CADRIL

0422_music

De când am fost ninşi
cu fulgere,
la propriu,
nimic
nu mai poate fi
aidoma cu la felul.
De când am fost ninşi,
cu ursite târzii,
nimic
nu se mai brodeşte
în găuri
până acum, firesc tehnologice.
Scârţâie grav,
prejudecăţile lumii.
și nu ne pasă
și nu ne ating
decât pentru a şti
că doar o dată,
o singură dată,
cadrilul acceptă
reguli moderne.

Anunțuri

Dragoste de cuşetă

Cuseta

L-am găsit în tren. Nu era călător ca toţi călătorii. Însoţea vagoanele de dormit. Nu din hobby. Asta îi era meseria. Conductor clasa a II-a. În pantaloni negri şi cămaşă albastră, înalt şi slăbiu, părea un licean cu acnee. În acceleratul Arad – Bucureşti suntem singurii treji, la 3 dimineaţa. Eu nu am somn de la cafelele de Nădlac. Am fost o zi vameş. Aşa, de documentare. Pe el, amintiri ceţoase, păcate de cuc şi mistreţi, nu îl pot adormi. Vorbim. Spovedim. Cuvântul arhetip, silaba medicament, reuşeşte minuni controlabile.

Blestem de mistreţ

Are o cătare de bărbat  trecut. Trecut de 30 de ani, că altfel e destul de verde. S-a născut  în Ţara Haţegului şi i-a plăcut că vâneze mistreţi. Îi ochea numai cu gloanţe din alea, dum-dum. Erau date dracului. Explodau când intrau în carne şi o sfârtecau pe loc. Erau un fel de 3 în 1. Bagă cărbuni pe foc, e iarnă şi e vagon clasa I, dar încălzirea e retro. Aprinde un Carpaţi fără filtru, atunci se mai găseau, şi mă serveşte cu un ceai nobil. Cu stele. Un sfert e coniac. Începe vorbirea: “Aşa mi-a explodat şi mie inima în noaptea aceea, cum exploda fierea în mistreţi. Niciodată nu am găsit-o întreagă. Acum nu ştiu cât suferau ei, barem mureau şi gata. De la 25 de ani am venit la Bucureşti la o unche de-a treia.  Am vrut să mă fac domn de oraş, băiat de capitală. Să uit de unde am plecat. Să uit de mistreţi. Mare domn nu am ajuns, cu liceul la seral, dar începusem să uit. Noroiaele, uliţa desfundată, focul cu lemne. Până în noaptea aceea. Ce a urmat mi-a amintit de mistreţii ucişi. De durerea lor”.

Un abur hai hui îi joacă privirea. Tace scremut, trei gări şi o haltă. Fumează şi se uită spre Cluj. “După liceu m-au luat în armată, la Caracal. Acolo am cunoscut-o pe nevastă-mea. Dată dreacu, olteanca ! Îi merge gura, de zici că e neam cu Dan Diaconescu. Am luat-o la Bucureşti şi mi-a făcut doi copii în chirie…

Să tot fi fost prin iunie, acum un an. Eram de serviciu pe rapidul de Cluj. La Turda s-a urcat ea. O fată superbă, înaltă, suplă şi cu un păr lung şi creţ, numai inele. Avea nişte blugi din ăia şucari, tăiaţi la fund şi genunchi. Am căscat gura ca boul la apă. A râs şi mi-a arătat biletul. De la râsul ăla a început totul. Zici că avea zarzări în gât, când râdea. Am stat cuminte vreo oră, apoi am luat o sticlă de vodcă şi m-am dus la ea în cuşetă. Am vorbit, am povestit, am spus bancuri. Ca să o fac să râdă. Părea că se leagă ceva. Nu a vrut, atunci, în cuşetă. O cheamă Ariana. Se măritase cu un ospătar. Acum era detaşat pe litoral. Se ducea la el la Saturn. Nu îl iubea, părinţii l-au vrut. Cică era o partidă… Trenul mergea de la Bucureşti direct la Mangalia. Pe la Predeal inima mi-a expoldat franjuri. Am rugat-o să mă lase să vin cu ea. Am stat trei zile în Constanţa la gazdă. A fost dumnezeiesc, domn ziarist! Înflorise în mine o livadă de zarzări. De la râsul ăla al ei. I-am dat graficul şi mă aştepta la fiecare tură la Cluj. Ne iubeam în cuşetă, noaptea, în triaj. După vreo 3 luni, vin acasă, la Bucureşti şi găsesc un bilet în uşă: “Vino repede la Cluj! Ariana”. M-am îngălbenit. Dacă îl găsea olteanca?!  I-am dat telefon. Mi-a spus că a rămas însărcinată şi vrea să ţină copilul”. Peste zarzării lui, mistreţii au aruncat brumă grea…

Grafică de cuc pe zăpadă

 

A făcut schimb de tură şi s-a dus la Cluj a doua zi. A vrut să îi dea bani de avort. Nu i-a luat. Doar el a luat … Prima palmă de la o femeie, acolo, în cuşeta dragostei lor. “Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit. Al meu e rău de sămânţă. Voi ţine copilul tău. Şi să nu dea Dumnezeu să ne cauţi”!

De la Filiaşi începe să ningă mărunt. Fulgi albi, apoşi, desenau pe geamuri, grafică de cuci cu mistreţi. Dum – dum al meu mă imploră din vorbe:” Ce să fac, domn ziarist?! Eşti om cu carte, umblat prin lume, învaţă-mă ce să fac! Cum să îmi las puiul în cuibul altuia? Dacă aş fi omorât cuci aş fi înţeles, dar aşa? Cum să îi spun oltencei mele şi să o fac să şi înţeleagă? Viaaţăăă, cum ştii tu să le plăteşti pe toate. Fir-ar ai glonţului de mistreţi”!

Nu am ştiut ce să îi spun. Aflasem crucea unei poveşti. Am terminat cu el sticla de coniac. Milcov. Am adormit greu, amândoi. În goana trenului luna sclipea, ca un colţ de mistreţ…

 

Brâncuşi- omul îndrăgostit

Brancusi-1939Hobiţa. Acasa spiritului brâncuşian este, în orice timp şi anotimp, începutul şi sfârşitul, alfa şi omega înţelegerii artei încifrate măiastru al celui născut prea devreme pentru puterea de receptare a contemporanilor săi şi prea târziu pentru vremea marilor patriarhi. Aici, la Hobiţa, oamenii locului te ajută sa-l desluşeşti pe omul Brâncuşi.

Un om îndragostit de viaţă, de femei, de gândul bun al prieteniei.

Un reportaj – document cu adevăruri fruste. Nu mai faceţi din Brâncuşi un afiş de propagandă, receptaţi-l corect, ca pe un om căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin,  aşa cum a fost şi a rămas în memoria colectivă a gorjenilor sai.

Demonul sau poate îngerul căzut al creaţiei, l-a zgândarit de mic. Cu riscul de a-şi atrage blestemele părinteşti, şi-a vândut partea sa de pamânt pentru a continua studiile la Facultatea de Belle Arte din Bucureşti, dupa absolvirea Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a se întreţine în urbea Băniei a fost baiat de prăvalie la restaurantul „Spirtaru”. Experienţa i-a prins bine la Paris, unde a spălat o vreme vase, inventând un sistem propriu de clătire. A adus cu el din Gorj cultul prieteniei simple, fără temenele de prisos, sinceră ca gâlgâitul Jiului în defileu. Au răspuns sentimentului său Matisse, Apollinaire şi ucenicul vrăjitor Amedeo Modigliani, cel care a continuat în stil propriu creaţia brâncuşiană. Parizienii nu s-au sfiit să-l introduca în lumea bună a boemei şi aristocraţiei timpului. Îl prezentau, la baluri şi recepţii, drept „un prince-paysan”, adică… prinţul ţăran.

Ca orice prinţ, a avut castelul său de forma unui bordei gorjenesc, în atelierul să înviind un colţ de Hobiţă. Nu lipseau ceaunul de tuci în care îşi făcea mămăliga, laviţa, covoarele olteneşti. A vrut să sape şi o fântână cu cumpănă, dar în locul cu pricina apa era la prea mare adâncime. Astfel înjghebat, „castelul” era destul de bun pentru prieteni, dar nu şi pentru femeile pe care le-a iubit. Lor, patriarhul le dăruia o experienţă etnografică fascinantă, pecete a dragostei sale, ce-i drept nestatornice, acasă la Hobiţa.

 Hobiţa dragostelor  nestatornice

Mai ales o irlandeză şcolită la Oxford a avut Brâncuşi mai aproape de baierele inimii sale. Se numea Elaine Feyre. Când a adus-o la Hobiţa, fata număra spre douăzeci de primăveri iar el, peste cincizeci de toamne. A intrat în curtea casei cu iubita în braţe, ocrotind-o ca pe un odor. A îmbrăcat-o în straie gorjeneşti şi a pus-o să umble cu picioarele goale în tărână. Gura satului a început să macine ca o meliţă. Patriarhul s-a răstit, suparat:

-Ia mai tăceţi, cotoroanţelor! În zăvelci şi cu picioarele goale îi verific eu adevărata ei frumuseţe. Să va purtaţi bine cu fata, că ne vorbeşte de rău în satul ăla mare, de-i zice Paris şi vă ia mama dracului!

I-a facut pâine în ţest şi berbecuţ haiducesc la groapa cu jar. A învăţat-o să potrivească mujdeiul pentru a nu strica gustul puiului la ceaun de tuci. Au băut ţuica din degetare de lut şi au supus răcoarea serii cu un foc de coceni. Când tânara irlandeză a început să ducă dorul civilizaţiei, bătrânul meşter a desfăcut o harta a Europei pe prispă şi a pus-o să arunce cu acul de păr. Au plecat spre Corsica. Acolo se înfipsese acul …

 Cu Maria Tănase s-au brodit a fi două pietre tari

„Maria a cântecului” s-a îndrăgostit pătimaş de Brâncuşi la Expoziţia Universală de la Paris, în 1938. Atât de pătimaş, încât a dispărut două zile şi două nopţi în atelierul lui, spre disperarea profesorului Dimitrie Gusti, organizatorul expoziţiei. Îndrăgostită nebuneşte, Maria a uitat de obligaţiile contractuale şi a lipsit de la concertul pentru care venise la Paris.

Din păcate, ei s-au brodit a fi două pietre tari. Brâncuşi i-a reproşat bocitul şi cântatul prin cârciumi, ar fi vrut să o pregătească pentru operă. S-au despărţit după ce au ars, iar ea l-a venerat în tăcere şi a dorit să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii la Târgu-Jiu pentru a putea săruta măcar spiritul celui care a respins-o cu răceala: „Maria Tanase asta este o bocitoare, bre, nu mă interesează.” Nu i-a fost dat.

La Hobiţa a ajuns doar ca turistă, nepoftită de El.

A umblat, în schimb, cu picioarele goale în ţărână şi a cântat, sfâşietor : „Lung e drumul Gorjului / Dar mai lung al dorului.” Povestea de dragoste dintre Patriarhul Pietrelor şi Maria a Cântecului este atât de frumoasă, atât de tristă în arderea ei, încât merită spusă în litere iubite separat.

Brâncuşi – omul! Un personaj fascinant a cărui personalitate este surprinsă, aproape radiografic, de ucenicul său de suflet, pahar şi pasăre măiastră, italianul Modigliani:

„Nu pot să termin portretul tau. Nu pot să te fixez şi să te definesc. Eşti viclean ca o vulpe, dar inima o ai bună, de ţăran. Te văd ca posteşti zile întregi, dar cum să te pictez ca pe un sfânt, când îţi licăresc ochii ca la drac, când aduc curve la tine în atelier?! Eşti mai de nepătruns decât coloana infinitului tău!”

Otilia Ţigănaş: şapte pălării, două cicluri, sau cartea- cadril

Rar am devorat o carte. De obicei cărţile le citeam, reciteam, conspectam.

“Femeia cu şapte pălării” mi-a dat cu scriitura în moalele cel simţitor al capului. Este o carte de care te îndrăgosteşti, literă cu literă. Apoi îţi intră în marea şi mica circulaţie, îţi umflă limfocitele, reglează trigliceridele şi dă dependenţă. Dependenţa o simţi, și mai apoi, în tarele capului. Scriu despre şi simt cum pulsează cucuiul. De vină este Otilia Ţigănaş. Ea m-o pălit. Carte de debut, cică, îi este “Femeia cu șapte pălării”.

femeia-cu-sapte-palarii_1_fullsize

Otilia este medic de ţară, aşa îi place ei să se prezinte-alinte, undeva la poalele munţilor Codru Moma. La Hăşmaş, între coasta Aradului şi sternul Clujului. Ţinut pe care îl iubeşte şi care o “agasează”. Şi ea pe el!

Proza îi este scurtă, poate prea scurtă. Se simte cântărirea spiţerească a silabei, dozarea homeopată a cuvântului. Fiecare text în parte este o mică statuetă de Tanagra. Din fiecare frază ţâşneşte ironia, auto-umorul și isteţimea dincolo de limita legală. După ce am citit “Pătratul”,” Autostopista” şi “Avalanşa”, am închis cartea brusc. Am intrat pe Google şi am căutat să văd dacă nu este un bărbat travestit. Misogin nu-s, dar era mult prea prea, spre foarte foarte. Ilegal de. Google nu minte. E femeie cu CNP cu 2 în faţă, centru medical, copchil, bărbat, nurori, rată la bancă şi şapte pălării în titllu.

Că veni vorba de titlu. “Femeia cu 7 pălării” este genul de proză căreia îi stă bine fix în titlu. Excelent chiar. Otilia se joacă cu graţie intelectuală. Este o carte piramidă, cu paliere clare în funcţie de cultura, imaginaţia şi IQ-ul cititorului.

Este împărţită în două … cicluri: “Din culisele micilor convulsii” şi “Din culisele marilor convulsii”. Evident puse exact invers. Textele din primele convulsii sunt năucitoare.  Cele tributare marilor … convulsii, sunt umor sclipitor, în stare pură. Două paradoxuri ale aceleiaşi Otilii. Ciclice!

Cartea am citit-o, prima oară, în tren. Vorba vine … citit. Doar trei sferturi. Lângă mine stătea un medic anestezist care se întorcea din Germania. Râdeam cu poftă, sau zâmbeam larg, în funcţie de text. M-a privit intrigat, apoi amuzat. M-a rugat să citim cu … schimbul. Atunci am primit cheia cărţii. “Femeia cu şapte pălării” se citeşte unde te podideşte lectura. Şi cu cine te. O carte cenaclu. Este scrisă cu migală, ca o cusătură la gherghef. Respiră şi transpiră prin toţi porii şpaltului o debordantă feminitate deşteaptă. Şi creatoare. Otilia este, în primul rând, FEMEIE. Nimic din ce este femeiesc nu-i este străin sau la neîndemână, nesuflet, nejoc, neeros, ori necuvânt. Nimic. Doar că, unsă de ursitoare cu mir narativ, transformă toate stările psihologice şi fiziologice, în spumă de verb. Inclusiv naşterea! “Nu plânge, toate trec!” este o descriere autoironic-delicioasă a propriei sarcini- naşteri. Nu era deloc pregătită pentru. Prea tânără, prea departe de sentimentul matern. Un text de o sinceritate dezarmantă, cu papuci comunişti de plastic, prea mari, număr de inventar vopsit pe ei. Travaliul se transformă din chin în film. Otilia chiar scrie cinematografic! Mană de aur textele ei pentru un regizor cu har şi neuronii la el. Va avea filmul gata montat, mură în gură şi cut în cut.

Suntem avertizaţi că doar două proze sunt autobiografice. Aceasta şi “Autostopista”. Medic stagiar fiind, repartizată la o colonie minieră, Otilia chiar a făcut autsotopul. Aproape copchil la trup, nu prea impunea respect tovarăşului director. Nu-i bai, are la ea, ca întodeauna, cuvintele. Isteţe şi defalcate matematic pe categorii de interlocutori. Cuvintele impun admiraţie şi respect şi, tot cuvintele, folosite nepotrivit, o aduc într-o situaţie limită ca autostopistă de dubă. Până la liniştirea mea, tot prin cuvinte, la sfârşitul textului, am fost pe rând, James Bond şi apărătorul Moscovei. De fapt, al Otiliei. Am vrut, chiar, să sun la 112!

Are ea ce are cu cuvintele! Le seduce cum vrea, le dă forţă, erotism, satiră, sau doar putere.

Se va duce la ghicitoare şi o lasă cu bobii scofâlciţi şi cu tarotul impotent. Doar “cuvintele lumii, toate cuvintele pământului” îi pot ghici, Otiliei. Clar, da?! Jeaba spune ea, că nu-i tot ea. La alţii!

De departe cel mai bun text este “Pătratul”. Pentru cunoscători, ce-i drept. Nu merită să rămână proză scurtă. Patru prieteni din copilărie, patru jucători de poker se întâlnesc, des de tot, în Pătrat. O cameră fără geamuri, într-un fost spaţiu industrial. Sunt trei băieţi: Profesorul, Blondu şi “Sergiu cel fără de poreclă” pus o fată fără nume. I se spune …Fata. Fata îi anunţă că se va mărita. Nimeni nu ştie cu cine. Nici măcar Ei, cei mai buni amici, ever! Blondu reuşeşte să o convingă să joace o ultimă partidă de poker. Fata acceptă, dar doar până la miezonoptic. Profesorul o face din vorbe: “ Nu, nu e bine, draga mea! Îmi ofensezi inteligenţa! Este jocul nostru final, nu-l banaliza. Terminăm atunci când simţim, toţi patru, fără excepţie, că s-a întunecat”. Repet, pătratul nu are geamuri, doar un bec atârnat de tavan. Fata muşcă momeala, era greu să îl refuzi pe Profesor… Urmează o partidă de poker existenţial, unde nimic nu mai este ce pare a fi. Proză de studiat în manual la genul fantastic. Finalul este nimicitor şi al virgulei să fiu, dacă vi-l zic!

În “Avalanşa” se va regăsi, matematic, femeia balzaciană aruncată în contemporan cu fax, net şi metrou. Un insectar de trăiri şi sentimente ale femeii mamă, soţie, profesionistă, aflată în temeri de sine însăşi şi de propria capacitate de seducţie. Nici măcar de seducţie. Doar de FEMEIE.

Luaţi cartea şi citiţi-o din tuş în tuş. Veţi găsi şi regăsi, tipuri şi personaje familiare sau doar cu prea puţin curaj imaginate de voi.

Este o carte- cadril!

Mai ştiţi cum se dansează cadrilul? Parşiv dans de Ev Mediu! Într-o sală de dans se aliniază, faţă în faţă, bărbaţii şi femeile. Cadrilul începe în perechi legiuite. Şambelanul bate din bastonul înzorzonat. Perechile se schimbă. Urmează un danţ nebunesc, erotic pentru cutumele vremii, apoi … toc, toc! Bastonul bate din nou în podeaua de marmură. Vraja se rupe. Femeia se întoarce la braţul bărbatului său. A fost doar un cadril.

Cartea Otiliei este ca un ciob de oglindă. Fetelor, citiţi-o şi priviţi-vă bine!

Oti

“Femeia cu şapte pălării” este una din cărţile acelea rare care dau dependenţă. La prima lectură habar nu ai de ce. Simţi doar nevoia de a o reciti. La fiecare lectură mai descoperi un palier, mai deschizi o uşă secretă. Otilia Ţigănaş este o “descântătoare” perfecţionistă de frici, cuvinte şi stări. Nu am găsit disecţie mai precisă a sufletului feminin la nici un alt autor sau autoare.

Pe val de blogoval stă sus, sus de tot. Alături de celelalte “surfiste” de forţă şi condei (Ana Barton, Petronela Rotar, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Lorena Lupu, nu sunt enumerate toate aici!), scriitoare apărute acum, pentru a răzbuna mediocritatea pauzei din literatura noastră feminină, de de la Cella Serghi sau Hortensia Papadat Bengescu, încoace.

Un singur lucru mă agasează, cumva. Otilia este pasionată de excelenţă. Nu dă şi ea un rateu, acolo, ca toată oama scriitoare. Ba mai scoate şi un volum de versuri de numa- numa: “Poezii vânate de fisc”!

P.S. Recitesc şi constat că am scris o cronică cu trei finaluri. Nici Brecht nu şi-ar fi dorit mai mult. Vorba Otiliei: Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

 

 

MIELUL DE PAȘTE ȘI ANOTIMPURILE LUI VIVALDI de Otilia Ţigănaş

 

paste_fericit

Foto explicaţie: Lipsa cratimii de la „matii” este licenţă poetică!

 

Piața în care se vând mieii de Paște:

– Bună ziua, cu cât dați kilu? Aș dori un mieluț zdravăn, tranșat frumușel.

– Cu 20 kilu, da nu pot să-l vând decât viu. Ba mai mult, trebuie să mă asigur că înaintați cu el viu, cel puțin 500 de metri în afara pieței!

– Cum așa? Păi eu doresc carnea pregătită pentru gătit. Știți, un drob, o fripturică, un vinișor sec…ca tot românul!

Vânzătorul,  privind pe furiș în stânga și dreapta ca și cum ar fi urmărit, ridică vocea ostentativ:

– Cum să vi-l tai? Doamne ferește! Suntem sălbatici? Preistorici? Am ieșit din peșteră?

Continuă din ce în ce mai tare:

– Suntem canibali? Păi suntem europeni, domnule!

Apoi  trage scurt cu ochiul și șoptește:

– Pssst…veniți mai aproape! Normele europene și legislația în vigoare nu ne mai permit să-l tăiem nepregătit. Amenzi uriașe. De aceea io vi-l dau așa viu, îl conduceți până acasă, apoi io vin seara și vi-l tai acasă, cum îi normal. Oameni suntem, ce Dumnezeu! Îl tăiem în boxă la bloc, pe acoperiș, sau în garaj, chiar și în baie dacă aveți spațiu, apoi vi-l belesc bec! Așa fac toți! Veți semna aici o declarație pe proprie răspundere că v-am instruit, că nu veți tăia mielul niciodată, că îl veți crește și educa, aşa, ca pe propriul copil. Apoi fac factura proformă, dați banu, vă trec pe lista de așteptare până adun 10-15 clienți pe aceeași stradă și gata-i lucrarea!

– Ce nebunie, așa ceva nu am auzit!

Un alt cioban, la auzul discuției se bagă în vorbă. Are o pălăriuță rotundă, mică, neagră, așezată pe vârful capului și orientată cochet spre ceafă. Mustăcios. Mustața neagră ca tăciunele, obrazul roșu-roșu, probabil ars de soarele timpuriu al primăverii.

– Nu, nu ați auzit, că nu v-ați uitat la știri, poate. S-a și emis o ordonanță de urgență cu treaba asta! Dar să vedeți! Acu’ dacă avem timp de flecăreală…până trec controalele pe lângă noi…Că nu-s nici ei chiar așa de răi cum se zice, și ei ne înțelege! Să vedeți ce norme ne-or băgat ăștia de la parlament! Întâi ar fi tranchilizarea sonoră a mielului (ptiu, mi se încurcă limba când zic!). Se face înainte de sacrificare, cu Anotimpurile de Vivaldi, în doză de 8 ore/zi, cu martori.

Primul cioban completează:

– Se cere un registru tipizat și fiscalizat, în care semnează proprietarul mielului și martorii, la începutul și sfârșitul fragmentului muzical, notând ora exactă. Ăia care semnează trebuie să-și facă adeverință de cazier. Europa nu acceptă infractori și delincvenți la semnat! În orice caz, nu la miei! În rest, da.

– Să-i pui muzică mielului? Nu suntem normali! rostește cumpărătorul care așa, la prima privire, pare să aibă ceva școli și stil în dotare.

VIVportrait

– Nu, sigur că nu suntem normali, dar ce contează? revine ciobanul al doilea. Oh da, îi pui muzică zilnic, 14 zile înaintea tăierii. O firmă bucureșteană este unic importator al unui aparat obligatoriu – Modem PZ/25Y 602, aparat electronic care măsoară bucuria din ochii animalului înainte de sacrificare. Tehnică de vârf! Dacă nu îi pui muzica aia, aparatul te prinde și te bagă pe bucurie zero în priviri, la concluzii. Ar fi bun aparatul, nu zic că nu-i bun, fiindcă nu poți trișa, dar costă cam 300 de euro! Eu mi-am luat două, că a fost obligatoriu, chiar dacă am declarat că nu tai pe nimeni. Păi cum scot eu 600 de euro dacă nu tai prin garaje în cartiere?

Colegul cioban intervine:

– Și eu am două, dar le folosesc la muiere. Așa de bine ne distrăm seara la stână cu pruncii, după ce mâncăm, ne măsurăm bucuria din ochi! Râdem cât nu râdem toată ziua cu oile pe deal! Credeți-mă, merită! Te miri ce poate să scoată din el aparatul ăla! La muiere i-o scos bucurie 7,49 când o fost soacra la noi. Să mori, nu alta!

– Interesant…adică…ce idioțenie! O enormitate. Dar numai muzică îi trebuie mielului? Altceva, nu?

– Mielul mai trebuie deparazitat pe blăniță cu infuzie ecologică de arțar. Aici iar îi bai, că nu se acceptă decât frunze de la anumiți arțari acreditați. Tot la București e sursa. Echipele de control nu permit nici un alt arțar în afara celor de pe lista oficială. De asemenea, se dau copitele mielului cu ceară naturală din anumite stupine. Ca să strălucească, să-l facă fericit și împăcat cu soarta.

Cumpărătorul uluit:

– Vă tot ascult mirat,  văd că în jur într-adevăr nu se mai taie miei. Mă simt de parcă aș fi la televizor, într-o scenetă umoristică. Vorbiți serios? Chiar așa sună normele europene?

– Nu știu exact cum sună, dar avem o ordonanță de urgență! Hihihi- fiu-mio chiar zice câteodată  „tată, normele europene sunt totalitatea normelor imposibil de aplicat la noi!” Hihihi…Da’ las-că, om fi noi ciobani, da n-om fi nici noi proștii lor! Psss! hai că vine controalele tura a treia! Patru miei le-am dat de dimineață!

Ia notează-ți dumitale rapid pe mobil (văz că ai mobil ca lumea!) adresa mea de mail și scrie-mi imediat ce pleacă ăștia: ROMCRETINU@europaște yahoo.miel.

Dacă vrei, te trec prin Modem PZ /25 Y 602. Nu că ai fi oaie, domnul meu, numa așa de chestie, să vedem câtă bucurie ai în priviri, că se apropie Paștele.

 

INTERVIU: Gina Bradea, reţete cinstite din polonic povestite!

gina 3

Gina Bradea este un Gavroche cu fustă şi har la scris, gătit şi descris bucate savuroase. Un fel de Radu Anton Roman la feminin. De la Marele Pofticios dispărut prea devreme, nu a mai apărut nici un polonic de geniu. Gina nu are mere. Nici carte publicata, încă. Gina are blog. pofta-buna.com. Un blog atipic. Este o tavă virtuală cu alivenci de suflet. Aici găsiţi numai reţete cinstite. Trudite şi încercate de ea, de zeci de ori, până când ingredientele s-au potrivit perfect! Nu este o carte de bucate copy-paste. Moldo-dobrogeanca asta cu suflet de aluat fraged găteşte împreună cu voi, dacă aveţi nevoie. Dă sfaturi, cicăleli, tot ce trebuie. În timp real. Şi are un talent de a povesti de nu ştii după ce să salivezi mai întâi. După ciorba de burtă preparată ca la botul oborului din Galaţi, sau după istoria ei scrisă cu poftă. Un interviu cu Gina Bradea, o radiografie în 10 întrebări – scanări. 10 de nota 10! Veţi descoperi un OM minunat şi autodidact care a muncit mult şi a citit şi mai mult. Un om cu un umor special. Să developăm, deci!

 

  1. Cine esti tu, Gina Bradea?

Sunt eu si atat, sunt unica, asa cum este fiecare dintre noi. Imi place sa cred ca sunt om, cu bune si nebune, dar om. Om scris cu majuscule sau cu minuscule, nu stiu… Imi sa ma autodepasesc, autodidact ar spune unii, sa gasesc bucurie in orice lucru marunt, sa fac ca ziua de astazi sa fie mai buna si mai frumoasa decat cea de ieri.

Sunt atipica, rebela si zurlie, muncesc enorm si rapid, pentru mine nu exista cuvintele ,,incet,stai, rabdare, calm” , sunt impulsiva si vesela, cu o inima cat China. Eu si in somn alerg, dau din picioare, gesticulez 🙂 ..Imi place sa fac farse si cadouri celor dragi, prietenilor, colegilor, rad mereu cu gura pana la urechi, mai ales de mine si de greselile stupide pe care le fac, pentru ca sunt experta-n gafe. Sa mai adaugam curiozitatea, pentru ca-s tare curioasa si pun suflet in tot ceea ce fac. La mine nu exista jumatati de masura: ori fac ceva din toata inima si fac la superlativ, ori o las balta. Imi place sa invat mereu ceva nou, sa-mi pun mintea la treaba, consider ca este atat de multa informatie pretioasa, ca nimeni nu s-a nascut invatat si nu le stie pe toate. Zilnic citesc si invat cate ceva, nu ma las!

De cand am blogul, mi-am reluat notitele din liceu si facultate, mi-am adus cartile, caietele, am mai cumparat carti culinare si de nutritie de tot felul si invat, imi reamintesc notiuni. Eu nu scriu o simpla reteta, ci o poveste, explicata in detaliu, cu toate secretele posibile- pe care le stiu, desigur. Imi place sa gatesc, dar sa gatesc bine, gustos, sanatos, curat, simplu, si sa povestesc despre asta. In cuvinte simple, pas cu pas, fara cuvinte si procedee alambicate si intortocheate, datatoare de noduri gordiene la limba(sau tastatura). Fiecare reteta este o poveste, multe povestite cu umor, dar sunt bine documentate si explicate. Nu scriu o reteta ca sa ma aflu-n treaba: sunt retete pe care le gatesc eu, acasa, retete de familie, fara ifose si fite de vedeta. Iubesc bucataria traditionala, dar am si retete noi, retete creatie proprie, 100% originale. Retele acestea vor avea un sticker pe blog: 100% Gina Bradea!

Daca vrei sa ma faci fericita, lasa-ma in bucatarie si zi-mi sa pregatesc ceva bun pentru ,,n” persoane. O fac rapid, iar daca stai langa mine si povestim in timp ce gatesc, m-ai cucerit 🙂 . Ofera-mi o carte cadou, sau un obiect vechi, ceva lucrat de mana si iar m-ai facut fericita 🙂 . Nu-mi plac acele cadouri scumpe, imense, de prost gust, oferite cu mare tam-tam. Prefer ceva oferit cu drag si discret, de exemplu o frunza, pe care ai cules-o cu mana ta, sau pur si simplu o imbratisare calda si sincera  🙂 .

Sa spun si despre defecte? N-am asa ceva, sunt femeie!

Sunt alergica la prostie, arivism, minciuna, invidie, rautate si altele asemenea.

Mai multe despre mine, puteti citi aici: http://pofta-buna.com/despre-mine/

  1. Unde ai învăţat să găteşti aşa şi să scrii aşa?

Sa gatesc am invatat de mica, de la mama, de la bunica, de la matusi si vecine. In familia mea, femeile gatesc foarte bine. Mi- am invatat copiii sa gateasca, de mici. Cel mai bun Cordon bleu il face fetita mea, iar baiatul face niste omlete si niste paste de te lingi pe degete.

Cu gatitul, eu m-am imprietenit de mica, mama era casnica si mereu discuta cu vecinele despre mancaruri. Era intrecere in blocul nostru, intre vecine, cine facea cele mai bune dulceturi, prajituri, mancaruri. Asa e in zona Galatilor: vecinele gatesc ceva, apoi vin si bat la usa si-ti aduc pe o farfurioara si tie. Gustand de pe la vecine, am inceput sa adun retete. Imi cumparam ce carti de bucate gaseam prin librarii(am cateva sute) si scriam retete de peste tot(am cateva caiete cu retete culese de peste tot).

Cred ca eu sunt un fel de Gavroche cu fusta

Fac parte din generatia ceauseilor, aveam bucurii simple, am crescut intr-un oras muncitoresc, de provincie. Am fost invatata cu valori simple. De mica mi-a placut sa citesc. Nu eram inca la scoala si o tot tiganeam pe mama sa ma-nvete sa citesc. Luam cate o carte si inventam povesti, ma uitam la paginile scrise sau la poze si vorbeam ore in sir. Singura, ca TV-ul, da. Spuneam ca citesc. Mie nu mi-a citit nimeni povesti, nu avea cine, asa ca-mi inventam singura povestile. Iar cand am intrat la scoala si am invatat sa citesc, mamaaaa ce bucurie a fost pe mine!!! Am citit tot ce mi-a picat in mana, nu am selectat nimic. Imi adunam putinii bani pe care-i capatam de pe ici-colo si-mi cumparam carti, eram abonata la toate bibliotecile posibile. In clasa a-IV-a am citit Cocosatul, Mizerabilii – pe asta n-am mai recitit-o de-atunci, dar ii tin minte si-acum pe Jean Valjean, Marius si Cosette. Cred ca eu sunt un fel de Gavroche cu fusta. Iar in clasa a VII-a citeam carti in franceza(Decameronul lui Bocaccio, cu dictionarul langa mine) . Asta a fost cea mai mare pasiune a mea: cititul.

Am mai invatat sa gatesc de la tara, de la bunica, o taranca de pe linia Barladului cat un copil de 10 ani de inalta, dar harnica si iute ca un titirez. In Moldova e o traditie sa fie chematele babele cele mai gospodine din mahala, sa ajute la pregatirea mancarurilor la nunti, pomeni, cumetrii. Iar cand una avea cuptor de paine, veneau multe femei din vecini, se uneau si coceau impreuna paine. Am invatat multe invartindu-ma printre pestelcile lor, de unde crezi ca stiu sa fac asa dospituri rumene si pufoase?!

Am devenit bucatar nu pentru ca am ales eu, ci pentru ca asa a vrut tatal meu: am mers la Liceul Economic, la Alimentatie Publica, apoi am facut profesionala, de 1 an si jumatate-pentru ca luam bani la profesionala. O mizerie, ne dadeau 3 caiete, 5 creioane si 2 perechi de chiloti supraelastici in culoarea vantului si ne opreau ¾ din banii pe care trebuiau sa ni-i dea. Hotie pe fata. Am facut liceul la seral. Voiam mai mult, voiam sa fac o facultate, sa invat carte cu adevarat! Am avut mereu o sete de cunoastere fantastica, un foc interior extraordinar!

Au fost ani grei, tare grei. Munceam si sambata si duminica. Nu aveam libere, munceam de Craciun, de Paste, de Revelion. Si ce munca mai era: munca de ocnas! Stateam in picioare de la 5 dimineata, munceam ca nebunii, pentru ca un bucatar nu statea doar la plita, ci descarca si marfa, curata ceapa si cartofi, facea curat, spala vasele, punea muraturi, servea la mese uneori, ba mai spla si wc-uri. Nu era transport ca acum, autobuzele erau putine, arhipline, de multe ori mergeam pe jos. Aveam de mers 12 km de la munca pana la liceu. Aveam un nemernic de sef(un taran fara multa carte, care se ajunsese) si ma tinea peste program. Unde naiba sa-ti ceri drepturile? Nici nu stiam ca am asa ceva . Ore suplimentare, concediu de odihna? Ce sunte alea?! Libere? Nici atat. De multe ori, nu ajungeam la primele ore, la scoala. Aveam program pana la 2, dar ma tinea peste program, mereu gasea ceva sa-mi dea de facut, din rautate. Incepeam orele la 3. Imi lua mai bine de 1 ora sa ajung la liceu, pe jos. Asa ca era cat pe ce sa fiu exmatriculata in clasa a 12-a, pentru absente. Erau toate motivate, dar aveam 128, iar maximul admis era 120. Si pt ca nu-i dusesem dirigului un salam de Sibiu(nu gasisem), m-a propus la exmatriculare. Degeaba aveam note mari. Am dat spaga 1 kg de cafea la director si m-am retras, am repetat anul. Mai aveam 2 luni pana sa termin scoala. Anul urmator, am inceput sa lucrez de noapte. Plecam la ora 10 de acasa, dormeam la o colega care statea langa uzina, la ora 2 plecam amandoua la munca si mergeam pe mijlocul strazii, de frica, eram pe valea orasului, un cartier rau famat si cam pustiu pe unde mergeam noi. Faceam gogosi si la ora 5 cand incepeau sa vina muncitorii, noi aveam gogosi calde. Miroseam toata a gogosi: hainele, parul, pielea, poseta, incaltamintea, chilotii. De cate ori n-am fost jignita ca miros a mancare … Pe atunci nu gaseai deodorante, rar prindeai un parfum prapadit, de la Farmec. Cam pe la ora 9 terminam, la 10 ar fi trebuit sa ne lase sa plecam acasa. Aiurea! Ma trimitea dupa marfa, pentru ca eram descurcareata si stiam sa ma lipesc, sa vorbesc frumos cu oamenii si aduceam de toate: carne si preparate de la abator, pui de Avicola, diverse marfuri de la depozit. Ma indragisera toti si nu mai stateam sa-mi vina randul, imi dadeau marfa fara probleme, luam tot ce voiam. Dar trecea timpul. Ajungeam cu greu la scoala si de multe ori adormeam cu capul pe banca.La 6-7-8 terminam orele, fugeam acasa, ma spalam cum puteam, si ma culcam. Dormeam maxim 2 ore, apoi plecam la colega mea, acolo reuseam sa mai dorm putin. Asa am lucrat aproape 3 ani, dormeam maxim 4 ore pe noapte si-n reprize. Iar sambata si duminica aveam nunti. Rareori ma sarea si ma lasa sa ma odihnesc seful ala mult iubit, lual-ar!!! Stiti cum se muncea la o nunta? Incepea de sambata dimineata, la ora 7-8 ajungeam si pregateam sala, spalam vesela, asezam mesele, maturam si spalam pe jos, faceam sarmalele, curatam carofii, taiam fripturile si ce mai era de pregatit la gustari: oua umplute, rulade… Plecam acasa la 12-1 si la ora 5 eram inapoi. Taiam painea, salamul, cascavalul..,.

Daca era duminica si era alta nunta, asezam tot, se termina mai repede, pe la 10 plecam acasa si aveam timp sa fac si-o baie. Adormeam in cada.

Eu munceam si in bucatarie si la sala, la servit. Nuntasii plateau cate 7-8-10 oameni si multi lasau si cate ceva de mancare pentru noi: luau tot seful si cu bucatarul sef. Ei se imbatau in birou, ieseau doar ca sa ne insulte si sa ne pandeasca, sa vada ce facem. Munceam 3-4 femei la o nunta: gatit, servit, spalat vase, curatenie. Iti era jena de bietii oameni, o nunta e importanta in viata unui om, nu-i asa? Faceam tot posibilul sa iasa cat mai bine. Furam cate o felie de salam sau branza si mancam, sa nu ne vada, ca ne faceau de ras. Dupa ce plecau nuntasii, se facea curat, se termina la 7-8 toata treaba. Primeam niste bani de mizerie, jumatate din cat plateau nuntasii. Daca era duminica si era alta nunta, asezam tot, se termina mai repede, pe la 10 plecam acasa si aveam timp sa fac si-o baie. Adormeam in cada. La 5 eram inapoi, la alta nunta. La 2 noaptea mergeam si framantam aluatul pentru gogosi dintr-un sac (40 kg) de faina-la mana. Nu aveam malaxor si veneam repede inapoi, la nunta. La 4.30 fugeam la gogosi. Unde faceam gogosile aveam de mers prin uzina si-mi era frica si de caini, dar si de oameni. Chemam masina de serviciu, dadeam ceva de mancare la sofer(ce reuseam sa fur) si ma ducea si ma aducea repede. Vindeam gogosile, apoi incepeam munca normal… Uram nuntile, dar seful nu ma ierta deloc, racnea la mine si ma facea-n tot felul nemernicul acela de sef, ca liceul nu e obligatoriu si ca, oricum, tot proasta raman. Sa il ia dracu, uite ca s-a-nselat!!

Eram ca un zombie, cu cearcanele mai albastre decat ochii mei, cantarea mai mult parul decat mine, ca aveam niste cosite lungi, imi treceau de fund, de un saten auriu, e ca Sfanta Folofteia. Dar ma iubeau colegii, eram vesela ca un cintezoi, tot timpul radeam si eram iute ca o zvàrluga. Mereu aveam o gluma de spus, stiam mii de bancuri, aveam mereu vorbele la mine si nu iertam pe nimeni si nimic.

Dupa ce am reusit sa termin liceul cu atata chin(si-acum visez ca sunt la liceu si dau teze si adorm cu capul pe banca) m-am casatorit, a venit baietelul, apoi fetita si am renuntat la facultate. Dar focul ăla cu învăţatul a ramas si mi-am luat revansa mai tarziu…

la mareAm invatat meserie! Chiar da, cu ucenicie, şmotru şi tot tacâmul. Am lucrat cu bucatari buni sau nebuni, am lucrat in Galati, iar verile eram detasati pe Litoral! Aoleu, muicaaaa, ce veselie!!! Scapam de bataile si scandalurile lui taica-miu si vedeam si eu marea, aveam libertate. Salariul era mizerabil, nu luam nici 50% din salariu(si ala mic) ne opreau pentru toate prostiile-vesela sparta, telefon, lipsa la marfa, stricaciuni… se-mbogateau sefii de restaurante pe litoral. Dar ne distram. Munceam cate 14 ore pe zi, zilnic, daca ajungeam la plaja 1 ora pe saptamana eram boieri. Ieseam de la munca la 12 noaptea si fugeam la discoteca, macar 1 ora. Aveam doar 1 zi libera pe luna, atat. In ziua aceea mergeam la Constanta, Mangalia, Costinesti, la plaja, faceam nebunii. Am lucrat la Venus, Jupiter, Neptun si Costinesti. Au fost veri frumoase, cu multa munca si distractii simple. Eram cuminte. Acum sunt obraznica si rea de gura!

Tin minte ca venise odata Nicu Ceausescu la Costinesti-eram eleva, faceam practica de vara, aveam 16 ani. Si m-au speriat nebunii de colegi, ospatarii si sefii de sala(te pup, nea Emile, daca mai traiesti!) ca Nicu ghilibardeste fetele mai frumusele si-i plac pustoaicele, prospaturile. Eram secretar UTC pe liceu, eu eram in frunte la toate, toti erau cu ochii pe mine, va dati seama ca o sfeclisem? A venit Nicu, inconjurat de securisti, eu eram uda fleasca, ascunsa dupa un ospatar mai mare, tremuram ca o frunza si ala nici nu m-a bagat in seama, normal!

Despre cum scriu, nu stiu ce sa spun, nu ma consider o scriitoare, pentru ca nu sunt. Pur si simplu, astern pe hartie cuvintele care-mi vin in minte. Nu, nu sunt scriitoare, nu am talentul tau, sau al fetelor din noul val: Ana Barton,Petronela Rotar, Corina Ozon, Cristina Nemerovschi, Alina Nedelea. In nici un caz !

Eu doar gatesc si scriu cum mestec in oala: de la stanga la dreapta de 2 ori, pauza, apoi de la dreapta la stanga de 3 ori si-un sfert.

Dar am avut marele noroc sa am un profesor minunat de romana in generala. Am fost eleva DOMNULUI THEODOR PARAPIRU, da, scriu cu majuscule, pentru ca merita! Il iubesc si am toate cartile pe care le-a scris, cu autograf. Mergeam sambata la cenaclu, nu scriam poezii, nu am talent la asa ceva si am simtul penibilului extrem de dezvoltat, asa ca ma abtin. Scriam cate un text in proza. Dar imi placea cum analizam tot ce se scria, ne citea si profu fragmente, pe care le comentam si le disecam la firul de par, uneori cu rautate(scria prima lui carte atunci- Copacii de cristal) . Atunci se punea mare pret pe creativitate, se dezvolta imaginatia, scriai liber, nu invatati papagaliceste fel de fel de termeni sforaitori, care nici profii habar n-au ce-nseamna! Nu mi-au placut in scoala matematica, rusa, chimia si nici sportul, eu n-am fost sportiva niciodata. Dar am iubit stiintele umaniste: romana, franceza, biologia, desenul, muzica, filozofia. Nici nu mai stiu daca ne dadea lucrari de control. A fost un prof atipic, diliu si absolut genial. Il iubesc si-l respect pana-n panzele albe.

Da, proful Parapiru m-a format si m-a facut sa iubesc limba romana!

  1. Vii din Galaţi. Aparţii unui spaţiu mitic al lui Istrati, Neranţula, tanti Elvira dar şi a palicarilor greci. Cât şi cum te-a format?

Am trait cea mai mare parte din viata in Galati, asa e. Dar si Braila mi-a fost aproape, sunt 2 orase surori, sunt doar 15 km intre ele-distanta de pe dig. Parca mergi dintr-un cartier in altul. Oamenii, obiceiurile, casele, totul e la fel. Iar Panait Istrati… intotdeauna mi-a placut sa citesc. Eu am crescut cu Panait Istrati si Chira Chiralina, am alergat cu Ciulinii Baraganului, am trait pe marginea Gropii lui Eugen Barbu si-am suspinat Europolis cu Jean Bart. Iubesc acele vremuri, perioada de la inceputul secolului si cea interbelica. Cred ca in alta viata, acolo am trait. Cred ca am fost o carciumareasca vestita, ca tare-mi place sa framant placinte si cozonaci.

Imi amintesc vremurile copilariei, cand mergeam sa bem braga rece, in piata si apoi mergeam la piata de pasari. Treceam pe langa pravalii evreiesti, grecesti, turcesti, daca inchid ochii, le vad aievea. As vrea tare mult sa traiesc in acele vremuri simple si linistite.

Locul in care cresti si te dezvolti te formeaza, isi lasa amprenta puternic asupra ta. Indiferent unde ai fi, radacinile te vor trage catre casa. Eu voi ramane intotdeauna moldoveanca, deschisa, vorbareata, prietenoasa si ospitaliera, asa cum am invatat  .

  1. Într-un fel gustos de mâncare cât este ştiinţă, reţetă şi cât suflet şi inspiraţie?

Hmm, asta e o intrebare complexa, stii? Nu e deloc asa simplu cum pare, sa gatesti o mancare gustoasa.

Dar nici asa de complicat cum spun unii si altii  .

Hai sa te lamuresc:

Stiinta este, ca daca nu stii cum sa le imbini, degeaba vrei sa faci frunze de salcam pane sau marar dezosat flambat, ca uite, nu se poate. Stiinta se acumuleaza in timp, invatand din experienta altora(meseria se fura), citind mult dar si exersand, proband, stricand si reparand. Daca nu exersezi, nu ai esecuri si nici reusite. Daca nu ai esecuri, nu stii sa repari, sa faci diferente, sa vezi cu ochiul liber defecte si calitati. Dupa atatia ani de esecuri si reusite, daca ma uit la o poza sau daca citesc o reteta, stiu daca e buna sau nu, ii vad defectele.

Retetele, da, dar eu nu respect intocmai o reteta, le stiu in mare. Sunt extrem de putine retetele la care cantaresc atent ingredientele, in general improvizez, bag un ochi in debara si unul in camara si-i dau bice. Ce iese la urma? Uneori comestibil, alteori un dezastru, dar mai am si sclipiri de geniu si creez retete super. Sufletul este ingredientul pricipal, intotdeauna, daca nu gatesti cu dragoste, oalele simt si se revolta, ard mancarea, o fac fara gust.. E si aici o stiinta, nenicule  .

  1. Există reţeta perfectă?

Da si nu.

Este pamantul rotund?

Fiecare retete este perfecta-n imperfectiunea ei si imperfecta-n perfectiunea ei. Fiecare reteta are plusuri si minusuri, depinde de fiecare om in parte: unora le place, altora, nu . Reteta perfecta e atunci cand iti place tie, dar e posibil sa nu placa altora. Si mai depinde si ce intelegi tu prin perfectiune 🙂 .

  1. Care este mâncarea ta preferată?

foodMancarea mea preferata este mancarea gatita simplu, cu ingrediente simple, naturale. Iubesc mancarurile facute la tara, la soba sau la pirostrie, painea calda, coapta in cuptor cu lemne sau mancarurile cu peste proaspat prins. Imi place sa mananc in armonie si voie buna, asta este condimentul de baza. Si imi plac mancarurile condimentate, eu folosesc din belsug piper de toate culorile, dafin, ardei iute, cimbru de gradina si de camp, turmeric, nucsoara, ghimbir, scortisoara, dar si multe fructe si legume proaspete. Simt imediat mancarurile unde se foloseste Vegeta, vad imediat, din ochi, daca la o prajitura s-a folosit praf de copt, daca la o crema s-a pus prea multa gelatina sau la o dulceata sau supa, nu s-a adunat bine spuma.

  1. Există ucenicie în bucătărie? Un bucatar bun se naşte sau se formează?

Ambele, la un loc si nu separat.

Nu poti fi un bucatar de top daca nu ai facut ucenicie. Cei batrani au destule de spus, urechi de auzit si ochi de vazut sa ai. Nu poti inventa gaura la macaroana, ea a fost inventata de altul inainte, asa ca e bine sa inveti. Iar ucenic esti toata viata, oricat de bun ai fi. Sunt atat de multe notiuni pe care nu le stii, retete si secrete savuroase! Nu ai cum sa stii tot, e enorm de multa informatie. Asa ca toata viata inveti, toata viata esti ucenic. Nu poti fi cu adevarat bun, daca nu inveti permanent, daca nu te autodepasesti zilnic si nu-ti ridici stacheta, in asa fel incat sa fie macar cu jumatate de mm mai sus de cat ieri. Daca astazi ai invatat cum se eviscereaza o frunza, e bine, ai invatat ceva nou. Maine vei face altceva

Iar daca nu te-ai nascut cu talent, degeaba inveti. Vei profesa si asta e valabil in orice domeniu, dar cu atat mai mult intr-un domeniu artistic. Oricine se poate autotintitula bucatar, pictor, compozitor, dar putini sunt cei cu adevarat talentati. Iar talentul si studiul merg mana-n mana cu pasiunea.

  1. Când ţi-a venit ideea cu blogul? De ce?

Intotdeauna mi s-au cerut retetele si mi s-au apreciat mancarurile. Asa ca timp de cativa ani am cochetat cu ideea sa scriu o carte de bucate. Dar o carte cu retete amanuntite, explicate pas cu pas, cu poze si cu secrete. Totul povestit cu umor, intr-un stil interactiv si placut, nu plictisitor si militareste asa cum sunt 99% din cartile de bucate. Zau ca-ti vine sa stai in pozitie de drepti cand citesti unele retete  .

Acum 3 ani am ramas fara job in Romania si am venit in Italia, sa stau cu sotul si baiatul. Pentru prima data, aveam prea mult timp liber, agenda mea era goala, nu mai aveam intalniri planificate, nu mai sunau telefoanele..La inceput a fost placut, apoi am inceput sa ma plictisesc, sunt o fire foarte energica  . Si am descoperit arta modelarii in pasta de zahar. Timp de 1 an am tot modelat fel de fel de figurine si flori. Apoi, acum 2 ani, mi-am facut blogul, din cauza ca e mai simplu-asa credeam atunci, sa fie toata informatia virtuala. Am inceput intr-o gluma, apoi a inceput sa-mi placa. Si de 1 an, ma ocup intens de blog. Au fost zile cand am muncit si cate 12-14 ore la blog. E foarte multa munca, sunt si satisfactii, si dezamagiri, e o lume intreaga intr-un blog.

  1. Ce crezi că diferenţieză şi particularizează blogul tău?

Omul sfinteste locul, nu locul pe om.

Eu sunt cea care face blogul acesta sa fie asa aparte. Pentru simplul motiv ca eu sunt altfel. Sunt o rebela, geniala-n nebunia mea sau nebuna-n genialitatea mea, spune-i cum vrei. Nu-s geniala, cred ca mai degraba tacanita, atipica, refuz sa merg in rand cu turma, pentru ca asa trebuie. Eu fac lucrurile-n felul meu si asta se vede.

Blogul asta e altfel pentru ca pun suflet si asta chiar se vede. Fiecare om care intra si citeste o reteta la mine, sau imi pune o intrebare, imi devine prieten. Raspund la toate intrebarile si nu mi-e jena sa recunosc atunci cand nu stiu ceva, povestesc greselile pe care le fac si explic retetele amanuntit, cu toate secretele pe care le stiu. Nu copiez retete de pe alte bloguri, vin cu idei originalle sau altele mai vechi, dar bine explicate.

Iar cel mai mare plus este ca eu stiu cu adevarat sa gatesc, nu doar ma laud si folosesc ingrediente cat mai simple si mai naturale. Pe blogul meu, orice reteta, chiar si cele mai elaborate, par floare la ureche.

gina 1Un alt plus este sinceritatea: dau cantitatile exact asa cum le folosesc eu si spun absolut toate secretele. Ajut si raspund la toate persoanele care ma contacteaza, gatesc zilnic, virtual, impreuna cu oameni din toata lumea. Am facut cozonac moldovenesc impreuna cu o doamna in Japonia, mucenici in Italia, Spania, America si multe altele. Uite, astazi, de exemplu, am facut amandine cu o doamna din Italia, sarmale cu un domn din Egipt si Cordon bleu cu o doamna din Australia. Multi din oamenii care ma contacteaza in privat nu au experienta in bucatarie si gatesc pentru prima data o anumita reteta. Sunt si oameni care gatesc foarte bine, dar la mine gasesc lucruri in plus. Nu ma deranjeaza intrebarile. Imi place sa raspund tuturor. Stii ce satisfactie imensa ai atunci cand vezi oamenii incantati de ceea ce au gatit? Nu e meritul meu, e doar al lor, pentru ca au gatit ceva gustos si aspectuos. Dar e o bucurie fantastica, e o mare implinire sa stii ca poti ajuta cu adevarat. Vorbele pot face mult bine sau mult rau. Eu am ales sa fac bine  .

  1. Proiecte blogosferice de viitor

In viitor vreau sa dezvolt si mai mult acest blog, sa stiu ca orice tanara gospodina, la inceput de drum, sau gospodinele cu experienta, gasesc ceva util aici. Vreau sa promovez gatitul in casa, mancarurile simple, traditionale si curate.

Imi doresc sa promovez bucataria romaneasca, sa fiu un ambasador al bucatariei romanesti, in diaspora, sa fac bucataria romaneasca sa fie apreciata asa cum merita.

Anul viitor vreau sa scriu o carte de bucate, in stilul meu, aparte. Astept sponsori si caut editor 🙂

Am vise mari, proiecte indraznete, dar am timp.

Abia am inceput!

Veti mai auzi de mine! Si de  bine, va garantez!

De acum incolo, cand veti ura cuiva ,,pofta buna”, schimbati urarea si spuneti: ,,Pofta Buna” cu Gina Bradea!”

Despre mine | Pofta Buna!

pofta-buna.com

100% Gina Bradea:

Am muncit mult, greu, dar cu drag. Peste tot am pus suflet si a ramas o parte din mine. Am muncit si la plimba tava, si la restaurant de lux, si la cantina muncitoreasca si la restaurantul partidului. De peste tot am invatat cate ceva. Daca vrei cu adevarat, inveti de oriunde, de la oricine. Daca nu vrei, poti avea cei mai buni dascali din lume.Am invatat si de la maestri in arta culinara, de la pescari si taranci batrane, analfabeti in slove, dar doctoranzi intr-ale vietii…