„Biroul meu are 17000 de hectare” …

bradul record

Despre pădurea ca meserie și haina verde ca blazon. Despre copilăria pe potecile codrului, despre istoria unuia din cele mai vechi ocoluri silvice din România care funcționează din 1889, despre curajul transformării și desprinderii de stat ca regie autonomă a unui ocol privat, despre prejudecăți, blamări, bețe în roate și anateme, despre noul Cod Silvic care face, cumva, dreptate micilor proprietari, despre bucuria descoperirii unui corp de  pădure virgină și seculară  pe care a reușit să o introducă în patrimoniul UNESCO ca arie protejată, unică în țară și unde trăiește cel mai înalt brad de la noi, despre silvoturism, despre lupta cotidiană cu o legislație forestieră stufoasă și birocratică, despre încrâncenarea și curajul unui ardelean neaoș, încăpățânat și oblu de își face meseria cinstit, performant și profesionist, despre durerea silvicultorilor că asupra lor s-a pus, la grămadă, eticheta de hoți, despre o vânătoare de vrăjitoare,  într-un interviu abrupt ca râpele și ascuțit ca securea. Un interviu cu inginerul Sorin Urdea, șeful ocolului silvic Pădurile Șincii – Șercaia, un om care a avut norocul să își transforme pasiunea în profesie și care a pornit munca în pădure de jos, de la drujbă și ciocanul de marcat. După o viață în codru cu bune și rele, după întâlniri cu fiarele pe patru și pe două picioare, după ecologismul ca deziderat și protejarea naturii ca misiune asumată, interviul nu a putut fi decât o spovedanie de o sinceritate tăioasă și asumată…

De unde pasiunea ta pentru pădure ?

M-am născut în satul Grid, situat la 7 kilometri de Șercaia și am avut norocul să copilăresc, la propriu, prin pădure. La noi, codrul era și pentru necesarul de lemne dar și pentru fânețe, acestea fiind situate în interiorul pădurii. Neavând cu cine să mă lase acasă, părinții m-au luat cu ei, de mic, pe poteci, la fânețe, printre arbori. Am crescut cu natura la îndemână și am simțit, de prunc, starea de bine pe care numai umbra, răcoarea și mirosul pădurii ți-o pot da dacă știi cum să o înțelegi și să o iubești. Am avut și un model în familie, fratele tatei care a lucrat în exploatări forestiere și apoi la Direcția Silvică Sibiu. Datorită lui am îndragit haina verde. Eram în anii 80 și îmi doream să lucru la pădure, nu în industrie.

Haina verde a unchiului și poveștile codrului ți-au „pansonat” cariera?

Da! Mă fascina să îl aud povestind, îmi plăcea cum gândește și cum punea problemele, așa mai franc și mai liber decât alți oameni. La 14 ani am luat o hotărăre nu foarte comodă și am optat pentru un liceu silvic, în condițiile în care nu erau decât cinci în toată țara, nici unul aproape. Majoritatea celor de aici se duceau la liceul silvic de la Gurghiu aflat la 20 de kilometri de Reghin. Alții se duceau la Brănești, lângă București. Eu am ales liceul silvic din Timișoara pentru că aveam un frate profesor, acolo. În 1979 am devenit elev al liceului Pădurea Verde, un liceu foarte vechi construit în 1883 de administrația austro-ungară. Avea un parc dendrologic absolut superb, cu mii de specii. Mi-a plăcut foarte mult deși îmi era tare dor de casă și de pădurile mele.

Și nu a putut urma decât Facultatea de Silvicultură din Brașov. Corect?

Corect, dar nu am intrat în primul an. Cunoscând situația materială a părinților m-am ambiționat să nu iau meditații. M-am angajat ca muncitor la ocolul silvic unde ne aflăm acum și după un an am intrat la facultate. Am muncit cu foarte mare plăcere și bucurie. Am început de jos, de la drujbă și de la ciocanul de marcat. Apoi am plivit într-o pepinieră puieți de molid, am tăiat răchită pentru plan, am cules ciuperci și fructe de pădure. Mi-a prins tare bine pentru că am înțeles și respectat activitatea fiecărui angajat al ocolului. Am intrat la facultate la seral, tot pentru a putea munci. Au urmat șase ani de studii absolvind în 1990. Ultimii doi ani de studenție am făcut coroane de brad pentru serele Codlea.

IMG_20180209_102802_1

De când te-ai angajat din nou la Ocolul Șercaia, cu cal, arme și bagaje? Și cum ați devenit ocol privat?

Din 1995, când am dat concurs pentru un post de șef de district. În 1998 am câștigat concursul de Șef de Ocol și până în 2004 am fost la Romsilva. După 2001, prin legea 1 s-au restituit și pădurile primăriilor, nu numai cele ale persoanelor fizice. În 2002 primarii a cinci comune din zonă: Părâu, Șinca Nouă, Șinca Veche, Poiana Mărului și Șercaia s-au hotărât să înființeze un ocol propriu care a fost denumit Pădurile Șincii. Acesta a funcționat pe asociație, ca un fel de ONG, până în 2010 când s-a schimbat Codul Silvic. Între timp Șercaia și Poiana Mărului s-au retras și au rămas doar trei comune care au format o regie care funcționează și în ziua de azi.

Ce fond silvic administrezi acum? Care sunt speciile preponderente?

Oculul Silvic Pădurile Șincii administrează o suprafață de 17000 de hectare din care 13500 ale comunelor și 3500 ale altor proprietari. Arealul face parte din zona munților Perșani, munți joși, mai degrabă dealuri, cu altitudinea maximă la Măgura Codlei (1100m) și Vârful Gârbova (993 m). Sunt munți de origine vulcanică dar apar și calcare care dau soluri mai bogate și mai fertile, propice dezvoltării pădurii. Specia dominantă este fagul, în proporție de 60%, avem rășinoase cam 30%, stejar 5% și încă 5% diverse specii tari și moi: frasin, paltin, mesteacăn, salcie.

10685683_838309916235202_4298802958157347156_n

Cum este o zi de muncă a unui șef de ocol silvic? Ce implică?

Nici una dintre zile nu seamănă una cu alta. Avem o ciclicitate în funcție de perioadele anului. În luna decembrie solicităm firmelor să încheie parchetele pentru a putea să încasăm ultimele volume de masă lemnoasă și să evaluăm stocul care rămâne pentru anul viitor. În ianuarie facem bugetul pentru anul în curs. Desfășurăm două mari acivități, cu două tipuri diferite de contracte. Există contracte de administrare cu marii proprietari prin care noi încasăm și vindem masa lemnoasă și le virăm rezultatele financiare și contracte silvice pentru micii proprietari în care asigurăm doar paza, contra cost și ei își vând singuri masa lemnoasă, dacă este cazul. Primăvara începem campania de împădurire încă din 10 martie, dacă vremea ține cu noi. Lunea o dedicăm problemelor administrative, dar de marți de la ora 10 plecăm în pădure. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu o meserie pe care o iubesc foarte mult, că pasiunea mi-a devenit profesie și că biroul meu este codrul…

La ce vârstă a arborelui se face prima tăiere?

Depinde de sprecie. La fag, la 110 ani. Dezideratul nostru este regenerarea naturală a pădurii în proporție de 70% până se încheie toate tăierile. Trebuie să tai doar când există fructuficație naturală folosind sămânța pe care arboretul o produce singur și o lasă pe sol.

Care este cea mai mare realizare a ta ca șef de ocol?

Ne-am străduit să obținem cel mai valoros certificat de management al calității, un fel de ISO pentru domeniul forestier denumit FSC eliberat de entitatea europeană. Cu un astfel de certificat vinzi altfel în Europa cu altă credibilitate și prestigiu. Din acest moment ne situăm în vârful lanțului de custodie putând comercializa material lemnos certificat de proveniență Șercaia inclusiv clienților pretențioși cum ar fi IKEA. Cu ocazia documentării pentru obținerea acestui certificat am identificat o pădure cu valoare ridicată de conservare, cu arbori seculari și cu plante rare deosebit de valoroase cum ar fi Limba Cerbului și Crucea Voinicului. Este vorba despre un trup de pădure neatinsă niciodată de tăieri situată pe Valea Strâmbei în bazinetul Strâmșoara care face parte din Pădurea Șinca. Vorbim de un codru de 323 de hectare cu arbori seculari, fag și brad. Pe programul național de conservare nu am putut să o declarăm arie protejată, dar am reușit pe un program european și acum este în patrimoniul mondial UNESCO. Pădurea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu, de sute de ani, evoluând natural, fără nici un fel de intervenție din partea omului. Avem acolo un brad cu un diametru de 142 de centimetri și cel mai înalt brad din România cu o înălțime de 62,5 metri. Vârstele acestor copaci sunt de peste 200 de ani la fag și peste 300, la brad.

15590267_1296243173775205_4429913331270909631_n

Acest areal natural deosebit se poate și vizita? Te-ai gândit să îl introduci într-un circuit de silvoturism?

Vom elabora un plan de management anul acesta. Nu vrem să facem un turism de masă, ci unul nișat prin care să atragem adevărații iubitori ai naturii în grupuri nu mai mari de 15 persoane. Deja au venit mulți străini care au aflat de pe site-ul UNESCO. Urmează să gândim și să realizăm niște trasee speciale marcate corespunzător.  Dacă vorbim despre silvoturism avem și alte zone faine și ofertante inclusiv pentru pasionații de off road sau de mountain bike, cum ar fi pădurea de la Comăna de Sus care este situată într-o zonă carstică cu peșteri și coloane de bazalt. Tot de aici se poate ajunge, pe un drum forestier în pădurea de pe Valea Bogății. Pădurea de la Bogata era una dintre favoritele lui Ceaușescu pentru vânătoarea de mistreți. În pădurea de la Veneția de Sus există un drum de tractor care poate fi parcurs cu motocicletele tip enduro și care merge pe Valea Hamaradiei până la Vlădeni, aproape de Codlea. Planul de dezvoltare turistică se poate face doar cu un parteneriat cu comunele pe raza cărora se află traseele.

19553846_1500906363308884_8421561235409389871_n

Ce poate face un mic proprietar cu pădurea sa? Cum o poate exploata, valorifica sau vinde?

Din păcate ca și în multe alte domenii, legislația din domeniul forestier bâjbâie. Există un cod silvic și o legislație foarte stufoasă și nu tocmai coerentă. Este logic să se aplice cu greutate. Până acum 10 ani se făceau niște studii sumare. Până acum un an, micii proprietari de pădure erau obligați să se asocieze pentru a aduna la un loc minim 100 de hectare pentru a-și putea face amenajament silvic.Se ajungea la situații aberante în care se asociau 100 de persoane cu câte un hectar și în final se constata că un om nu poate beneficia decât de o jumătate de metru cub de lemn din pădurea lui! Aceasta în condițiile în care dreptul la proprietate este garantat prin Constituție dar cetățeanul nu se putea bucura de acest drept în cazul pădurii. Din fericire, anul trecut s-a înțeles această problemă și legislația s-a relaxat. Acum proprietarii mici care dețin sub 10 hectare pot exploata 5 metri cubi pe an pe hectar, dar nu mai mult de 20 de metri cubi. Asta înseamnă că cei care dețin mai mult de 4 hectare tot sunt văduviți, dar este, categoric, mai bine decât înainte. Codul Silvic spune că poți crea acte de punere în valoare la proprietari persoane fizice până în 20 de hectare fără a fi nevoie de firme specializate și atestate pentru exploatare. Această prevedere este corectă pentru că au avut loc, din păcate, foarte multe accidente mortale din cauza oamenilor neinstruiți să lucreze la doborârea și transportul arborilor de mari dimensiuni. Proprietarul ne solicită printr-o cerere ajutorul iar noi mergem în teren și îi marcăm materialul lemnos pe care îl poate tăia, după legile și bunul simț al pădurii, chiar dacă uneori oamenii vor alți copaci, dar trebuie să înțeleagă că extragerea nu se face la voia întâmplării. Trebuie protejat ecosistemul din care face parte inclusiv pădurea lor. Dacă ai o pajiște împădurită pe care dorești să o redai categoriei de folosință pășune sau fâneață și nu face parte din fondul forestier o poți tăia la ras, dar în fondurile forestiere acest tip de tăieri sunt interzise prin lege cu excepția arboretului de molid care la noi nu se regenerează natural. În ceea ce privește vânzarea pădurii proprietate privată, statul are drept de preemțiune, dar la un preț corect și egal cu cel de pe piața liberă.

Care este istoria Ocolului Silvic Șercaia? Casa care îl găzduiește este tot … istorică!

Așa este! În actuala locație, Ocolul funcționează din 1889. Casa a aparținut unui vizionar, gazetarul Alexandru Ciurcu, inventatorul unui motor cu reație într-o butelie, cu mult înaintea lui Coandă. Motorul l-a probat la Paris pe o barcă pe Sena! Înainte de 1889 aici a fost o poștărie pe stil vechi, adică un punct în care se schimbau caii de poștă folosiți la diligențe. În spate erau grajdurile. În 1889 s-a înființat Ocolul Silvic de la Șercaia în perioada regimului austro-ungar. Erau extrem de bine dotați și organizați. Din nefericire, în perioada comunistă, majoritatea arhivei a fost distrusă. În perioada interbelică a funcționat ca Ocol de Regim cu personalul administrativ plătit de stat și cu cel de teren, din pădure, plătit de proprietari. În acea perioadă, Ocolul administra un fond forestier de 24000 de hectare. În perioada comunistă a funcționat, evident, ca ocol de stat în cadrul Inspectoratului Silvic Județean Brașov aflat în subordinea Ministerului Silviculturii. Iar din 2004,după cum v-am mai spus, funcționăm ca ocol privat și încercăm să ducem mai departe tradiția acestui ocol silvic de la Șercaia, un ocol cu adevărat istoric. Singurul regret pe care îl am este că s-a pierdut compactitatea pădurilor pe care le administrăm.

IMG_20180209_110200

În epoca IT mai găsești oameni cu care să lucri și care să iubescă la fel de mult ca tine, pădurea?

Din fericire, mai găsesc, dar nu ușor. Iar din partea tinerilor simt o reticență și o retractibilitate față de această meserie și, din păcate, pot să o înțeleg. În România au fost situații cel puțin neplăcute în care au fot implicați silvicultorii, de multe ori pe nedrept, sau faptele au fost prezentate denaturat. Suficient însă, pentru a se pune o pecete pe noi, ca breaslă, o anatemă, că am fi toți hoți sau șarlatani. Și atunci oamenii se feresc. Regret că nu am ieșit pe mass media pentru a prezenta lucrurile așa cum sunt pentru ca lumea să știe cât de grea și legală este munca noastră. În structurile forestiere nou înființate suntem peste o sută de ocoale silvice, altele decât cele de stat. Avem și o asociație a administratorilor de păduri cu sediul la Săliștea Sibiului care participă la dezbateri și la proiecte de legi.

Crezi că, în ceea ce vă privește pe voi, silvicultorii, încă are loc o vânătoare de vrăjitoare?

Posibil. Va mai trece destul timp până când se va înțelege că nu dorim altceva decât să ne facem meseria cinstit și fără a ne simți hăituiți. De la noi nu pleacă nici un transport de lemne din pădure fără acte în regulă și monitorizare prin GPS. Din păcate poliția atunci când oprește un asemenea transport are o problemă cu evaluarea materialului lemnos, ca specii și cubaj. O problemă care nu este a noastră, ci a lor din cauza lipsei de cunoștințe în domeniu.

Când mai ai timp de tine și de pasiunile tale? Ce îi place să facă omului Sorin Urdea, atunci când dezbracă haina verde?

Haina verde nu o dezbrac aproape niciodată. Mie mi-a ajutat Dumnezeu să îmi transform cea mai mare pasiune în profesie. Îmi plac Duminicile pentru că atunci mă pot relaxa alături de familie. Când eram la Romsilva nici wekeend-uri nu prea aveam. Nu pescuiesc, dar îmi place peștele. Aș vâna dacă partidele nu s-ar organiza Duminica. Și iubesc să mă ocup de casa părintească din Grid, de rânduielile gospodăriei.

Ce crezi că ai fost într-o altă viață?

Cu întrebarea asta m-ați încuiat. (Râde). Cred că agricultor sau crescător de animale, undeva tot în natură. Am fobia spațiilor închise.

Adu-ți, te rog, aminte de câteva întâmplări vesele sau dramatice petrecute în biroul tău, pădurea…

M-am întâlnit, deseori, cu ursul. Dacă te simte, te ocolește. Cel mai dezvoltat simț al ursului este mirosul, apoi auzul și cel mai slab, văzul. Mirosul de om nu îi place. Pericol este dacă te întâlnești față în față cu el, dacă îl surprinzi în locuri dosnice. Când mergi prin astfel de zone cum ar fi zmeurișul este bine să faci gălăgie, să dai gură cum spunem noi, adică să chiui sau să vorbești tare. Când este surprins, ursul se ridică în două picioare și te caută. Ori te atacă, ori pleacă. Cele mai periculoase sunt ursoaicele cu pui mici care se sperie de om și zbiară. Atunci ursoaica atacă sigur. În nici un caz nu trebuie să fii între pui și ursoaică. Dacă faci pe mortul în cucuruz, nu ține. Am lucrat foarte mult pe Valea Strâmbei și acolo sunt foarte mulți urși, aveam și un observator de vânătoare pentru Ceaușescu. Cel mai des venea aici Maurer. Nea Nicu venea în special la cerb, își făcuse piste de elicopter în tot masivul Făgăraș. Eram odată cu nea Gheorghiță Roman, unul din cei mai vechi pădurari de pe Strâmba. Coboram pe o brână în fundul Pârâului lui Gligor pentru că trebuia să facem raportul de cerbi în fiecare săptămână. Ne-am trezit cu ursul la cinci metri de noi. S-a speriat și ne-a scuipat. Am dus puștile la ochi, dar a fugit în desiș.

O întâmplare mai amuzantă s-a petrecut într-o lună martie când se topeau repede zăpezile și râurile erau umflate. Aveam un ciocan de marcat care avea pastila prinsă cu un cui metalic, un fel de nit. Am marcat niște anini pe la Perșani chiar pe parginea râului și ne-a căzut pastila în apă. Și să ne vezi pe mine și pe Bubi desculți, în martie, pescuind pastila. Am găsit-o după vreo oră.

Ce îți propui și ce îți dorești pentru 2018?

Ca la fiecare început de an, îmi doresc, în primul rând, normalitate, pentru că provocările sunt tot mai mari. Și stabilitate legislativă în domeniul silvic, pentru că asta ne doare cel mai tare și ne dă cel mai mult de furcă. Cu cât legea este mai stufoasă cu atât este mai greu de aplicat și birocrația mai mare. Mai îmi doresc să fac față cu succes acestei noi provocări profesionale și mă refer la planul de management pentru pădurea virgină de la Șinca.

IMG_20180209_102950

În loc de încheiere

Se lasă seară de februarie pâclos când terminăm interviul. Doar eu și cu el mai suntem în clădirea istorică din Șercaia care găzduiește ocolul silvic. Ne despărțim cu o strângere bărbătească de mână și cu promisiunea mea de a-l însoți în pădure, biroul lui de 17000 de hectare. Nu știu dacă Sorin Urdea a citit și i-a plăcut Păunașul Codrilor. Am uitat să îl întreb… Știu doar că i se aseamănă și mai știu că datorită celor ca el codrul este pe mâini bune și pe minți înțelepte. Cei care aruncă cu pietrele vorbelor în hainele verzi ar trebui să trudească, iarna, doar o zi în pădure. Ajunge!

Un interviu de Cătălin Bădulescu

Anunțuri

EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Juruire

noi

Cum suntem noi, cu tinele în mine,

și-ți este bine si îmi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, că în tine

e vie vrerea ambelor destine.

 

Te voi iubi bunuț  si cu mirare

cu certitudini si cu disperare,

cu poezie și cu larmă mare,

c-un fel de fărdelege care doare.

 

Te-am căutat în ani de teamă mare,

Pe străzi și prin femei, la întâmplare.

Și am crezut că ești o utopie,

Fantasmă de poet la o beție.

 

Acum, când mi te-a dat bărbosul Tată,

Eu jur pe mine și pe apa toată

care ne tine barca navigată

că vei ramane – dincolo de număr

a mea, de-a dreapta, ca un brat în umăr!

 

Cântec de Drag(obete)

pache

Mă culcuşisem lângă sufletul tău.

Era tare bine acolo şi ochii verzi îmi ţineau

Tâmplele vii.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cred că ceva despre dorinţele care ţi-au cutreierat

Nopţile şi o parte din zile

Până să mă cunoşti.

Sau poate despre fricile tale care au murit

undeva, sub cuvintele mele.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cu glas încet de prinţesă mică.

Mă jucam cu nările în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici

şi tu nu mă mai băgai de seamă,

doar protestai

că mereu te trezeşti ciufulită.

 

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de greul gândurilor.

Ori poate de drag,

de evoluţie

şi de blândeţe.

 

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcuşisem lângă sufletul tău şi te iubeam

Cu mine spre tine călcând

De Drag(obete).

Glezne

glezne

Gleznele tale sunt puncte de sprijin

Alăptând hergheliile mele

Buiestre, de gânduri

Roaibe de dor.

Inele nu ai, tu, pe glezne

Ele sunt, dar nu se mai văd.

Le-am desfăcut – desfătat, noapte de noapte,

Aflând cu buzele că, totuşi, exişti…

 

 

 

Reportaj legat la ochi: Am fost două ore orb

IMG_6918    14 octombrie 2015 ora 19.30. Este ajunul Zilei Bastonului Alb, ziua mondială a orbilor. Asociația Nevăzătorilor din Brașov și Lions Club România au organizat la restaurantul Stradivari din Piața Sfatului o cină în … orb. Pentru a putea trăi măcar câteva ore ceea ce simte, atunci când mănâncă, cel ce nu simte. Cu ochii. Totul a fost întuneric și aromă, burice de degete și aproximarea distanțelor, pipăit, miros și auz, rană și lecție. În rest, o mare și oarbă tăcere. Din seminția lui Homer…

Mâna furculiță și „norocul” bătut de masă

Lume multă, selectă, caritabilă, curioasă, lume. Masă lungă cu blat de sticlă în beci săsesc boltit. Lumină difuză, muzică în surdină, vesela și tacâmurile potrivite ca la un mare dineu. Atmosferă romantică de „creme de la creme” pentru cei care o văd încă.

IMG_6880

Apar eșarfele negre. Rând pe rând suntem legați la ochi și ne  cufundăm în beznă. Nu a minții, doar a ochilor care nu zăresc nimic decât negrul. Din lume, din sine, din tot. Șocul este cumplit pentru cei care și-au pierdut vederea acum 10 secunde. Retina a înregistrat poziționarea paharelor, farfuriei, tacâmurilor. Pipăi pentru a avea certitudini. Mi-e sete! Nimeresc sticla de apă plată, paharul. Bag gâtul sticlei ajutându-mă de toate cele zece burice de degete, undeva înăuntrul paharului. Încep să torn și mă opresc imediat. Nu știu când va da pe afară! Încerc să aproximez și torn puțin, foarte puțin. Reușesc să beau o gură, maxim două. Mi-e sete și îmi vine să îmi scot eșarfa neagră pentru a putea zări măcar o secundă limanul potolirii de sete. Nu o fac, de dragul gazdelor noastre nevăzătoare care, oricât și-ar dori și oricât ar încerca, nu au cum să-și scoată eșarfa care, doar textil, la ei nu există. Auzul înregistrează pași care coboară pe scări. Chelnerii aduc aperitivul la masă. Aud, simt, intuiesc, că am o farfurie plină în față. Miros, mai degrabă, aromă de pește aburind cumpătat. Cumpătat de la cumpănă. Mi-e foame și frică. Frică de a nu da pe mine, de a nu nimeri poftalnica gură. Decid să abandonez codul bunelor maniere odată cu cuțitul și furculița. Încerc bucuria și disperarea mâinii atotvăzătoare, mâinii arhetip, mâinii ancestrale a omului peșterii, mâinii furcuilță. Doar că homo sapiens vedea. Constat că tartinele sunt așezate simetric. Unele sunt mici, taman bune de înghițit dintr-o îmbucătură, altele mai mari. Mult prea mari. Ba mai este și ceva rotund, roșie după textură, precis umplută. Încep să mănânc. Papilele gustative devin ochii din gură, pupilele de pe limbă. Mă ajută să recunosc gustul somonului, crevetelui și al codului pane, cred. Parcă și ceva icre. Cel puțin după cum mânjesc degetele. Cu roșia e mai complicat, dar mușc din ea cu poftă, ca dintr-un măr rumen. Vinetele cu care este umplută îmi curg prin barbă, pe babețică, pe masă. Pipăi după șervețele, răstorn suportul, dar izbutesc să iau unul și să mă șterg la gură. Torn puțin vin în pahar. Aș da noroc cu cei de lângă mine, dar nu am curaj să încerc. Este momentul în care aud un zgomot de picior de pahar bătut de masă. De parcă ar fi văzut ce vreau să fac, Virgil Lazăr, președintele Asociaței Nevăzătorilor din Brașov, spune: „Noi așa dăm noroc, batem cu paharul în masă”! Bat și eu și mi se răspunde din toate colțurile mesei…

IMG_6920

Felul doi: culori fără culoare

Pauză de taifas în … orb. Virgil Lazăr povestește că nu își mai amintește culorile, și-a pierdut vederea când era foarte mic, dar culorile le vede în vis pentru că nu prea visează alb-negru. Sorin este pasionat de literatură. Are un mic etu cu carduri de memorie. Pe acest tip generos de suport media are înregistrată o adevărată bibliotecă de literatură română și universală. Evident, vorbită. De la Shakespeare la Pleșu, via Ovidiu Drimba. Are și o colecție de piese memorabile de la teatrul radiofonic. Pentru a-și putea asculta comoara a cheltuit sute de euro pe aparatură audio specială pentru nevăzători adusă tocmai din Canada.

IMG_6944

Pași pe scări. Felul doi sosește la masă. Aici nasul nu mă ajută prea tare. Orice poate fi în farfurie, de la pui la porc, vită sau țestoase Ninja. Adică nu Ninja, că și alea sunt legate la ochi. Pipăi și mă aplec pentru a mirosi mai bine. Habar nu am ce voi mânca deși aromește bine. Papilele mă ajută încă o dată. Sunt felii de ruladă din carne de pui, curcan și porc asezonate cu un sos excelent. Excelent, excelent, dar greu de mâncat, așa invizibil cum este. Rup un dumicat de pâine și încep să ling cu el farfuria. Farfuria se termină și șterg blatul mesei. Deja m-am obișnuit cu starea nestării. Aș vrea să amân momentul în care voi vedea din nou pentru a mai mânca cu buricele degetelor imaginându-mi festin rabelesian cu ochii papile și limba pupile. În întuneric celelalte simțuri devin laser și E=mc². Am fost două ore orb și abia acum cred că Homer și-a tras geniul poetic descriptiv, cumplit de precis descriptiv, din imaginația celui care nu putea să vadă. Și mai cred că, dacă ar fi văzut, în realitate, tot ce a zugrăvit în Iliada, ori înebunea, ori se lăsa de scris.

IMG_6908

După două ore de întuneric, suntem dezlegați, rând pe rând. Lumina nu este puternică dar îmi intră în ochi ca un șiș. Strâng pleoapele instinctiv și chiar nu îmi vine să zic și să mă bucur că lumină se făcu. Am fost două ore orb și greu m-am reobișnuit cu lumina. Acum îi pot vedea bine pe cei care nu au fost actori în filmul acesta. Ei, nevăzătorii sau slab văzătorii mei amfitrioni: Virgil Lazăr, Sorin, Teodora Țigănaș. Prietenii mei!

IMG_6962

De acum înainte vor ști că am fost printre ei și că m-au așezat la masa lor ca o rană și ca o lecție. În întuneric este o lumină intensă, care vine din adâncul nostru și care merită văzută măcar o dată în viață. Puteți încerca o cină în … orb. Abia apoi veți reuși să repriviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi…

P.S. În drum spre casă am ascultat,  în mașină, Ray Charles și Stevie Wonder. La „I just called to say I love you” am fost convins că atunci când fac dragoste, orbii pot vedea toate frumusețile lumii, altfel decât le vedem noi…