CADRIL

0422_music

De când am fost ninşi
cu fulgere,
la propriu,
nimic
nu mai poate fi
aidoma cu la felul.
De când am fost ninşi,
cu ursite târzii,
nimic
nu se mai brodeşte
în găuri
până acum, firesc tehnologice.
Scârţâie grav,
prejudecăţile lumii.
și nu ne pasă
și nu ne ating
decât pentru a şti
că doar o dată,
o singură dată,
cadrilul acceptă
reguli moderne.

În slujba contelui Dracula

18857495

Douăzeci de oameni bâjbâie, unul după altul, în subteranele unui castel. Scara îngustă coboară sinuos și abrupt. Flacăra unei lumânări amăgește bezna. Oamenii au venit tocmai din America și Canada. Abia așteaptă să-l întâlnească pe contele vampir Dracula, cel care le-a îngrozit copilăria și adolescența. Au citit cartea lui Bram Stoker, au văzut numeroase filme. Știu că sângerosul aristocrat doarme într-un sicriu cu pământ zgurmat de sub temelia castelului. Se intră în ultima hrubă. Aer umed și greu. Lumânarea nu mai pâlpâie. Capacul sicriului se deschide cu scrâșnet. Exclamații de toamnă. O voce cavernoasă se aude ca de dincolo de lume: “Ne aflăm în antecamera contelui Dracula. Cine dorește să-l vadă este invitat să petreacă o noapte în sicriu. Dacă alteța sa binevoiește îl va vizita.” Nu a vrut nimeni.

T. S. D. – compania călătoriilor misterioase

Societatea Transilvană Dracula s-a născut din respectul față de adevărul istoric al domnului Nicolae Păduraru, fost ghid O.N.T specializat, de peste treizeci de ani, în “draculologie”. Din 1990 compania de turism le propune turiștilor occidentali și nu numai, adevărul despre Dracula. “Prin anii ’80, ne spune ghidul, ca urmare a cărții lui Radu Florescu și Raymond T. Mc Nally, ne-am trezit cu o avalanșă de turiști străini care-l confundau pe contele vampir cu voievodul Vlad Țepeș Dracula. Am încercat să-i lămurim atunci, dar mai ales eu zic că am reușit astăzi. De aceea le propunem un tur complet în care le arătăm diferențele între cele două personaje, unul istoric, celălat literar. Se dumiresc repede că vampirul lui Bram Stoker este cel care-i interesează.”

Mormântul necunoscut și Noaptea Voievodului

Turul începe la București. Se vizitează Curtea Veche și se ajunge la Snagov, la mânăstirea de pe insulă. Aici se află mormântul ipotetic al lui Vlad Țepeș, descoperit în 1932 de arheologul Dinu Rosetti. Ipotetic, deoarece destule voci autorizate au spus că scheletul cavalerului de secol XV nu are destule argumente istorice și biografice pentru a fi atribuit domnitorului. Turiștii par a cumpăni argumentele pro și contra. Ghidul ne atrage atenția asupra unui amănunt pitoresc. Dacă acesta ar fi cu adevărat mormântul necunoscut al fiului lui Vlad Dracul, gropnița este purtătoarea unei pedepse din partea bisericii, cu care voievodul a refuzat să împartă puterea. Mormântul este amplasat în așa fel încât oamenii calcă peste trupul adormit pentru a-i mai lua din păcate.

De la Snagov plecăm împreună cu grupul de 20 de turiști americani și canadieni spre Târgoviște la Cetatea de Scaun. Va fi povestită legenda solilor turci cărora Țepeș le-a bătut fesurile în cap, pentru că nu au vrut să și le scoată în fața sa. Momentul culminant al primei etape a turului va fi în Cheile Argeșului, la Poienari. În timp ce turiștii fotografiază li se explică procesul restaurării cetății cu “ajutorul” boierilor Dănești. Pentru că i-au ucis tatăl, pe Vlad Dracul, Țepeș i-a pedepsit obligându-i să reconstruiască cetatea de la Poienari. Mulți au putrezit aici, cronicile Dăneștilor ponegrindu-l pe voievod. Se explică și formarea cuvântului “Dracula” sau “Drăculea” care însemna “fiul dracului” și atâta tot. Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș, era poreclit astfel fiind cavaler al ordinului Dragonului. Suntem găzduiți în gospodării țărănești cu tot confortul, la Aref. Arefenii sunt urmașii celor care l-au ajutat pe domnitorul încercuit de turci la Poienari să fugă peste munți în Transilvania. După o cină pantagruelică suntem oaspeții sătenilor la spectacolul șezătoare: “Noaptea voievodului.”

În curtea unei case de secol XV se aprinde un uriaș foc de tabără. Arefenii se adună în jurul lui îmbrăcați în costume de Argeș, același port de acum cinci sute de ani. Se deapănă amintiri și legende despre Țepeș, pozitive de astă dată, puse în opoziție cu cronicile săsești care-l vampirizau. Negustorii sași nu prea plăteau vămile Țării Românești făcând nu de puține ori cunoștință cu țeapa. Turiștii spun, dimineața: ”trebuie să fie o confuzie. Nu am venit să ascultăm povești despre voievodul vostru de secol XV. Îi avem pe ai noștri, mult mai cruzi. Îl vrem pe contele vampir Dracula. E clar că nu e Țepeș.” Îl vor avea.

Procesul vrăjitoarelor

vrajitoarea_5

Trecem prin Rupea în goana ploii și ajungem la Sighișoara, singura cetate medievală locuită și în prezent. Aici va avea loc procesul vrăjitoarelor, etapa de trecere spre mitologia vampirului. Vizităm Casa Vlad Dracul în care s-a născut Țepeș. Urcăm coridorul celor 175 de trepte acoperite și intrăm în Biserica din Deal. În cripta de sub altar avem privilegiul de a vedea o mână perfect mumificată datând din Evul Mediu. Îi lipsește degetul mic pe care vrăjitoarele îl foloseau în noaptea de Sabat pentru închegarea licorii magice. Procesul lor nu a fost o glumă. În 1320, Papa Ioan al XXII-lea emitea prima bulă prin care tribunalele Inchiziției erau abilitate să pedepsească practicile magice.

Coborâm în piața cetății. Ne trezim în plin Ev Mediu. Ne așteaptă oșteni, breslași, nobili, precupeți. E zi de proces. Toboșarul dă veste. Apare călăul. Intrăm în celula de sub Turnul cu ceas. Răstignită pe o scară, însemnată pe tot trupul cu fier înroșit, este legată o femeie încă tânără. Este văduva unui meșter frânghier. O vecină a anunțat autoritățile că a văzut-o sâmbătă seara împreunându-se cu diavolul care luase chipul unui câine mare și negru. Apoi a zburat prin cetate călare pe un țap. Se decide execuția. Vrăjitoarea nu are dreptul să se apere. Este apucată de păr și târâtă în fața rugului. Preoții o acuză de erezie. Se aprinde rugul. Răpăitul tobei devine insuportabil. Femeia este legată de un par înfipt în mijlocul movilei de lemne. Căldura și țipetele te covârșesc. Călăul ațâță focul. Din mulțime se desprinde o calfă de cositorar, un flăcău nenuntit care se leagă în fața preoților să ia vrăjitoarea de soție. Potrivit uzanțelor vremii femeia este salvată. “Aceasta este o etapă de trecere, spune ghidul. Vrăjitoarele au multe în comun cu vampirul: îndrăgesc noaptea, pot zbura și își pot schimba lesne înfățișarea.”

Popas în lumea tenebrelor

Pe drumul spre Bistrița ghidul ține un adevărat curs de mitologie a vampirului, dozând, gradat, superstițiile. În vechime, comunitățile au avut, în lipsa poliției, proprii apărători ai ordinii. Asemenea spirite veghetoare în plan social sunt și vampirii. Dacă nu încalci legea și tradiția populară nu ai de ce te teme. Vampirii pedepsesc incestul, furtul, crima etc. și nu atacă ființele nevinovate. Spre deosebire de aceștia, contele vampir Dracula, așa cum a fost imaginat de romancierul irlandez Bram Stoker, este un vampir aberant. El atacă fecioare, copii, ființe nevinovate încălcând contractul cu umanitatea. Este excepția care confirmă regula, poate de aceea fiind atât de celebru și mediatizat. Întâmplător sau nu, tocmai când ghidul spune că uneori contele poate apărea ca o ceață, aburi grei, cețoși înconjoară autocarul aflat în mijlocul unei păduri. Turiștii țipă, pălesc, își ating crucifixele.

Prânzim la Bistrița la hotelul Coroana de aur. Meniul este alcătuit în litera cărții cu aceleși bucate pe care le-a servit Jonathan Harker, unul dintre eroii romanului, venit de la londra pentru a perfecta cu contele un contract imobiliar. Pornim pe vechiul drum al poștalionului spre Bucovina. Pasul Bârgăului este un loc uitat de Dumnezeu într-o stranie frumusețe. Din când în când apar case de lemn agățate de dealuri, fiecare cu cimitir și troiță chiar în curte. Ajungem la castel la apus de soare, timpul morții ființelor nevinovate.

castel-dracula

După cină are loc un bal mascat cu personaje din carte. Începe ceremonia de primire a turiștilor în rândul T.S.D. Odată deveniți membri se vor bucura de privilegii speciale. Urmează întâlnirea cu contele vampir.

Coborâm în măruntaiele pământului. Miroase a piatră udă și hău. Într-o ultimă gropniță se află sicirul unde, potrivit lui Bram Stoker, odihnește temutul conte Dracula. Rămâne aprinsă o singură lumânare, chiar pe capac. Se aude o voce: “Dorește cineva să stea de vorbă cu contele?” Evident, nu a dorit nimeni…

A doua zi, turiștii sunt descântați cu tăciuni stinși în apă neîncepută de Viorica Ciuciur, o femeie de 90 de ani care trăiește singură pe Bârgaie. Autocarul îi duce pe la mânăstirile Bucovinei, pentru a se întoarce, gradat, în viața reală de dincolo de mitologie, epos, mister.

images

P.S. Între timp, amfitrionul a plecat puțin să se certe cu moartea. Turul Dracula a rămas. L-am continuat, ca ghid și nu numai, ori de câte am avut prilejul, în amintirea lui Nicolae Păduraru, unul din cei mai speciali ghizi pe care i-a avut turismul românesc…

V!

ai-sanii-lasati-americanii-vin-cu-solutia_size2

Mi-am făcut palma dreaptă căuș
Cu degetele 2 și 3 ușor desfăcute
Crăcănate decent
În formă de V.
Pe acolo va ieși 

Victorios

Sfârcul sânului tău stâng
Deloc nătâng
Iubit de cu rouă
Și de cu seară
Și fără de grabă.

Te iubesc clasic

0422_music

Poţi avea îndoieli de Newton,

De gravitaţie

De izvoarele Dunării

Și de paternitatea Monalisei.

Astea sunt îndoieli normale

Scepticisme fireşti.

Dar, dacă

La ceas de bobi trişaţi

De tăciuni stinşi în apă spurcată

De pasienţe măsluite cu maiu,

Te îndoieşti de iubindul din mine,

Te blestem să mă ai până când

EXACT până atunci când

Eu,

Descărnat în decreptitudine

Deloc virilă, prea puţin creativă,

Nu am să pot.

Să te mai iubesc.

Supărarea când îmi vine/Rup cămașa de pe mine

thumb-1400x733

Ultima explozie spirochetică de manelişti răsăriţi peste noapte, i-a adus pe bâţâitorii mioritici  în plină inflaţie.  Inflaţia de textieri. S-o fi născut el, românul, poet, dar scriitoriştii pe bandă rulantă nu mai au timp pentru timpul firesc de gestaţie. Rezon pentru care, orice june cu I.Q. de  „Alba Neagra” şi circomvuluţiuni tip copy-paste  avortează cu patimă rime naşparlii slobozite pe amurgitelea. Şi uite aşa, tra la la şi tra la la/ se pune textul de-o manea!

„Maneaua”, cântec lăutăresc de nuntă, a virusat sârba valahă cam deodată cu fanarioţii. Originile bosforice fiind deopotrivă adulate şi contestate, considerăm că ne-am elevat destul. Aşa că trecem la disecţia frustră a câtorva „texte”.

Iată ce dă pe goarnă solistul cu cogname de Sineasca Craiovei, Nicu Paleru:

Supărarea când îmi vine

Rup cămaşa de pe mine!

Cât de ciclică este supărea, nu ştim. Dacă îi vine pe la 28 de zile odată, ar avea motive să rupă cămaşa. Generos din rime, Paleru nu ne lasă să ne prăbuşim prea mult în ignoranţă. Următoarele acorduri aduc o hartană lămuritoare de text: ”

Iubita mea cea dragă

M-a lăsat cu fundu’ în baltă.

Buuun! Mai apare un personaj- iubita care, metaforic vorbind, l-a părasit pe urechist. Motivele sunt absconse, dar putem intui olfactiv pricini fiziologice. Dacă alăturăm cu logica bunului simţ elementele deja cunoscute: supărarea la dată fixă, ruptul cămşii şi fundul lăsat în baltă, începem să ne străluminăm. Iar dacă până acum nu aţi înţeles de ce melodia se numeşte „Vreau să beau”, vă asigurăm că nici noi!

Şi totuşi, textierul de nevoie îşi încheie cântarea în versuri apoteotice şi relevante :

Mă faci pe faţă

Eşti fată isteaţă.

Aceste versuri reprezintă un adevărat imn închinat abilităţii perverse a  iubitei, o odă în metru de tâmplărie dedicată sumumului de calităţi feminine, toate fără număr, fără număr.

Supărat sau nu, Nelu Paleru poate fi invidios pe colegul său de manele, Sorin Necunoscutu’ . Titul a fost adânc gândit:  „Femeie, coastă de drac.” Clar, ermetic şi expresiv. Textul începe abrupt:

Eşti atâta de perversă

Că acum ţi-o trag în freză.

Ca și la precedentu’, supărarea este mare. Ne străduim să pricepem, dar femei cu freză mai există, poate, doar în metaforele de Jilava, Târgşor sau Poarta Albă. Se pare ca am intuit corect arealul inspiraţiei soriniene. Iată:

Eu plecam la puşcărie

Tu râdeai de bucurie.

Recapitulând. Avem una bucată femeie perversă care şi-o primea în freză şi un exemplar de mascul de Ferentari săltat la bulău din pricini eliptice. Bucuria femeii mântuită de vânătai este aşadar legitimă, dar intriga abia începe:

Fă, curvo, eşti criminală

Faci lumea să se omoare.

Ups! Textieru Necunoscutu’ a cugetat profund de tot şi a sucit-o din rime de-a dreptul othelian. Piranda Dezdemonă s-a dovedit rea de muscă, Othello manelistul l-a omorât pe Iago şi s-a dus la pârnaie, iar bietul Shakespeare s-a cambrat și el în mormânt!

Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.