EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Anunțuri

Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.

CANTONUL PĂRĂSIT

trenMiez de noapte cu lună plină. În râpa lui Belzebut lupii urlă a moarte şi hău. Locomotiva cu aburi pufăie scremut suduind, din toate pistoanele, urcuşul câinesc. Mecanicul aruncă lopată după lopată, cărbuni în cazanul cu foc. Nu înţelege şi pace de ce a fost trimis în cursă de noapte prin pustietatea aceea. Nici ziua nu se înghesuie călătorii. Acum este singur, singur. Mai marii de la chefereu i-au poruncit să plece. Cică au primit un telefon de la Şeile Dracului, că au rămas oameni înzăpeziţi la canton. Ninge potop. Pe aici pe undeva ar trebui să fie cantonul. Şinele ar fi trebuit şi ele să se sfârşească demult. Şi, totuşi, trenul continuă să alunece prin zăpadă. O umbră albă, ceţoasă, apare răstignită la o curmătură de deal. Mecanicul aude clănţănit de macaz. Trenul îşi schimbă direcţia. Pe aici nu a fost niciodată linie !! Frânele plâng, ţipă, fumegă. Garnitura se prăbuşeşte în Prăpastia Sânzienelor. În urmă, zăpada înroşită acoperă bucăţi de carne hăcuită. Abia acum se zăreşte cantonul.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns între Şeile Dracului din Rarău. Este un fost canton, de pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani, iarba creşte în voie peste şinele ruginite. De peste treizeci de ani nu a mai trecut tren. Nici astăzi nu s-au putut stabili cauzele accidentului. Din locul unde se terminau şinele până la prăpastie sunt peste trei kilometri. Oamenii locului au uitat ideea de tren. Din când în când, în nopţile cu lună plină, la fereastra cantonului fumegă o lumină. Despre ea, baba Rafira ştie multe, dar nimeni nu o bagă în seamă.

Este o dimineaţă banală de început de week-end. Banală rău ! Un grup de tineri ia muntele pieptiş. Vor să ajungă la Pietrele Doamnei. Sunt doi băieţi şi două fete, studenţi la Universitatea din Iaşi. Costin, conducătorul cetei, a făcut alpinism de performanţă. Şi-a echipat colegii ca la carte cu bocanci, corzi, haine de ploaie şi vânt. Cunoaşte bine muntele. Îl ştie şi de bun şi de parşiv. Ziua este superbă. Nici o adiere de vânt nu înfioară liniştea brazilor. Undeva departe, dincolo de Movila Ciobanului, se zăresc câteva dungi de nori vineţii. Se râde mult, făcându-se popas în tot locul. Fiecare poiană, fiecare copac căzut, merită popas de priveală. Degeaba le spune Costin că îi va prinde noaptea în pădure. Fetele culeg flori de munte iar băieţii nu au altă grijă decât să le facă pe plac. Sunt perechi. Călin cu Rodica şi Costin cu Cristina. Primii sunt din Bucureşti, dar au ales să facă lieterele la Iaşi, pentru a fi mai aproape de Eminescu şi de albastrul din Sala Paşilor Pierduţi. Albastrul lui Bălaşa. Ceilalţi sunt ieşeni get-beget şi nu prea le au cu poezia, mai mult cu fizica cuantică.

Nu mult după ora prânzului aerul devine apos.

  • Să ne grăbim,spune Costin.O să vină furtună.
  • Las-o moartă! De unde furtună în iunie? se miră Rodica. Nu simţi cum arde soarele şi brânduşele astea nu mă mai lasă să plec. Fricosule, inginerule, ce cauţi tu pe munte?!
  • Hip, hip, ura! Strigă Călin. Adunăm sfatul bătrânilor. Mare dezbatere mare! Cui i-e frică de ploaie? Cine vrea să plecăm şi să fugim de poezia pietrelor din Rarău?

“Sfatul” ţine peste trei ceasuri. Până la urmă, raţiunea învinge, la fel şi norii. Se face aproape întuneric şi suflă vânt rău, păgubos. Costin decide:

  • Repede! O luăm pe scurtătură pe la Şeile Dracului. De acolo urcăm spre nord-vest şi în două ore suntem sus, la cabană.

Pornesc în şir indian. Costin în faţă, Călin în spate, au făcut un fel de scut viu la adăpostul căruia mărşăluiesc fetele. Poteca nemarcată este plină de  bolovani şi crengi răsucite. Se înaintează greu, cu furtuna care îi mână din spate. Ciudat! De jur împrejur se aud tunete, dar ploaia pare să-i ocolească. Într-o oră se face  beznă. Nu au decât o singură lanternă cu bateriile pe sponci. O ţin mai mult închisă şi totuşi poteca este luminată. Luna plină le apare mereu în faţă. Bateriile se termină rapid şi luna rămâne unica sursă de lumină. Începe ploaia. O ploaie torenţială, apocaliptică, îi udă până la piele. Trăznetele îi ocolesc, dar cad destul de aproape. Părăsesc poteca şi ţin, drept, lumina lunii.

  • Suntem salvaţi, am găsit adăpost! Spune Costin. În vale, între Şeile Dracului, este un canton părăsit.

Uşa cantonului se deschide la prima apăsare pe clanţă. Parcă nici nu ar fi trecut peste ea ploi şi zăpezi.

 

                Vrăji de dragoste şi de moarte

         

 

Înăuntru sunt două odăiţe curate. Pe o măsuţă şchioapă o lampă cu gaz, un aparat morse şi un caiet cu pagini îngălbenite. Călin îl deschide curios. Pe prima foaie stă scris cu cerneală: “Calistrat Bengescu- cantonier. Caiet de serviciu”. Urmează date din anul 1957: trenurile vremii, orele de sosire, numărul de vagoane. Pe ultima filă, o altă mână, cu un alt scris, uşor buclat, a consemnat: “24 decembrie, ora miezului de noapte. Calistrat s-a logodit cu Sânzienele. Cu mine nu s-a potrivit la vorbe, nici la tăceri şi nici nu a mai vrut să aştepte. A se feri de luminăşi tren.”

  • A se feri de lumină şi tren…ce frumos spus! zice Rodica. Cine ştie ce vrăji de dragoste şi de moarte ascunde textul ăsta.
  • Prostii! spune Costin. Mai bine să căutăm ceva de pus pe foc, că suntem uzi leoarcă.
  • Da, dar focul o să dea lumină şi…
  • Mai slăbeşte-mă, poeto! N-am chef să fac pneumonie pentru gărgăriţele tale de sub bucle.

În cea de a doua cameră găsesc lemne de foc. Cu un dispreţ suveran  pentru romantisme şi alte dulcegării, Costin rupe fila cu textul misterios şi aprinde focul. Flacăra luminează ceasul cu cuc din perete. Este întors, ticăie şi arată miezul nopţii. Deodată, liniştea se sparge în cioburi de fum. Un huruit se aude din ce în ce mai aproape. Pare a fi un tren din cele vechi, cu locomotivă cu aburi. Ploaia se transformă în ninsoare.

  • Ninge în toiul verii! se sperie Rodica. « A se feri de lumină şi tren ». Eu v-am spus ! Nu trebuia să arzi foia.

Prin ferăstruica rotundă, tinerii văd trenul apropiindu-se. Pe şine, o mogâldeaţă albă îşi aşteaptă sfârşitul. Trenul o sfârtecă fărâme, apoi dispare într-un hău de prăpastie.  Cei patru se strâng unul în altul. Se ciupesc pentru a se încredinţa de trezire.  Masa de carne sângerândă se adună din zăpadă şi se îndreaptă spre ei. De data asta, uşa cantonului se deschide greu, cu scrâşnet lugubru. Un bărbat de vreo treizeci de ani apare pe prag. Poartă strai alb pe care sângele proaspăt desenează maci rubinii. Nu pare a-i lua în seamă. Se apropie de masă. Deschide caietul şi spune aproape şoptit:

  • Iar m-ai chemat, Rafiriţă! Este a treia oară săptămâna asta, oi fi înţeles în sfârşit?!

Nu găseşte pagina. O caută disperat. Mâinile încep să-i tremure şi îşi bulbucă ochii morţi, prin odaie.

  • Ce căutaţi voi, aici? Cine v-a dat voie să mă smulgeţi Sânzienelor din adânc?!

O vede pe Rodica în genunchi, tremurând la icoană.

  • Nu-ţi fie frică, Rafiriţă! Ce tânără şi frumoasă eşti, ca atunci… De ce i-ai lăsat să mă ardă, arzându-ne? Nici acum nu ai găsit vorbe, Rafiriţă? Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, fi-ţi-ar ale apelor de tăceri! De acum nici măcar tu n-ai să mai poţi amăgi Sânzienele, să mă lase să plec. Se crapă de ziuă, auzi! Mă asteaptă, hapsânele…

Pleacă. Focul se stinge. Este singură în canton. Nu, n-a visat !

 

Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător !

Şi, totuşi… Abia după o bună cale de mers zăreşte şine de tren. Le urmează şi par că duc nicăieri. De peste un ceas peisajul rămâne la fel: râpi abrupte şi pâraie repezi. Într-un târziu, apare dintr-o viroagă, un bordei povârnit. Obosită, flămândă, speriată, Rodica cere adăpost. Îi deschide o bătrână îmbrăcată în negru. Anii i-au nins tâmplele fără a-i gârbovi şi spinarea.

  • Intră, te aşteptam. Eu sunt Rafira. Nu-ţi fie frică, ai ochi buni.Semeni cu mine în tinereţe. Acelaşi păr roşcat, aceiaşi pistrui, acelaşi zâmbet care spune atâtea ştiutorului să-l citească. Ai avut dreptate. Nu trebuiau să ardă foaia din urmă. Era un om bun, Calistrat, disperarea l-a scos din fire.

Tace o vreme. Pune pe masă caş afumat, lapte, mămăliguţă fierbinte. Rodica mănâncă cu poftă. Nici ea nu ştie de ce nu o mai miră nimic. Întreabă din ochi şi bătrâna răspunde:

  • Tot aşa ne citeam şi noi gândurile. Parcă eram fermecaţi, nu aveam prea multă nevoie de vorbe. Când le rosteam, nu le pricepea nimeni în afarăde noi. Babele satului spuneau că am găsit iarba fiarelor şi ne-am tăvălit, goi, într-însa. Proastele, ce ştiau ele! N-am apucat să ne fim unul altuia, bărbat şi femeie. Calistrat era tare chipeş la vorbe. Te aducea unde voia el. Mi-au plăcut vorbele lui şi lui, tăcerile mele. Cred că şi-a pus în cap să le mântuie. A mugurit în noi nevoia de a ne fi prin preajmă. Nevoia de a fi noi înşine şi de a vorovi pe limba noastră. Ne ghiceam atât de bine gândurile…Doamne, ce frumos a fost şi ce nefiresc, firescul nostru.

Rodica a ridicat privirea şi bătrâna a înţeles.

  • Ştiu ce vrei să spui, dar nu a fost dragoste asta, sau poate a fost ceva mult mai mult. Bărbat fiind, a căzut în ispită şi de atunci nu am mai crezut în vorbele sale. M-a cerut de nu ştiu câte ori de nevastă. Când l-am înţeles, era prea târziu şi el îşi pierduse răbdarea. S-a însurat, ca să se răzbune. Nu pe mine, pe el. După doi ani m-a căutat. Cu nevasta nu s-a înţeles niciodată … la vorbe. Îl spăla, îl călca, îi gătea. Dar el de vorbe avea trebuinţă. S-a făcut cantonier în munţi, ca să fie aproape de mine. În noaptea aceea aflase că mă mărit. Nu era adevărat, l-au îmbrobodit Sânzienele, că era noaptea lor. Ce vrăji au făcut nu ştiu, dar l-au luat de ibovnic, după ce au abătut trenul din drum, pentru a-l sfârteca de mine. M-am dus să-l îngrop, dar mi-o luaseră fiarele înainte. Atunci am scris foaia aceea. În nopţile cu lună plină, când scade puterea sânzienelor, aprind lumina şi-l chem. Nu stă mult, doar până în zori, dar nouă ne ajunge. Încă ne mai ştim zice atâtea ! Nu m-am măritat niciodată. Nici alt strai n-am îmbrăcat, decât cel nergu. Acum s-a mântuit. La noapte mă duc la canton. Mai am o ultimă datorinţă faţăde el. Tu, fată, să te fereşti de lumină şi tren. Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător, ai văzut doar ce ştiu face sânzienele. Jos, la gară, îţi vei întâlni prietenii.Ţi-am spus că e om bun, s-a prefăcut că-i omoară, aşa de durere. Dacă îşi vor aminti ceva, spune-le că au visat.

Din bordeiul povârnit ies, în miezul zilei, două femei. Cea tânără, coboară spre tren. Cealaltă, urcă spre tren.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns printre Şeile Dracului, din Rarău.  Este un fost canton, pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani iarba creşte în voie pe şinele ruginite. Din când în când, în nopţile cu lună plină, o lumină mai fumegă la ferestrele cantonului. Despre ea, Rafira ştie multe, dar acum nu mai poate spune nimic.

Ramolit Împărat, Făt Bengos şi Piţi Cosânzeana!

basme3Cretine şi sadice poveşti avem. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” este un basm taman bun de îmbolnăvit copiii de depresie galopantă. Restul sunt doar cretine. Psihanalizând personajele basmului românesc descoperim că singurele personaje mişto sunt Calul şi Zmeul. Restul sunt vai mama şi steaua lor. O adunătură de împăraţi purii şi căcăcioşi, cocalari de Ferentari în rol de Feţi Bengoşi şi piţipoance de bani gata.

Ramolit Împărat: două tute şi o Piţi

Nu contează că îl cheamă Roşu, Verde, Turcoaz, Roz sau Kaki Împărat. El este, de fapt, Ramolit Împărat. Nu are nici un merit că a ajuns pe tron. Nu a fost ales de nimeni, dar s-a brodit să fie primul născut din alt Senil Împărat. Este eminamente cretin în toate deciziile pe care le ia. Are, de regulă, trei fete. Două sunt tute, proaste şi urâte cu spume. Aia mică e ceva mai isteaţă, dar fiţoasă la maxim şi răzgâiată. E o piţi perfectă, futăciune de Dorobanţi. Doar I phone-ul, unghiile false, poşeta Vuitton şi silicoanele îi lipsesc. Şi belciugul din labia mare dreaptă. Împăratul este văduv şi încornorat, că la 80 de ani nu putea avea Cosânzeană de 15. Tutele alea mari o urăsc sincer pe mezină că are craci, ţâţe şi cur. Ba se mai şi mărită înaintea lor cu un cocalar de Făt Bengos, că pe ele nici Talpa Iadului nu le vrea. Ramolit Împărat nu are sânge în instalaţie. Este un purtător ilegal de koaie. Când dă de belea o scoate pe aia mică la produs. I-o vinde lui Făt Bengos pe care îl mai mituieşte şi cu juma de împăraţie, peştele dreacu.

Făt Bengos

Este cocalarul perfect, macho de Ferentari, Radu Beller sau Prelungirea Ghencea. Golan de bani gata, Făt Bengos e şi el plod de alt Purisan Împărat. Care Purisan este, de cele mai mule ori, frate cu Ramolit Împărat. Aşa că basmul românesc, pe lângă că e cretin, mai e şi incenstuos. Făt Bengos e al treilea copil şi ştie că s-a ras pe bot de averea şi împărăţia lui tac-su. Când aude ce pleaşcă poate să-i pice de la boul de unchi-su, se arunca în luptă ca fata mare în paloş. Şmenar deştept, face tot felul de combinaţii şi se înconjoară de aliaţi cu aptitudini utile, perverse sau zoofile: Setilă, Gerilă, Păsărilă. Îl mai are la mână şi pe Piticul Barbă Cot căruia i-a dat bani cu camătă, aşa că îl ia şi pe el. Îl remorchează şi pe Strâmbă Lemne că are drujbă şi-i bună la tăiat de zmei. În general e băftos, ştie când să îşi pună curul la bătaie şi când nu. Când e groasă scoate castanele din foc cu mâna altora ca orice cocalar. E un jeg de om. Zmeul îl provoacă la luptă dreaptă, dar Făt Bengos umblă numai cu şmenuri: bea apă vie, aruncă oglinda, năframa, peria, gresia, faianţa, velux-ul. Doar spanac nu mănâncă, în rest trişează pe rupte. Habar nu are pentru cine se bate. Nu-l interesează cum arată mezina lui Ramolit Împărat. Doar zestrea.

Calul

Este singurul personaj deştept şi pozitiv din tot basmul românesc. Şi chinuit. A zăcut ani de zile bubos şi răpciugos în bălegarul din grajd. Doar un idiot ca Ramolit Împărat putea să îl ţină aşa. Făt Bengos vorbeşte cu Mama Omida şi hoaşca îi vinde pontul cu jăraticul. Odată pus pe picioare calul, ca orice animal nobil, îi este recunoscător. Îi face strategia şi business – planul lui Făt, îl poartă în zbor, mă rog, îl scoate din toate căcaturile. Şi ce primeşte ca răsplată?! Un şut în cur, back to the grajd, după ce cocalarul nu mai are nevoie de el.

Zmeul

Este un tip cinstit, muncitor şi self made. Lui nu i-a dat nimeni nimic de-a gata. A tras din greu să îşi facă hoceagul său de pe Tărâmul Celălalt. A cărat bolovani cu roaba şi buşteni cu cârca. Mă-sa, mama zmeilor, i-a dat o educaţie sănătoasă fără băşini şi fără bani nemunciţi. Când i s-a sculat de însurătoare, Zmeul a respectat tradiţia şi şi-a furat mireasa la fel cum a făcut tătâne-su. Că doar nu erau zoofil ca Păsărilă să ia vreo jivină sau altă lighioană. A pus laba pe mezina lui Ramolit Împărat. Viril, onest, bărbăteşte. “Te iubesc, fă, să moară mama, hai la tetea. Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau”. A ţinut-o pe piţipoancă în puf, i-a făcut toate poftele, doar doar s-o da pe brazdă şi s-o culca, de drag, cu el. Nu a violat-o, nu face zmeul din astea. Piţi Cosânzeana s-a udat toată când l-a văzut pe Făt Bengos fără să ştie că e pe post de Bruce Willis trimis de tac-su. Şi-a tras-o cu el chiar în patu Zmeului. La ce să te aştepţi de la o curvă?! Prostul de zmeu mai avea şi bun simţ şi trimitea buzduganul înaine să vină acasă. Cordacii erau atât de prinşi de futai că nu au mai auzit nimc şi i-a luat Zmeul ca din oală. L-a provocat pe Făt Bengos la luptă dreaptă dar a fost învins prin vicleşuguri. Nasol. Drept ar fi fost să-l belească Zmeul pe cocalar şi să-i tragă o bătută târfăloagei până ajungea cu şuturi în cur înapoi la Ramolit Împărat.

Morala basmelor româneşti

Dacă eşti băiat de băiat, şmenar şi oportunist, profiţi de prostia celor mari care şi-au atins nivelul maxim de incompetenţă şi te aranjezi pe viaţă. Principiul lui Peter.

Dacă eşti o bunăciune fiţoasă şi bogată, or să umble toţi în limbă după curul tău şi averea lui tac tu.

Dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi cu bun simţ şi mai lupţi şi după reguli, pici de papagal şi mori ca boul.

Concluzie

Vreţi basme? Mai bine turnaţi apă în calculator şi navigaţi pe Google, luaţi prafuri de muşchi şi mergeţi la tras de fiare sau răzbeliţi coafura în 13 la stilist. Şi am încălecat pe un X5 şi v-am lăsat fără opinici.

NELU ŞI DOINA

aurolaci dormind pe gura de canal7_rsz  Dosuri de gări, subsoluri şi scări de bloc, lungi şi reci canale de scurgere. Aici au primit repartiţie copiii străzii. Sunt jegoşi, put şi aproape s-au sălbaticit, dar unii dintre ei au început să iubească. Un “lux” asumat în numele legilor firii. Dragostea lor nu este cu nimic mai prejos decât marile iubiri ale literaturii universale, desigur respectând proporţiile. Nelu şi Doina au fost fericiţi două luni. S-au cunoscut în metrou, s-au iubit în triaj, s-au despărţit pe Calea Victoriei. Dragoste de aurolac.

 “Îi spuneau zâna…”

 

Nelu are 16 ani  şi e aurolac de la 14. Acuma este un fel de şef peste copiii din gară. Le face rost de muncă cu ziua şi îi apară dacă se iau alţi aurolaci de ei. Este din Orlat de pământ, din munţii Cibinului. A fugit dintr-un orfelinat din Sibiu şi s-a aciuat aici, la poalele Grantului. E înăltuţ Nelu, suplu, cu un început de cioc din tuleie rebele. Se caută prin buzunarele canadienei de bogdaproste şi scoate o cutiuţă de “Motorola”, adică de vodcă Scandic. Aprinde un Viceroy de căpătat şi începe să povestească,  învăluindu-mă într-o privire albastră. Albastră de ger.

-La noi circulă repede informaţiile, barosane, mai ales despre fetele mişto. Ceilalţi îi spuneau zâna şi devenise printre noi aşa, ca o poveste. Îşi făcea veacul prin Titan, la Betonierei. Eu am cunoscut-o în metrou, am recunoscut-o din prima. E o puştoaică de 17 ani, cu părul lung şi ochii verzi. Am băgat vrăjeala nasoală, aşa, de început.

Zâmbeşte strâmb. Se îneacă cu fum şi tuşeste scremut, bătrâneşte. Nefireşti pentru vârsta lui, pe faţă îi apar riduri. O caut din priviri pe Doina lui, zisă Zâna. Îmi surprinde privirea.

-Nu mai este păsărica în cuib, barosane. Şi-a luat zborul. La început a fost simplu.Văzut-plăcut-buşit. Pe urmă, mi s-a întâmplat o chestie candrie: m-am trezit într-o dimineaţă, n-am gasit-o lângă mine şi mi-a venit să turb!

“Chestia candrie” era dragostea de aurolac, abia înfiripată.

 

Luna de miere la…Pucioasa

 

 

Îndrăgostit fiind, Nelu s-a schimbat total. S-a rugat de nişte turci, şoferi de autocar, să-l împrumute cu două sute de dolari. I-au dat, că-l ştiau băiat parolist care muncea cinstit pentru banii aceştia. Mai cere o ţigară şi o pune la păstrare după ureche. Nu îl grăbesc, dar îmi simte nerăbdarea.

-Am luat, tot de la turc, două verighete de aur şi ne-am logodit cu popă, adică vorba vine. E un aurolac pe aici, care cântă pe nas, a fost ajutor de dascăl. I-am dat o bere şi ne-a făcut o slujbă ca la Mitropolie. S-a încurcat doar la sfârşit când, în loc de Isaiia dănţuieşte, a cântat Veşnica pomenire, parcă a cobit, coasta lui de drogat!

Cu banii rămaşi după ce şi-au cumpărat ţoale de protocol, Nelu şi Doina s-au suit în primul tren şi au ajuns la Pucioasa. Acolo era capătul liniei. Au huzurit o săptămână, într-un hotel de mâna a treia. Atât le-au ajuns banii. La întoarcere nu le-a mai rămas nici de bilete, noroc cu “naşul ”, că a fost băiat de comitet şi i-a înţeles. Ba le-a mai dat şi sfaturi.

-Auzi, barosane! Cică să avem grijă de ispite, că ele ar fi singurul nostru duşman. Oricum, a fost frumos la Pucioasa, ne-am suit pe munţi de nebuni, ne-am tăvălit prin zăpadă. I-am cules conuri de brad, că alte flori nu erau pe cancerul ăla. N-a prea fost fată mare, ar fi fost culmea să am şi pretenţii. La noi, la aurolaci, n-ai să vezi aşa ceva, decât la mucoasele de 13 ani. A avut ceva bărbaţi până la mine. Unul, Rică ţiganul, a lăsat-o borţoasă. A scos copilul cu andreaua,era să dea ortul, a bolit vreo lună. Ajunsesem să ne spunem totul, aşa, ca oamenii mari.

 

Top-less pe Calea Victoriei

 

“Căsnicia” lor a durat cam o lună şi jumătate şi s-a consumat într-o magherniţă din triajul Gării de Nord. Nelu pleca dimineaţa să muncească la turc pentru banii împrumutaţi şi venea seara tărziu. Într-o zi, Doina i-a spus că a vorbit cu un domn patron care i-a promis să o angajeze undeva pe Calea Victoriei, să danseze în bar.

-Am dus-o de mână până la intrare şi de atunci, este aproape un an, nu am mai văzut-o. Am încercat să o caut de câteva ori, dar nu m-au lăsat bodyguarzii să intru, cică e ţinută obligatorie. De unde, steaua mea, să fac rost de ţoale de protocol? Nu îi port pică, am înţeles-o. Cu frumuseţea ei, cu uitătura aia din ochi, poate să câştige lovele grele, ce să caute lângă un păduchios ca mine? Nu cred să fi uitat,totuşi,că ne-am luat cu popă.

Mai am două luni de spălat la autocarul turcului şi după aia încerc să fac rost de bani adevăraţi. Mi-a promis un caşalot că mă ia să spăl podele peste gârla aia mare, în oraşul damei cu torţa . Când o să mă întorc, cumpăr o maşină la mâna a doua şi o răpesc, pe ochii mei! E dată dracului dragostea de aurolac, barosane, ascultă-mă pe mine!

L-am rugat pe Nelu să îmi dea semnalmentele Doinei. Am căutat-o cu privirea în sala unui night club bucureştean. Este top-less, adică piccoliţă cu sânii goi. În jurul ei roiesc bărbaţi cu bani, foarte mulţi bani.Un italian abţiguit o ciupeşte de fund şi îi strecoară în chiloţi o bacnotă de 50 de dolari. O chem la masa mea.

-Bună seara, Doina.

-Bună seara ,domnu’,de unde ştii matale cum mă cheamă? Pe aici mi se spune Păpuşica.

-De la Nelu.

Un abur de o clipă îi joacă privirea. Se aşează şi mă roagă să îi iau ceva de băut. Soarbe pe nerăsuflate un pahar de Martini.

-Ce mai face?

-Bine, îi este dor de tine.

-Ştiu şi eu mă gândesc la el, uneori. Am vrut să îl caut, dar mi-a fost teamă că am să rămân cu el. Nu mai vreau să stau prin canale. Nici să mă facă poştă aurolacii, când el este plecat.

-Aici îţi merge bine?

-Da şi nu. Aurolac, bancher, om de afaceri,tot una. Bărbaţii sunt la fel, cum văd o gaură vor să o astupe. Câştig bine, dorm într-o cameră ca lumea, am apă caldă. Nelu a fost singurul care m-a respectat. Ne-am şi iubit, în felul nostru. Aş vrea să pot face ceva pentru el. Dacă îl vedeţi, spuneţi-i că nu l-am uitat. Am să-l caut într-o zi, când nu-mi va mai fi frică.

Pleacă la o altă masă pentru a distra un alt client. Renunţ să îi povestesc că banii pentru care Nelu spală luni de zile autocarul turcilor, ea îi poate câştiga într-o singură seară. N-ar avea nici un rost. În dragostea de aurolac -ŞI în dragostea de aurolac, mai bine spus- banii au locul lor bine determinat cu o precizie machiavelică. Oricum, Nelu mi-a promis că  îmi va scrie o vedere din Bărăganul de peste gârla aia mare, cum i-a plăcut lui să numească America.

 

 

BASM DE SUB COVILTIRUL ŞATREI

40.Satra-linga-Bucuresti

Minoritate pitorească şi zgomotoasă, ţiganii au căpătat, dupa 1990, şi împărat şi rege, instituţii monarhice care nu i-au scutit de desuet şi ridicol. Dimpotrivă! Nu i-au scutit nici de renumele de şmenari, şuţi şi ciorditori, dar există printre ei o tagmă aparte, mult mai aproape de poezie şi de zeul Pan, decât de găinăriile mărunte. Sunt ţiganii nomazi, şătrarii, cei care pribegesc în cunoscutele căruţe cu coviltir, în numele unei libertăţi absolute, numai de ei înţeleasă.

Vă propun un reportaj cu ambianţa ineditului, eu oaspetele unei şatre, timp de o noapte de basm, undeva pe drumul Teleormanului. În schimbul bucuriilor oferite, bulibaşa a ţinut să rămână anonim. Îi voi respecta dorinţa pătrunzând, pe brânci, într-o viaţă candrie guvernată de legi şi rituri prea puţin înţelese de cei din afară.

 

   Hulpava înfruptare. Ospăţ ţigănesc.

 

Este începutul unei nopţi de vară târzie. Părăsesc Bucureştiul,  asumat balcanic, prin bariera Alexandriei. După patruzeci de minute de goană prin noapte, ajung din urmă şatra. Poposise pe un imaş cu iarbă grasă, lângă Vlasca Teleorman. Un armăsar nechează, spintecând întunericul până la rană. Se aprind focuri mocnite, obştea se strânge la cortul bulibaşei. Privesc cu luare-aminte bărbaţii. Sunt toţi bărboşi şi pletoşi, ca niste haiduci de demult, din Codrii Vlăsiei. Poartă la brâu cuţite nărăvite la sânge proaspăt de căutători de pierzanie. Femeile sunt înveşmântate în câte patru fuste înflorate, îmbrăcate una peste alta, bluze fistichii peste care cad grele salbe de cocoşei şi icosari.

Se sapă o groapă adâncă şi se umple cu rumeguş zgurmat din oiştea căruţelor. Deasupra se potrivesc găini în proţap, fudulii de berbec, purceluşi de lapte. Ospătăm în tăcere, bând ţuică trezită cu miros de prună şi fum. Un şătrar, meşter în mirodenii, aruncă într-un tuci cu apă fiartă usturoi, cimbru, un pumn de ardei iute. Răstoarnă zeama într-un alt tuci cu mămăligă vârtoasă, dând slobozenie hulpavei adunări la înfruptare.

               Dragoste măsurată în bice sângeroase

 

SATRA-680x365

Imediat după ospăţ se face linişte oarbă. Este seara de stabor, sau judecata ţigănească. Se adună sfatul batrânilor. Femeile nu au ce căuta la stabor, aşa că pleacă în caruţe pentru a descânta somnul pruncilor adormiţi.

Bulibaşa începe rechizitoriul. Noroc cu profesorul Sarău la ale cărui cursuri de limbă a romilor am fost prezent. Se judecă un soi de adulter, după legile şatrei. Frumoasa Luminiţa, măritată în urmă cu două luni şi cinstită cu dansul cearceafului, semn că nu îşi pierduse, până în noaptea nunţii, fecioria, a căzut în păcat cu unul din flăcăii nenuntiţi ai şatrei. Surprinşi într-o ipostază idilică, cei doi au încercat să fugă. Au fost prinşi şi aduşi în sfori la judecata obştei. Sentinţa este crudă, dar dreaptă: cincizeci de bice de fiecare, iar daca Luminiţa vrea să rămâna cu bărbatul ei, ibovnicul trebuie să-i plătească acestuia douăzeci de cocoşei de aur. Dacă nu, vor fi alungaţi din şatră împreună cu familiile lor şi nu vor mai fi primiţi înapoi niciodată.

Se rostuiesc doi pari înfipţi adânc în pământ. Ibovnicii sunt legaţi fedeleş, iar bărbatul încornorat împleteşte sfarele biciului. Un şuierat gâdilă noaptea. Luminiţa ţipă, cămaşa pocneşte odată cu pielea spinării. După a cincizecea lovitură, spatele superb al tinerei femei devenise o masă de carne dumicată în sânge. În afara primului ţipăt, nici un scâncet, nici un geamăt nu i-a mai scăpat spre înştiinţare de teamă.

La scurt timp, trei căruţe părăsesc, scârţâind, şatra. Luminiţa a plecat cu iubit şi rubedenii pe drumul bejeniei. Alesese chemarea patimii.

Vor trece luni, daca nu ani, până când o altă şatră să-i primească în rândurile sale şi asta după un adevărat ritual de purificare. Dar şi bulibaşa spune că au procedat înţelept; dacă ar fi rămas, ar fi fost tot restul vieţii nişte proscrişi.

 

 

 

Arcuşul atinge uşor, ca un sărut la început de iubire. 

Este trecut de miezul nopţii. E timpul lui Gore, marele meşter scripcar, un fel de Lae Chiorul în varianta de şatră. Este batrân şi adus de şale, ascunzând în priviri un dor de demult. Apucă scripca încet, aproape cu teamă. Dumneaei, vioara, e batrână ca vremea, peticita cu scotch şi numai în trei strune betege. Arcuşul le atinge uşor, ca un sărut la început de iubire. Strunele gem mai întâi, abia apoi încep să vibreze. Melodia creşte treptat, este când horă, când sârbă, cånd corăbească ca la uşa cortului. Ţiganii dansează în picioarele goale, frământând sub tălpi ţărâni nestatornice. Oaspeţii intră şi ei în horă, rezistă o vreme şi sfârşesc prin a-şi recunoaşte neputinţa de a ţine pasul cu ei, copii ai nopţii, altoiţi cu dorul şi muzichia frustă, venind de demult.

După joc, femeile se întorc sub coviltire, iar bărbaţii pleacă să aibă grijă de cai. Oameni liberi fiind, şătrarii şi-au ales cai liberi, care nu au cunoscut jugăneala. În noapte, om şi armăsar devin o simbioză perfectă, un tot netulburat de patimi de-o şchioapă. Aspri la chip, umblet şi faptă, nomazii ascund duioşii nebănuite, în gesturi simple, cum ar fi ţesălatul şi buciumatul.

Parasesc şatra spre ziuă, gonind cu roua spre Bucureşti. În urmă-mi ramâne o comunitate ancestrală care ascunde drame şi iubiri pătimaşe în numele unei libetăţi dure, doar a lor.

Dimineaţa numai ţigăncile nurlii rămân să o înceapă, aţâţând foc de vreascuri sub pirostrii afumate.

În ceaunul de tuci fumegă iahnii şi buruieni de leac, părând şi ele a şti de frica barbatului iute la palmă şi glas, dar atât de copil în baierele sufletului pe care ele, ţigăncile, se pricep de minune a-l înnoda şi dezlega cu ispitele dragostelor.