Dor de Cezar Hârjescu

db9bd7f8cf53f72b6a84773753445893-7930317-1000_1000

Primăvara, când austrul biruie crivățul cu arme de vânt mi se face dor, prăpăd de dor de Cezar Hârjescu, prietenul meu. Născuți în aceeși zodie, amândoi am fost ursiți să trăim din scris, eu la București, el la Brăila. În 2007 inima lui mult prea mare și mult prea bună s-a revoltat până la moarte punând capăt, hâd ca o tigvă, algoritmului de trei ani. Până acum nu am putut să mai scriu despre el, dar pentru că azi e primăvară și trebuia să fim în Brăilița pe urmele Chirei Chiralina și pe faleză la un pește pe jar și la o albitură de votcă, am să scriu ca și când aș fi fost acolo cu el în târgul port, în târgul amfiteatru cu străzi în semicerc care pleacă de la Dunăre și ajung la Dunăre ca scenă și axis mundi, sărutând urmele pașilor unui alt mare vagabond al literaturii universale, Panait Istrati. Mai ții minte, Cezare când am intrat prin efracție în crâșma lui Moș Anghel? Da, doamnelor și domnilor, eu trebuia să fac niște poze pentru un reportaj, muzeul era închis și noi am intrat pe un geam deshis să ne facem meseria.

Brăila, Vrăila sau Ibraila este o gură proaspătă de mireasă sărutată pe caniniii și premolarii blestemului de vântul adolescent care bate primăvara din Insula Mare. Și mai este acel fabulos areal care ni l-a dăruit pe ursul acela mare și blond și bun, Fănuș…

Pentru mine, Brăila mai era însă ceva, sau mai degrabă, cineva. A fost locul de întâlnire și de pierzanie cu boierul de stuf, gută și prună nebotezată, pre numele lui pământean Cezar Hârjescu. Născut în zodia Racului, Cezărică a avut parte de ursitoare maștere și mânioase. Prima i-a menit să trăiască din truda scrisului pe hârtie sau aer (a fost scriitor, jurnalist de agenție de știri, de presă scrisă și de radio), a doua, să fie prost de bun cu semenii săi și a treia și mică de tot, să bântuie prin lume fără a-și găsi starea și locul cu pașaport diplomatic de haimana internațională.

Din trei în trei ani mă apuca strechea de El și veneam la Brăila aparent normal și plecam buimac și capiu de creierii capului. Nesănătos la cutiuța cu himere, Cezar era un paradox vorbitor. Boier moldo-valah cu pedigree, blazon și înfățișare de frate geamăn cu Dichiseanu, avea maniere de lord carpato-dunăreano-pontic, minte și suflet de copil nespurcat la maturizări meschine și farmec de Pașadia, ăl mai Crai de Curte Veche dintre toți craii lui Mateiu. Gata! Nu mai pot scrie la trecut, mă doare perfectul simplu și mai mult ca perfectul…

Ca scriitor, tot paradoxală îi este alcătuirea, verbul și calea. Prea gazetar uneori, își dă seama la cuvântul oportun și o scaldă în verb de metaforă, aghezmuită cu tristeți care mă revoltă până la amoc și apucarea bâzdâcului. Tristețea unui om vesel este cea mai greu de suportat dintre toate tristețile lumii… Deloc întâmplător prima lui carte se numește Contrababda cu vise.

L-am suspectat de cabotinism din Levant dar mi-am dat seama că am greșit citindu-i a doua carte, Hotel Omega. Mi-am dat singur canon și anatemă înțelegând că Cezar Hârjescu, prietenul meu, este sfâșiat de iubiri și contraste. În 1996 a fost bursierul statului grec la Atena și a pipăit mirosul miturilor la ele acasă prin praful și marmura de pe Acropole bortindu-și propriile sale mituri: Mama devenită amintire mergândă, Femeia ca jumătate perfectă din sfera androgină a lui Platon și Prietenia ca stare și cult. A apucat să publice trei cărți dintre care primele două: Contrabanda cu vise și Hotel Omega sunt de excepție. Poet în proză și prozator în versuri, paradoxul meu de prieten cu nume de imperator, nu se dezminte. Sunt cărți care se citesc întâi cu nasul, cu urechea, cu sufletul și abia apoi, ca simplu exercițiu, cu ochii. Alchimist al cuvântului, fierbe în crezuetul stropit cu busuioc înmuiat în votcă, sinestezii atât de năucitoare încât simboliștii, repauzați demult , se răsucesc în gropnițe chinuiți de tardive invidii.

Să îți fie nemurirea ușoară, Cezare și să știi că uneori visez dârlogii cu care cășunam asupra unei sticle cu vin la nenea Vasile Roman de la Lacul Sărat. Când eram noi doi era doar beție, când apărea și Fănuș devenea reverie…

P.S. Constat cu durere că nu mai am nici o poză cu Cezar. Or fi pe undeva prin lăzile vieții mele. Până le voi găsi voi ilustra cu ultima copertă a primei sale cărți. Cumplită premoniție cu imaginea asta!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s