de 41 de vase care încercau să părăsească portul. Ministerul Aerului ordonă întoarcerea în țară pentru refacerea piloților. În drum spre București, băieții fac o escală de o noapte la tatăl unui camarad care ținea cârciumă cu dever mare la Galați. Zaiafet mare, până după miezul nopții. Apare și Constantin Tănase aflat în turneu în oraș, cu tot cu trupa de balet de la Cărăbuș. Abțiguit, marele actor avertizează piloții: “Mă, leilor! V-am adus domnișoarele artiste să vă simțiți bine, dar să nu dea măicuța dracului să îmi lăsați vreuna borțoasă, că a voastră e Curtea Marțială!  “

 

Cantacuzino_Dicezare_Greceanu_Serbanescu_Milu

Cei cinci ași: Bâzu Cantacuzino, Ion Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandu Șerbănescu și Ion Milu

Un aerodrom numit URSS

Se aterizează pe Popești Leordeni în octombrie 1941. În august 1942 sosesc avioanele din revizie și un nou comandant de grup, comandorul Crihană. Se ordonă deplasarea la Stalingrad cu trei escale intermediare pentru alimentarea cu carburant. Piloții români zboară pe coordonatele: București – Odessa – Nikolaev – Rostov pe Don – Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei. Povestește și se întreabă comandorul Greceanu: “Cum și când s-a putut cuceri un asemenea infinit de câmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pământ care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu Est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie“. Vânt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vântului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atât de fin încât se urca până la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientându-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucât Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sunt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul. Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din dulce târgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept … lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vânătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întâlni cu iarna nogaie, cu minus 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pământ.

Începutul încercuirii: Armata Roșie și gerul alb

Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor. Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el:  “ Fiți, bă, serioși! Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?! “. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vânătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe ruseși debarcând de pe plute. Abia când au observat și nemții s-a dat alarma. Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atât de frig încât gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pământ. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerând că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu … pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea târziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov… Povestește Greceanu: “Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Când ajungeau într-un sat, tancurile T 34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înauntru de la oameni la mobilier.Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămâneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire alături de ostașii săi alături de care va fi luat prizonier“.  Câțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime  și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu zis Mac zis Sim Rățoiul al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atât de aproape încât se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vânătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerând ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: “Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian “. Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportând încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea târziu. În dimineața zilei de 29 0ctombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lângă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vânătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu…

IMG_20180319_165346

Străpungerea încercuirii: Păstrați ultimul glonț pentru voi!

În fața celei mai dramatice situații de până acum, Grupul 7 adună sfatul bătrânilor. Panica este evidentă și nu doar la nivelul trupei. Comandorul Crihană se pierde complet devenind un simplu executant. Comanda este preluată de căpitanul Alexandru Șerbănescu, comandantul escadrilei 57, fost vânător de munte. Singurul armament terestru de infanterie al grupului erau puștile germane de fabricație … 1893, niște pocnitori folosite doar la școlile militare și la … aviație. Mai existau tunurile și mitralierele de pe avioane, cele două baterii antiaeriene, pistoalele de la șold și cam atât. Explicația este logică și pare simplă. Aviația nu era armă terestră și nu avea nevoie, teoretic, de arme de infanterie. Ce era de făcut în condiții de ger alb, cu o vizibilitate aproape de zero? Spre seară șenilele se aud din ce în ce mai aproape. Se dispune o patrulă de cercetare formată din Șerbu, Șerbănescu și Greceanu. Se ajunge, târâș, până la rambleul abrupt al căii ferate la nord de aerodrom. După rambleu, la vreo 400 de metri se vedeau peste 600 de tancuri rusești cu țevile îndreptate spre Est. Cercetașii se întorc și raportează. Avionul Messerschmitt 109 nu poate zbura noaptea. Nu a fost proiectat pentru asta și nu are aparatura de bord necesară. Atunci a vorbit Șerbănescu: „Domnilor ofițeri, noi nu avem voie să cădem prizonieri pentru că noi luptăm pe front de armată și avem mai multe informații strategice decât un comandant de armată terestră care luptă într-un sector limitat. Nu știm metodele prin care vom fi anchetați dacă vom fi luați prizonieri și ce am putea dezvălui, Ordon: toate avioanele să fie ridicate cu cozile pe butoaiele de ulei pentru a putea trage din poziție orizontală cu tunul și mitralierele de pe avion. Ofițerii nu trebuie să tragă ultimul glonț din pistol, acela va fi păstrat pentru ei. Subofițerii sunt liberi să accepte prizonieratul “.

La orele 23 s-a declanșat atacul. Două tancuri au apărut pe creasta căii ferate, în misiune de recunoaștere. Era clară intenția de a ocoli, de a tăia o breșă în încercuire pentru a-și continua drumul. Cea mai mare greșeală au făcut-o bateriile de antiaeriană ale lui Șerbu și Apostolescu care s-au speriat și au ordonat deschiderea focului avariind cele două tancuri. Dacă nu ar fi tras existau șanse mari ca aerodromul să nu fie descoperit. A urmat o perioadă de acalmie vecină cu veșnicia. După 20 de minute a început atacul. Rușii nu au realizat că se află în fața unui aerodrom și au început clasic cu baraj de artilerie. Acest tir de artilerie concentrat cu obuze de tanc și mitraliere grele, celebrele Katiușa poreclite Orga lui Stalin a durat mai bine de o oră lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Urletele răniților și cadavrele împrăștiate peste tot au probat supremația celor 600 de tancuri T34 care au deschis focul pe o suprafață de nici un kilometru pătrat…Greceanu, Burileanu și Șerbănescu au încercat să salveze răniții. A fost un coșmar. De multe ori luau un corp de jos și, când ajungeau în bordei, constatau că e mort, adesea fără cap. Încercau să prindă un corp de braț și rămâneau cu brațul în mână. Mulți au murit de hemoragie. Lacrimile de neputință ale ofițerilor se amestecau cu lacrimile și sângele trupei. Și atunci a vorbit Vinca…

IMG_20180319_165311

Providențialul Tiberiu Vinca

Tiberiu Vinca era adjutant, deci subofițer, dar unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare de pe frontul de Est. Un as. Ardeleanul acesta mărunt din Binținți (satul lui Aurel Vlaicu) avea deja 15 victorii aeriene și un curaj vecin cu nebunia. În iadul de la Karpovka a ieșit la raport și i-a spus lui Șerbănescu: “Domnule căpitan, păi dacă tot trebuie să ne tragem un glonț în cap, de ce nu încercăm să decolăm? Măcar murim ca aviatorii cu motorul în plin! “. A fost ca un duș rece sau ca un șoc electric. S-a aprobat sfidarea imposibilului: decolarea unui Messerschmitt 109 noaptea de pe un aerodrom bortelit de proiectile cu vizbilitate zero. S-a pus problema tereștrilor. Decolarea piloților semăna cu fuga căpitanului de pe vasul care se scufundă. I s-a explicat trupei că este singura posibilitate de a chema ajutoare. Ofițerii erau cu pistoalele scoase cu ordin să tragă la cel mai mic semn de răzmeriță. Nu a protestat nimeni. Atunci a vorbit, din nou, Vinca spunând că el mai ia pe cineva în avion. Așa ceva era, teoretic, imposibil. Se muta centrul de greutate dezechilibrarea avionului monoloc fiind iminentă. Vinca a dat jos parașuta, a pus pasagerul pe scaunul pilotului și el s-a cocoțat în brațele lui și așa a decolat. Ba a mai făcut și altă trăznaie. A spart cu dalta fuzelajul, a scos aparatura radio și busola și a mai băgat încă un om și în coada avionului ca dopul pe gâtul unei sticle. Și a salvat două vieți. Decolarea a fost dramatică. Numai Dumnezeu a făcut posibil ca avioanele să treacă decalat unul pe lângă altul, cu motoarele în plin, fără să se ciocnească. Ultima imagine de pe aerodrom care s-a lipit de retina lui Tudor Greceanu au fost tancurile care striveau sub șenile bateriile lui Șerbu și Apostolescu.  Apostolescu era în cămașă la – 40 de grade, îi fugiseră oamenii de la baterie și el încărca și trăgea singur la cele patru tunuri…

Atunci când inginerii germani nu cred ce văd cu ochii

După un zbor orb de peste 300 de kilometri cele 13 avioane care au mai rămas din Grupul 7 Vânătoare aterizează la Morozovskaia, dincolo de încercuirea rusească. Comandantul german al aerodromului se uita ca iepurele la șarpele boa la aterizarea avioanelor și repeta, ca un robot: „ Meine Gott! Așa ceva nu se poate, Messerschmitt-ul nu zboară noaptea! “. Greceanu, Udriski și Panaite au pornit glonț spre reședința comandantului Corpului Aerian, generalul Gheorghiu. Era mult peste miezul nopții și l-au trezit din somn, fără nici un menajament. Piloții erau desfigurați și au raportat cu mâna la chipiul năclăit de sânge ce s-a întâmplat la Karpovka și au solicitat ajutor pentru recuperarea trupei. Generalul în izmene s-a bâlbâit penibil zicând că ce poate să facă el noaptea. Udriski a decretat: „ Dați-l, bă, în pizda mă-sii de căcăcios. Mergem noi! “. Zis și făcut. Toate   aparatele care erau apte de zbor pe Morozovskaia, inclusiv un Junker 52 de transport au decolat spre Karpovka. În Junker au fost salvați 50 de oameni. În spaima morții, supraviețuitorii s-au agățat, efectiv, de avion, i-au rupt ușa și au năvălit înăuntru. Trei soldați s-au agățat de coada avionului, de montanți. Doi au căzut pe drum. Al treilea a ajuns pe Morozovskaia sub formă de bloc de gheață. A fost desprins în bucăți, cu ranga. Din păcate, la Karpovka au mai rămas 200 de oameni pe care toți i-au crezut morți sau prizonieri. S-au organizat sub comanda sublocotenentului de administrație Drăgan și au pornit pe jos, în marș forțat, pentru a ieși dintr-o încercuire de 30 de kilometri lățime. Au mers numai noaptea și au reușit după trei luni, râmânând mai puțin de o sută…

Grupului 7 Vânătoare i s-a dus buhul până la reich mareșalul Goering, comandantul aviației germane, care i-a citat prin ordin de zi pe front de armată și a decorat piloții români cu Crucea de Fier, clasa întâi. Pentru generalul Gheorghiu însă, au devenit elemente destebilizatoare și au fost trimiși la Novocerkast, fosta capitală a cazacilor de pe Don, la marginea superioară a stepei nogaie. Viteza vântului fiind în limite normale s-a zburat la înălțime medie, piloții noștri putând vedea o altă față a stepei cu haite de lupi de câte trei sute de exemplare. Moacă Burileanu se distra fugărindu-i cu avionul, spre disperarea lui Șerbănescu și Greceanu, care îl apostrofau prin radio conștienți fiind de gradul de avariere al mult încercatelor avioane. S-a primit ordin de deplasare la Stalino pentru a preda avioanele unui atelier german de reparații. La Stalino comandantul atelierului de front i-a pus să îi arate fuselajele găurite cu dalta în care transportaseră oameni și i-a rugat să decoleze noaptea, pentru că lui tot nu îi vine să creadă ce auzise.

În flotila Udett

“Drept recunoștință și recunoaștere a meritelor deosebite, a eroismului și faptelor de vitejie din octombrie 1942 și, în mod deosebit datorită episodului Karpovka, eu, Reich Mareșal Hermann Goering, comandantul Luftwaffe adresez oficial invitația bravilor piloți români, membri ai Grupului 7 Vânătoare, să accepte să facă parte din flotila Udett, unitatea de elită a aviației de vânătoare germane. În semn de apreciere a faptelor de arme, Luftwaffe pune la dispoziția piloților români, 40 de avioane noi, modelul Messerschmitt  109 G, ultima creație a inginerilor germani. Se va activa în cadrul Grupului de vânătoare regal germano-român Flotila Udet. Rog onor Ministerul Aerului din România să aducă la cunoștința piloților”.

Aceasta este scrisoarea pe care a primit-o Ministerul Aerului în martie 1943. Pe 10 martie 1943, aviatorii noștri conduşi de Mihai “Leul” Romanescu (comandor) şi Radu Gheorghe (comandantul Grupului 7) ajung la Dniepropetrovsk  la bordul unui avion Ju-52, fiind întâmpinaţi la coborâre de colonelul aviator Wolf Dietrich Wilcke (poreclict “Furst”,în  traducere  “Prinţul”), comandantul Flotilei, secundul acestuia, maior aviatorul Kurt Brandle şi comandantul Grupului 3 din cadrul Flotilei Udet, Wolfgang Ewald, sub comanda căruia aviatorii români urmau să opereze. La nici o oră de la sosirea pe noul aerodrom, fiecare pilot român primeşte o ladă de lemn pe care putea citi numele său complet şi gradul. În ladă se găseau printre cele trebuincioase unui aviator, ochelari, hărţi, mănuşi etc., şi uniforme. Numai că uniformele erau germane. Ofiţeri ai Armatei Regale Române purtând uniforme ale nemţilor?!

aviatori-romani alaturi de cei germani

În flotila Udett: Lt. T. Greceanu, lt. Simionescu, lt. Duşescu, lt. Şenchea, cpt. Şerbănescu şi lt. Neuböck

Ofiţerul de echipaj clasa a III-a Ion Milu, născut la Braşov în 1902, admiră cusătura noii uniforme apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Alexandru Şerbănescu, cel mai bun prieten al său. Aviatorii vorbesc între ei şi decid că nu vor accepta să poarte uniformele nemţeşti. Wilcke primeşte şocat refuzul românilor şi anunţă la Berlin situaţia creată. După două zile vine răspunsul de la Goering: “Românii vor purta uniformele ţării lor”.

Odată rezolvat acest impediment al garderobei, aviatorii români se prezintă în dimineaţa zilei de 14 martie la aerodrom pentru a lua contact cu noile avioane. Cele 40 de Me-109 G stau frumos aliniate pe pistă în aşteptarea piloţilor, dar băieţii noştri mai că nici nu le bagă în seamă, dat fiind că aveau pe ele însemne germane. Bun, şi “Gustavii” cu crucea Regelui unde sunt? întrebă românii. Wilcke aproape că face o criză de nervi când aude că românii nu vor pilota alte avioane decât cele cu inscripţii româneşti. La urma urmei, băieţilor noştri aşa li se părea normal, întrucât înţelegerea de la Bucureşti stipula clar că cele 40 de G-uri sunt oferite în dar Armatei Regale Române. Wilcke raportează noua situaţie, dar de data asta e sigur că prestigiul Flotilei pe care o conduce va prima în faţa pretenţiilor românilor. În acelaşi timp, aviatorii noştri erau ferm convinşi că după acest episod vor fi expediaţi în România şi repartizaţi la unităţi autohtone. După trei zile de aşteptare, Wilcke se prezintă în faţa grupului român însoţit de toţi ofiţerii din statul său major și le spune: “Cu toată opoziţia forurilor de decizie ale Flotilei de Vânătoare Udett, însuşi mareşalul Hermann Goring a ordonat ca pe avioanele românilor să se vopsească imediat însemnele şi culorile Aviaţiei Regale Române”. Peste noapte, tehnicienii germani de la baza din Dniepropetrovsk vopsesc perfect toate cele 40 de Messerschmitt-uri, care arătau ca ieşite din fabrica de la I.A.R. Brașov. În zorii zilei de 18 martie aviatorii români se prezintă din nou la aerodrom, maiorul Eberhardt von Boremski, expert cu 104 victorii aeriene, urmând a le ţine alor noştri un curs de o oră despre diferenţele dintre avionul G-4 şi cele pe care aviatorii români zburaseră înainte, E-7 şi F. La finalul lecţiei românii se îndreaptă spre avioane, urmând a demonstra cât de bine au înţeles cursul. Deşi dispoziţia era pentru zbor individual, Şerbănescu, Milu, Mucenica şi Greceanu pornesc în acelaşi timp motoarele avioanelor şi decolează în formație. Fac o trecere în viteză deasupra aerodromului în formaţie strânsă apoi dispar în zare. Reapar după câteva momentele la 400 de metri altitudine şi efectuează un zbor acrobatic, aterizând toţi deodată pe pistă, smulgând ropote de aplauze din partea germanilor. De-a lungul colaborării, piloții noștri vor avea parte și de alte aplauze și vor câștiga pe deplin stima nemților. La un moment dat, din cauza ploilor torențiale, aerodromul mustea de apă decolarea fiind imposibilă. Vine ordin de misiune. Wilcke spune că nu este posibilă. Românii îi cer să facă un pavaj din scândurile de la barăci se suie cu roțile pe lemne și … decolează! Altă dată trebuia asigurată protecția unui convoi de avioane sanitare care evacua răniții dintr-un spital de front. Trebuia să se zboare cu burta la pământ într-o zonă împânzită de artilerie antiaeriană și aviație de vânătoare inamică. Wilcke a spus că o asemenea misiune, de-a dreptul sinucigașă, doar nebunii de români o pot face. Și au făcut-o!

La sfârșitul campaniei același colonel Wilcke, le-a spus camarazilor români, la despărțire: „ Recunosc că la 11 martie 1943 am primit cu reticență grupul de vânători români, considerând că este o abdicare de la demnitatea flotilei Udett, mai ales că au ținut să zboare cu uniformele dumnealor și cu însemne românești pe avioane. Nu au trecut de atunci decât șase luni și pot spune cu mândrie și conștiința adevărului că prezența Grupului 7 Vânătoare regal român a fost o cinste și o onoare pentru flotila Udett. Pentru piloții români, de trei ori, URA! “.

Trecerea la Grupul 9

aliati vanati de massersmith

Bombardiere americane vânate de băieții noștri deasupra Ploieștiului

Din păcate, războiul se apropia de un final tragic. În 1944, ultimul an, eroii noștri au luptat în grupul 9 vânătoare apărând Ploieștiul și Bucureștiul de raidurile americanilor. Raportul de forțe era dezarmant. Doar 33 de avioane de vânătoare mai aveau românii și s-au luptat cu sute de Mustang-uri. În aceste lupte dramatice a căzut Șerbănescu, undeva în munții Buzăului. După întoarcerea armelor, Greceanu, Simionescu și Burileanu au ajuns până la Berlin. Singurul pilot român care a pilotat un Messerschmitt cu reacție a fost tot Greceanu. După terminarea războiului a fost răsplătit de regimul comunist cu 15 ani de temniță grea…

IMG_20180319_165437

Ediția print: Tinerama 1993

Tinerama mulțumește graficianului Petrache Burianu, fost membru al redacției revistei Aripi Românești pentru înlesnirea contactării piloților Tudor Greceanu, Ion Simionescu și Nicolae Burileanu și acestor eroi care au încredințat amintirile frontului, Tineramei.

 

Cătălin Bădulescu

 

Anunțuri

„Biroul meu are 17000 de hectare” …

bradul record

Despre pădurea ca meserie și haina verde ca blazon. Despre copilăria pe potecile codrului, despre istoria unuia din cele mai vechi ocoluri silvice din România care funcționează din 1889, despre curajul transformării și desprinderii de stat ca regie autonomă a unui ocol privat, despre prejudecăți, blamări, bețe în roate și anateme, despre noul Cod Silvic care face, cumva, dreptate micilor proprietari, despre bucuria descoperirii unui corp de  pădure virgină și seculară  pe care a reușit să o introducă în patrimoniul UNESCO ca arie protejată, unică în țară și unde trăiește cel mai înalt brad de la noi, despre silvoturism, despre lupta cotidiană cu o legislație forestieră stufoasă și birocratică, despre încrâncenarea și curajul unui ardelean neaoș, încăpățânat și oblu de își face meseria cinstit, performant și profesionist, despre durerea silvicultorilor că asupra lor s-a pus, la grămadă, eticheta de hoți, despre o vânătoare de vrăjitoare,  într-un interviu abrupt ca râpele și ascuțit ca securea. Un interviu cu inginerul Sorin Urdea, șeful ocolului silvic Pădurile Șincii – Șercaia, un om care a avut norocul să își transforme pasiunea în profesie și care a pornit munca în pădure de jos, de la drujbă și ciocanul de marcat. După o viață în codru cu bune și rele, după întâlniri cu fiarele pe patru și pe două picioare, după ecologismul ca deziderat și protejarea naturii ca misiune asumată, interviul nu a putut fi decât o spovedanie de o sinceritate tăioasă și asumată…

De unde pasiunea ta pentru pădure ?

M-am născut în satul Grid, situat la 7 kilometri de Șercaia și am avut norocul să copilăresc, la propriu, prin pădure. La noi, codrul era și pentru necesarul de lemne dar și pentru fânețe, acestea fiind situate în interiorul pădurii. Neavând cu cine să mă lase acasă, părinții m-au luat cu ei, de mic, pe poteci, la fânețe, printre arbori. Am crescut cu natura la îndemână și am simțit, de prunc, starea de bine pe care numai umbra, răcoarea și mirosul pădurii ți-o pot da dacă știi cum să o înțelegi și să o iubești. Am avut și un model în familie, fratele tatei care a lucrat în exploatări forestiere și apoi la Direcția Silvică Sibiu. Datorită lui am îndragit haina verde. Eram în anii 80 și îmi doream să lucru la pădure, nu în industrie.

Haina verde a unchiului și poveștile codrului ți-au „pansonat” cariera?

Da! Mă fascina să îl aud povestind, îmi plăcea cum gândește și cum punea problemele, așa mai franc și mai liber decât alți oameni. La 14 ani am luat o hotărăre nu foarte comodă și am optat pentru un liceu silvic, în condițiile în care nu erau decât cinci în toată țara, nici unul aproape. Majoritatea celor de aici se duceau la liceul silvic de la Gurghiu aflat la 20 de kilometri de Reghin. Alții se duceau la Brănești, lângă București. Eu am ales liceul silvic din Timișoara pentru că aveam un frate profesor, acolo. În 1979 am devenit elev al liceului Pădurea Verde, un liceu foarte vechi construit în 1883 de administrația austro-ungară. Avea un parc dendrologic absolut superb, cu mii de specii. Mi-a plăcut foarte mult deși îmi era tare dor de casă și de pădurile mele.

Și nu a putut urma decât Facultatea de Silvicultură din Brașov. Corect?

Corect, dar nu am intrat în primul an. Cunoscând situația materială a părinților m-am ambiționat să nu iau meditații. M-am angajat ca muncitor la ocolul silvic unde ne aflăm acum și după un an am intrat la facultate. Am muncit cu foarte mare plăcere și bucurie. Am început de jos, de la drujbă și de la ciocanul de marcat. Apoi am plivit într-o pepinieră puieți de molid, am tăiat răchită pentru plan, am cules ciuperci și fructe de pădure. Mi-a prins tare bine pentru că am înțeles și respectat activitatea fiecărui angajat al ocolului. Am intrat la facultate la seral, tot pentru a putea munci. Au urmat șase ani de studii absolvind în 1990. Ultimii doi ani de studenție am făcut coroane de brad pentru serele Codlea.

IMG_20180209_102802_1

De când te-ai angajat din nou la Ocolul Șercaia, cu cal, arme și bagaje? Și cum ați devenit ocol privat?

Din 1995, când am dat concurs pentru un post de șef de district. În 1998 am câștigat concursul de Șef de Ocol și până în 2004 am fost la Romsilva. După 2001, prin legea 1 s-au restituit și pădurile primăriilor, nu numai cele ale persoanelor fizice. În 2002 primarii a cinci comune din zonă: Părâu, Șinca Nouă, Șinca Veche, Poiana Mărului și Șercaia s-au hotărât să înființeze un ocol propriu care a fost denumit Pădurile Șincii. Acesta a funcționat pe asociație, ca un fel de ONG, până în 2010 când s-a schimbat Codul Silvic. Între timp Șercaia și Poiana Mărului s-au retras și au rămas doar trei comune care au format o regie care funcționează și în ziua de azi.

Ce fond silvic administrezi acum? Care sunt speciile preponderente?

Oculul Silvic Pădurile Șincii administrează o suprafață de 17000 de hectare din care 13500 ale comunelor și 3500 ale altor proprietari. Arealul face parte din zona munților Perșani, munți joși, mai degrabă dealuri, cu altitudinea maximă la Măgura Codlei (1100m) și Vârful Gârbova (993 m). Sunt munți de origine vulcanică dar apar și calcare care dau soluri mai bogate și mai fertile, propice dezvoltării pădurii. Specia dominantă este fagul, în proporție de 60%, avem rășinoase cam 30%, stejar 5% și încă 5% diverse specii tari și moi: frasin, paltin, mesteacăn, salcie.

10685683_838309916235202_4298802958157347156_n

Cum este o zi de muncă a unui șef de ocol silvic? Ce implică?

Nici una dintre zile nu seamănă una cu alta. Avem o ciclicitate în funcție de perioadele anului. În luna decembrie solicităm firmelor să încheie parchetele pentru a putea să încasăm ultimele volume de masă lemnoasă și să evaluăm stocul care rămâne pentru anul viitor. În ianuarie facem bugetul pentru anul în curs. Desfășurăm două mari acivități, cu două tipuri diferite de contracte. Există contracte de administrare cu marii proprietari prin care noi încasăm și vindem masa lemnoasă și le virăm rezultatele financiare și contracte silvice pentru micii proprietari în care asigurăm doar paza, contra cost și ei își vând singuri masa lemnoasă, dacă este cazul. Primăvara începem campania de împădurire încă din 10 martie, dacă vremea ține cu noi. Lunea o dedicăm problemelor administrative, dar de marți de la ora 10 plecăm în pădure. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu o meserie pe care o iubesc foarte mult, că pasiunea mi-a devenit profesie și că biroul meu este codrul…

La ce vârstă a arborelui se face prima tăiere?

Depinde de sprecie. La fag, la 110 ani. Dezideratul nostru este regenerarea naturală a pădurii în proporție de 70% până se încheie toate tăierile. Trebuie să tai doar când există fructuficație naturală folosind sămânța pe care arboretul o produce singur și o lasă pe sol.

Care este cea mai mare realizare a ta ca șef de ocol?

Ne-am străduit să obținem cel mai valoros certificat de management al calității, un fel de ISO pentru domeniul forestier denumit FSC eliberat de entitatea europeană. Cu un astfel de certificat vinzi altfel în Europa cu altă credibilitate și prestigiu. Din acest moment ne situăm în vârful lanțului de custodie putând comercializa material lemnos certificat de proveniență Șercaia inclusiv clienților pretențioși cum ar fi IKEA. Cu ocazia documentării pentru obținerea acestui certificat am identificat o pădure cu valoare ridicată de conservare, cu arbori seculari și cu plante rare deosebit de valoroase cum ar fi Limba Cerbului și Crucea Voinicului. Este vorba despre un trup de pădure neatinsă niciodată de tăieri situată pe Valea Strâmbei în bazinetul Strâmșoara care face parte din Pădurea Șinca. Vorbim de un codru de 323 de hectare cu arbori seculari, fag și brad. Pe programul național de conservare nu am putut să o declarăm arie protejată, dar am reușit pe un program european și acum este în patrimoniul mondial UNESCO. Pădurea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu, de sute de ani, evoluând natural, fără nici un fel de intervenție din partea omului. Avem acolo un brad cu un diametru de 142 de centimetri și cel mai înalt brad din România cu o înălțime de 62,5 metri. Vârstele acestor copaci sunt de peste 200 de ani la fag și peste 300, la brad.

15590267_1296243173775205_4429913331270909631_n

Acest areal natural deosebit se poate și vizita? Te-ai gândit să îl introduci într-un circuit de silvoturism?

Vom elabora un plan de management anul acesta. Nu vrem să facem un turism de masă, ci unul nișat prin care să atragem adevărații iubitori ai naturii în grupuri nu mai mari de 15 persoane. Deja au venit mulți străini care au aflat de pe site-ul UNESCO. Urmează să gândim și să realizăm niște trasee speciale marcate corespunzător.  Dacă vorbim despre silvoturism avem și alte zone faine și ofertante inclusiv pentru pasionații de off road sau de mountain bike, cum ar fi pădurea de la Comăna de Sus care este situată într-o zonă carstică cu peșteri și coloane de bazalt. Tot de aici se poate ajunge, pe un drum forestier în pădurea de pe Valea Bogății. Pădurea de la Bogata era una dintre favoritele lui Ceaușescu pentru vânătoarea de mistreți. În pădurea de la Veneția de Sus există un drum de tractor care poate fi parcurs cu motocicletele tip enduro și care merge pe Valea Hamaradiei până la Vlădeni, aproape de Codlea. Planul de dezvoltare turistică se poate face doar cu un parteneriat cu comunele pe raza cărora se află traseele.

19553846_1500906363308884_8421561235409389871_n

Ce poate face un mic proprietar cu pădurea sa? Cum o poate exploata, valorifica sau vinde?

Din păcate ca și în multe alte domenii, legislația din domeniul forestier bâjbâie. Există un cod silvic și o legislație foarte stufoasă și nu tocmai coerentă. Este logic să se aplice cu greutate. Până acum 10 ani se făceau niște studii sumare. Până acum un an, micii proprietari de pădure erau obligați să se asocieze pentru a aduna la un loc minim 100 de hectare pentru a-și putea face amenajament silvic.Se ajungea la situații aberante în care se asociau 100 de persoane cu câte un hectar și în final se constata că un om nu poate beneficia decât de o jumătate de metru cub de lemn din pădurea lui! Aceasta în condițiile în care dreptul la proprietate este garantat prin Constituție dar cetățeanul nu se putea bucura de acest drept în cazul pădurii. Din fericire, anul trecut s-a înțeles această problemă și legislația s-a relaxat. Acum proprietarii mici care dețin sub 10 hectare pot exploata 5 metri cubi pe an pe hectar, dar nu mai mult de 20 de metri cubi. Asta înseamnă că cei care dețin mai mult de 4 hectare tot sunt văduviți, dar este, categoric, mai bine decât înainte. Codul Silvic spune că poți crea acte de punere în valoare la proprietari persoane fizice până în 20 de hectare fără a fi nevoie de firme specializate și atestate pentru exploatare. Această prevedere este corectă pentru că au avut loc, din păcate, foarte multe accidente mortale din cauza oamenilor neinstruiți să lucreze la doborârea și transportul arborilor de mari dimensiuni. Proprietarul ne solicită printr-o cerere ajutorul iar noi mergem în teren și îi marcăm materialul lemnos pe care îl poate tăia, după legile și bunul simț al pădurii, chiar dacă uneori oamenii vor alți copaci, dar trebuie să înțeleagă că extragerea nu se face la voia întâmplării. Trebuie protejat ecosistemul din care face parte inclusiv pădurea lor. Dacă ai o pajiște împădurită pe care dorești să o redai categoriei de folosință pășune sau fâneață și nu face parte din fondul forestier o poți tăia la ras, dar în fondurile forestiere acest tip de tăieri sunt interzise prin lege cu excepția arboretului de molid care la noi nu se regenerează natural. În ceea ce privește vânzarea pădurii proprietate privată, statul are drept de preemțiune, dar la un preț corect și egal cu cel de pe piața liberă.

Care este istoria Ocolului Silvic Șercaia? Casa care îl găzduiește este tot … istorică!

Așa este! În actuala locație, Ocolul funcționează din 1889. Casa a aparținut unui vizionar, gazetarul Alexandru Ciurcu, inventatorul unui motor cu reație într-o butelie, cu mult înaintea lui Coandă. Motorul l-a probat la Paris pe o barcă pe Sena! Înainte de 1889 aici a fost o poștărie pe stil vechi, adică un punct în care se schimbau caii de poștă folosiți la diligențe. În spate erau grajdurile. În 1889 s-a înființat Ocolul Silvic de la Șercaia în perioada regimului austro-ungar. Erau extrem de bine dotați și organizați. Din nefericire, în perioada comunistă, majoritatea arhivei a fost distrusă. În perioada interbelică a funcționat ca Ocol de Regim cu personalul administrativ plătit de stat și cu cel de teren, din pădure, plătit de proprietari. În acea perioadă, Ocolul administra un fond forestier de 24000 de hectare. În perioada comunistă a funcționat, evident, ca ocol de stat în cadrul Inspectoratului Silvic Județean Brașov aflat în subordinea Ministerului Silviculturii. Iar din 2004,după cum v-am mai spus, funcționăm ca ocol privat și încercăm să ducem mai departe tradiția acestui ocol silvic de la Șercaia, un ocol cu adevărat istoric. Singurul regret pe care îl am este că s-a pierdut compactitatea pădurilor pe care le administrăm.

IMG_20180209_110200

În epoca IT mai găsești oameni cu care să lucri și care să iubescă la fel de mult ca tine, pădurea?

Din fericire, mai găsesc, dar nu ușor. Iar din partea tinerilor simt o reticență și o retractibilitate față de această meserie și, din păcate, pot să o înțeleg. În România au fost situații cel puțin neplăcute în care au fot implicați silvicultorii, de multe ori pe nedrept, sau faptele au fost prezentate denaturat. Suficient însă, pentru a se pune o pecete pe noi, ca breaslă, o anatemă, că am fi toți hoți sau șarlatani. Și atunci oamenii se feresc. Regret că nu am ieșit pe mass media pentru a prezenta lucrurile așa cum sunt pentru ca lumea să știe cât de grea și legală este munca noastră. În structurile forestiere nou înființate suntem peste o sută de ocoale silvice, altele decât cele de stat. Avem și o asociație a administratorilor de păduri cu sediul la Săliștea Sibiului care participă la dezbateri și la proiecte de legi.

Crezi că, în ceea ce vă privește pe voi, silvicultorii, încă are loc o vânătoare de vrăjitoare?

Posibil. Va mai trece destul timp până când se va înțelege că nu dorim altceva decât să ne facem meseria cinstit și fără a ne simți hăituiți. De la noi nu pleacă nici un transport de lemne din pădure fără acte în regulă și monitorizare prin GPS. Din păcate poliția atunci când oprește un asemenea transport are o problemă cu evaluarea materialului lemnos, ca specii și cubaj. O problemă care nu este a noastră, ci a lor din cauza lipsei de cunoștințe în domeniu.

Când mai ai timp de tine și de pasiunile tale? Ce îi place să facă omului Sorin Urdea, atunci când dezbracă haina verde?

Haina verde nu o dezbrac aproape niciodată. Mie mi-a ajutat Dumnezeu să îmi transform cea mai mare pasiune în profesie. Îmi plac Duminicile pentru că atunci mă pot relaxa alături de familie. Când eram la Romsilva nici wekeend-uri nu prea aveam. Nu pescuiesc, dar îmi place peștele. Aș vâna dacă partidele nu s-ar organiza Duminica. Și iubesc să mă ocup de casa părintească din Grid, de rânduielile gospodăriei.

Ce crezi că ai fost într-o altă viață?

Cu întrebarea asta m-ați încuiat. (Râde). Cred că agricultor sau crescător de animale, undeva tot în natură. Am fobia spațiilor închise.

Adu-ți, te rog, aminte de câteva întâmplări vesele sau dramatice petrecute în biroul tău, pădurea…

M-am întâlnit, deseori, cu ursul. Dacă te simte, te ocolește. Cel mai dezvoltat simț al ursului este mirosul, apoi auzul și cel mai slab, văzul. Mirosul de om nu îi place. Pericol este dacă te întâlnești față în față cu el, dacă îl surprinzi în locuri dosnice. Când mergi prin astfel de zone cum ar fi zmeurișul este bine să faci gălăgie, să dai gură cum spunem noi, adică să chiui sau să vorbești tare. Când este surprins, ursul se ridică în două picioare și te caută. Ori te atacă, ori pleacă. Cele mai periculoase sunt ursoaicele cu pui mici care se sperie de om și zbiară. Atunci ursoaica atacă sigur. În nici un caz nu trebuie să fii între pui și ursoaică. Dacă faci pe mortul în cucuruz, nu ține. Am lucrat foarte mult pe Valea Strâmbei și acolo sunt foarte mulți urși, aveam și un observator de vânătoare pentru Ceaușescu. Cel mai des venea aici Maurer. Nea Nicu venea în special la cerb, își făcuse piste de elicopter în tot masivul Făgăraș. Eram odată cu nea Gheorghiță Roman, unul din cei mai vechi pădurari de pe Strâmba. Coboram pe o brână în fundul Pârâului lui Gligor pentru că trebuia să facem raportul de cerbi în fiecare săptămână. Ne-am trezit cu ursul la cinci metri de noi. S-a speriat și ne-a scuipat. Am dus puștile la ochi, dar a fugit în desiș.

O întâmplare mai amuzantă s-a petrecut într-o lună martie când se topeau repede zăpezile și râurile erau umflate. Aveam un ciocan de marcat care avea pastila prinsă cu un cui metalic, un fel de nit. Am marcat niște anini pe la Perșani chiar pe parginea râului și ne-a căzut pastila în apă. Și să ne vezi pe mine și pe Bubi desculți, în martie, pescuind pastila. Am găsit-o după vreo oră.

Ce îți propui și ce îți dorești pentru 2018?

Ca la fiecare început de an, îmi doresc, în primul rând, normalitate, pentru că provocările sunt tot mai mari. Și stabilitate legislativă în domeniul silvic, pentru că asta ne doare cel mai tare și ne dă cel mai mult de furcă. Cu cât legea este mai stufoasă cu atât este mai greu de aplicat și birocrația mai mare. Mai îmi doresc să fac față cu succes acestei noi provocări profesionale și mă refer la planul de management pentru pădurea virgină de la Șinca.

IMG_20180209_102950

În loc de încheiere

Se lasă seară de februarie pâclos când terminăm interviul. Doar eu și cu el mai suntem în clădirea istorică din Șercaia care găzduiește ocolul silvic. Ne despărțim cu o strângere bărbătească de mână și cu promisiunea mea de a-l însoți în pădure, biroul lui de 17000 de hectare. Nu știu dacă Sorin Urdea a citit și i-a plăcut Păunașul Codrilor. Am uitat să îl întreb… Știu doar că i se aseamănă și mai știu că datorită celor ca el codrul este pe mâini bune și pe minți înțelepte. Cei care aruncă cu pietrele vorbelor în hainele verzi ar trebui să trudească, iarna, doar o zi în pădure. Ajunge!

Un interviu de Cătălin Bădulescu

EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Reportaj legat la ochi: Am fost două ore orb

IMG_6918    14 octombrie 2015 ora 19.30. Este ajunul Zilei Bastonului Alb, ziua mondială a orbilor. Asociația Nevăzătorilor din Brașov și Lions Club România au organizat la restaurantul Stradivari din Piața Sfatului o cină în … orb. Pentru a putea trăi măcar câteva ore ceea ce simte, atunci când mănâncă, cel ce nu simte. Cu ochii. Totul a fost întuneric și aromă, burice de degete și aproximarea distanțelor, pipăit, miros și auz, rană și lecție. În rest, o mare și oarbă tăcere. Din seminția lui Homer…

Mâna furculiță și „norocul” bătut de masă

Lume multă, selectă, caritabilă, curioasă, lume. Masă lungă cu blat de sticlă în beci săsesc boltit. Lumină difuză, muzică în surdină, vesela și tacâmurile potrivite ca la un mare dineu. Atmosferă romantică de „creme de la creme” pentru cei care o văd încă.

IMG_6880

Apar eșarfele negre. Rând pe rând suntem legați la ochi și ne  cufundăm în beznă. Nu a minții, doar a ochilor care nu zăresc nimic decât negrul. Din lume, din sine, din tot. Șocul este cumplit pentru cei care și-au pierdut vederea acum 10 secunde. Retina a înregistrat poziționarea paharelor, farfuriei, tacâmurilor. Pipăi pentru a avea certitudini. Mi-e sete! Nimeresc sticla de apă plată, paharul. Bag gâtul sticlei ajutându-mă de toate cele zece burice de degete, undeva înăuntrul paharului. Încep să torn și mă opresc imediat. Nu știu când va da pe afară! Încerc să aproximez și torn puțin, foarte puțin. Reușesc să beau o gură, maxim două. Mi-e sete și îmi vine să îmi scot eșarfa neagră pentru a putea zări măcar o secundă limanul potolirii de sete. Nu o fac, de dragul gazdelor noastre nevăzătoare care, oricât și-ar dori și oricât ar încerca, nu au cum să-și scoată eșarfa care, doar textil, la ei nu există. Auzul înregistrează pași care coboară pe scări. Chelnerii aduc aperitivul la masă. Aud, simt, intuiesc, că am o farfurie plină în față. Miros, mai degrabă, aromă de pește aburind cumpătat. Cumpătat de la cumpănă. Mi-e foame și frică. Frică de a nu da pe mine, de a nu nimeri poftalnica gură. Decid să abandonez codul bunelor maniere odată cu cuțitul și furculița. Încerc bucuria și disperarea mâinii atotvăzătoare, mâinii arhetip, mâinii ancestrale a omului peșterii, mâinii furcuilță. Doar că homo sapiens vedea. Constat că tartinele sunt așezate simetric. Unele sunt mici, taman bune de înghițit dintr-o îmbucătură, altele mai mari. Mult prea mari. Ba mai este și ceva rotund, roșie după textură, precis umplută. Încep să mănânc. Papilele gustative devin ochii din gură, pupilele de pe limbă. Mă ajută să recunosc gustul somonului, crevetelui și al codului pane, cred. Parcă și ceva icre. Cel puțin după cum mânjesc degetele. Cu roșia e mai complicat, dar mușc din ea cu poftă, ca dintr-un măr rumen. Vinetele cu care este umplută îmi curg prin barbă, pe babețică, pe masă. Pipăi după șervețele, răstorn suportul, dar izbutesc să iau unul și să mă șterg la gură. Torn puțin vin în pahar. Aș da noroc cu cei de lângă mine, dar nu am curaj să încerc. Este momentul în care aud un zgomot de picior de pahar bătut de masă. De parcă ar fi văzut ce vreau să fac, Virgil Lazăr, președintele Asociaței Nevăzătorilor din Brașov, spune: „Noi așa dăm noroc, batem cu paharul în masă”! Bat și eu și mi se răspunde din toate colțurile mesei…

IMG_6920

Felul doi: culori fără culoare

Pauză de taifas în … orb. Virgil Lazăr povestește că nu își mai amintește culorile, și-a pierdut vederea când era foarte mic, dar culorile le vede în vis pentru că nu prea visează alb-negru. Sorin este pasionat de literatură. Are un mic etu cu carduri de memorie. Pe acest tip generos de suport media are înregistrată o adevărată bibliotecă de literatură română și universală. Evident, vorbită. De la Shakespeare la Pleșu, via Ovidiu Drimba. Are și o colecție de piese memorabile de la teatrul radiofonic. Pentru a-și putea asculta comoara a cheltuit sute de euro pe aparatură audio specială pentru nevăzători adusă tocmai din Canada.

IMG_6944

Pași pe scări. Felul doi sosește la masă. Aici nasul nu mă ajută prea tare. Orice poate fi în farfurie, de la pui la porc, vită sau țestoase Ninja. Adică nu Ninja, că și alea sunt legate la ochi. Pipăi și mă aplec pentru a mirosi mai bine. Habar nu am ce voi mânca deși aromește bine. Papilele mă ajută încă o dată. Sunt felii de ruladă din carne de pui, curcan și porc asezonate cu un sos excelent. Excelent, excelent, dar greu de mâncat, așa invizibil cum este. Rup un dumicat de pâine și încep să ling cu el farfuria. Farfuria se termină și șterg blatul mesei. Deja m-am obișnuit cu starea nestării. Aș vrea să amân momentul în care voi vedea din nou pentru a mai mânca cu buricele degetelor imaginându-mi festin rabelesian cu ochii papile și limba pupile. În întuneric celelalte simțuri devin laser și E=mc². Am fost două ore orb și abia acum cred că Homer și-a tras geniul poetic descriptiv, cumplit de precis descriptiv, din imaginația celui care nu putea să vadă. Și mai cred că, dacă ar fi văzut, în realitate, tot ce a zugrăvit în Iliada, ori înebunea, ori se lăsa de scris.

IMG_6908

După două ore de întuneric, suntem dezlegați, rând pe rând. Lumina nu este puternică dar îmi intră în ochi ca un șiș. Strâng pleoapele instinctiv și chiar nu îmi vine să zic și să mă bucur că lumină se făcu. Am fost două ore orb și greu m-am reobișnuit cu lumina. Acum îi pot vedea bine pe cei care nu au fost actori în filmul acesta. Ei, nevăzătorii sau slab văzătorii mei amfitrioni: Virgil Lazăr, Sorin, Teodora Țigănaș. Prietenii mei!

IMG_6962

De acum înainte vor ști că am fost printre ei și că m-au așezat la masa lor ca o rană și ca o lecție. În întuneric este o lumină intensă, care vine din adâncul nostru și care merită văzută măcar o dată în viață. Puteți încerca o cină în … orb. Abia apoi veți reuși să repriviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi…

P.S. În drum spre casă am ascultat,  în mașină, Ray Charles și Stevie Wonder. La „I just called to say I love you” am fost convins că atunci când fac dragoste, orbii pot vedea toate frumusețile lumii, altfel decât le vedem noi…

Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.

Dragoste de cuşetă

Cuseta

L-am găsit în tren. Nu era călător ca toţi călătorii. Însoţea vagoanele de dormit. Nu din hobby. Asta îi era meseria. Conductor clasa a II-a. În pantaloni negri şi cămaşă albastră, înalt şi slăbiu, părea un licean cu acnee. În acceleratul Arad – Bucureşti suntem singurii treji, la 3 dimineaţa. Eu nu am somn de la cafelele de Nădlac. Am fost o zi vameş. Aşa, de documentare. Pe el, amintiri ceţoase, păcate de cuc şi mistreţi, nu îl pot adormi. Vorbim. Spovedim. Cuvântul arhetip, silaba medicament, reuşeşte minuni controlabile.

Blestem de mistreţ

Are o cătare de bărbat  trecut. Trecut de 30 de ani, că altfel e destul de verde. S-a născut  în Ţara Haţegului şi i-a plăcut că vâneze mistreţi. Îi ochea numai cu gloanţe din alea, dum-dum. Erau date dracului. Explodau când intrau în carne şi o sfârtecau pe loc. Erau un fel de 3 în 1. Bagă cărbuni pe foc, e iarnă şi e vagon clasa I, dar încălzirea e retro. Aprinde un Carpaţi fără filtru, atunci se mai găseau, şi mă serveşte cu un ceai nobil. Cu stele. Un sfert e coniac. Începe vorbirea: “Aşa mi-a explodat şi mie inima în noaptea aceea, cum exploda fierea în mistreţi. Niciodată nu am găsit-o întreagă. Acum nu ştiu cât suferau ei, barem mureau şi gata. De la 25 de ani am venit la Bucureşti la o unche de-a treia.  Am vrut să mă fac domn de oraş, băiat de capitală. Să uit de unde am plecat. Să uit de mistreţi. Mare domn nu am ajuns, cu liceul la seral, dar începusem să uit. Noroiaele, uliţa desfundată, focul cu lemne. Până în noaptea aceea. Ce a urmat mi-a amintit de mistreţii ucişi. De durerea lor”.

Un abur hai hui îi joacă privirea. Tace scremut, trei gări şi o haltă. Fumează şi se uită spre Cluj. “După liceu m-au luat în armată, la Caracal. Acolo am cunoscut-o pe nevastă-mea. Dată dreacu, olteanca ! Îi merge gura, de zici că e neam cu Dan Diaconescu. Am luat-o la Bucureşti şi mi-a făcut doi copii în chirie…

Să tot fi fost prin iunie, acum un an. Eram de serviciu pe rapidul de Cluj. La Turda s-a urcat ea. O fată superbă, înaltă, suplă şi cu un păr lung şi creţ, numai inele. Avea nişte blugi din ăia şucari, tăiaţi la fund şi genunchi. Am căscat gura ca boul la apă. A râs şi mi-a arătat biletul. De la râsul ăla a început totul. Zici că avea zarzări în gât, când râdea. Am stat cuminte vreo oră, apoi am luat o sticlă de vodcă şi m-am dus la ea în cuşetă. Am vorbit, am povestit, am spus bancuri. Ca să o fac să râdă. Părea că se leagă ceva. Nu a vrut, atunci, în cuşetă. O cheamă Ariana. Se măritase cu un ospătar. Acum era detaşat pe litoral. Se ducea la el la Saturn. Nu îl iubea, părinţii l-au vrut. Cică era o partidă… Trenul mergea de la Bucureşti direct la Mangalia. Pe la Predeal inima mi-a expoldat franjuri. Am rugat-o să mă lase să vin cu ea. Am stat trei zile în Constanţa la gazdă. A fost dumnezeiesc, domn ziarist! Înflorise în mine o livadă de zarzări. De la râsul ăla al ei. I-am dat graficul şi mă aştepta la fiecare tură la Cluj. Ne iubeam în cuşetă, noaptea, în triaj. După vreo 3 luni, vin acasă, la Bucureşti şi găsesc un bilet în uşă: “Vino repede la Cluj! Ariana”. M-am îngălbenit. Dacă îl găsea olteanca?!  I-am dat telefon. Mi-a spus că a rămas însărcinată şi vrea să ţină copilul”. Peste zarzării lui, mistreţii au aruncat brumă grea…

Grafică de cuc pe zăpadă

 

A făcut schimb de tură şi s-a dus la Cluj a doua zi. A vrut să îi dea bani de avort. Nu i-a luat. Doar el a luat … Prima palmă de la o femeie, acolo, în cuşeta dragostei lor. “Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit. Al meu e rău de sămânţă. Voi ţine copilul tău. Şi să nu dea Dumnezeu să ne cauţi”!

De la Filiaşi începe să ningă mărunt. Fulgi albi, apoşi, desenau pe geamuri, grafică de cuci cu mistreţi. Dum – dum al meu mă imploră din vorbe:” Ce să fac, domn ziarist?! Eşti om cu carte, umblat prin lume, învaţă-mă ce să fac! Cum să îmi las puiul în cuibul altuia? Dacă aş fi omorât cuci aş fi înţeles, dar aşa? Cum să îi spun oltencei mele şi să o fac să şi înţeleagă? Viaaţăăă, cum ştii tu să le plăteşti pe toate. Fir-ar ai glonţului de mistreţi”!

Nu am ştiut ce să îi spun. Aflasem crucea unei poveşti. Am terminat cu el sticla de coniac. Milcov. Am adormit greu, amândoi. În goana trenului luna sclipea, ca un colţ de mistreţ…