„Biroul meu are 17000 de hectare” …

bradul record

Despre pădurea ca meserie și haina verde ca blazon. Despre copilăria pe potecile codrului, despre istoria unuia din cele mai vechi ocoluri silvice din România care funcționează din 1889, despre curajul transformării și desprinderii de stat ca regie autonomă a unui ocol privat, despre prejudecăți, blamări, bețe în roate și anateme, despre noul Cod Silvic care face, cumva, dreptate micilor proprietari, despre bucuria descoperirii unui corp de  pădure virgină și seculară  pe care a reușit să o introducă în patrimoniul UNESCO ca arie protejată, unică în țară și unde trăiește cel mai înalt brad de la noi, despre silvoturism, despre lupta cotidiană cu o legislație forestieră stufoasă și birocratică, despre încrâncenarea și curajul unui ardelean neaoș, încăpățânat și oblu de își face meseria cinstit, performant și profesionist, despre durerea silvicultorilor că asupra lor s-a pus, la grămadă, eticheta de hoți, despre o vânătoare de vrăjitoare,  într-un interviu abrupt ca râpele și ascuțit ca securea. Un interviu cu inginerul Sorin Urdea, șeful ocolului silvic Pădurile Șincii – Șercaia, un om care a avut norocul să își transforme pasiunea în profesie și care a pornit munca în pădure de jos, de la drujbă și ciocanul de marcat. După o viață în codru cu bune și rele, după întâlniri cu fiarele pe patru și pe două picioare, după ecologismul ca deziderat și protejarea naturii ca misiune asumată, interviul nu a putut fi decât o spovedanie de o sinceritate tăioasă și asumată…

De unde pasiunea ta pentru pădure ?

M-am născut în satul Grid, situat la 7 kilometri de Șercaia și am avut norocul să copilăresc, la propriu, prin pădure. La noi, codrul era și pentru necesarul de lemne dar și pentru fânețe, acestea fiind situate în interiorul pădurii. Neavând cu cine să mă lase acasă, părinții m-au luat cu ei, de mic, pe poteci, la fânețe, printre arbori. Am crescut cu natura la îndemână și am simțit, de prunc, starea de bine pe care numai umbra, răcoarea și mirosul pădurii ți-o pot da dacă știi cum să o înțelegi și să o iubești. Am avut și un model în familie, fratele tatei care a lucrat în exploatări forestiere și apoi la Direcția Silvică Sibiu. Datorită lui am îndragit haina verde. Eram în anii 80 și îmi doream să lucru la pădure, nu în industrie.

Haina verde a unchiului și poveștile codrului ți-au „pansonat” cariera?

Da! Mă fascina să îl aud povestind, îmi plăcea cum gândește și cum punea problemele, așa mai franc și mai liber decât alți oameni. La 14 ani am luat o hotărăre nu foarte comodă și am optat pentru un liceu silvic, în condițiile în care nu erau decât cinci în toată țara, nici unul aproape. Majoritatea celor de aici se duceau la liceul silvic de la Gurghiu aflat la 20 de kilometri de Reghin. Alții se duceau la Brănești, lângă București. Eu am ales liceul silvic din Timișoara pentru că aveam un frate profesor, acolo. În 1979 am devenit elev al liceului Pădurea Verde, un liceu foarte vechi construit în 1883 de administrația austro-ungară. Avea un parc dendrologic absolut superb, cu mii de specii. Mi-a plăcut foarte mult deși îmi era tare dor de casă și de pădurile mele.

Și nu a putut urma decât Facultatea de Silvicultură din Brașov. Corect?

Corect, dar nu am intrat în primul an. Cunoscând situația materială a părinților m-am ambiționat să nu iau meditații. M-am angajat ca muncitor la ocolul silvic unde ne aflăm acum și după un an am intrat la facultate. Am muncit cu foarte mare plăcere și bucurie. Am început de jos, de la drujbă și de la ciocanul de marcat. Apoi am plivit într-o pepinieră puieți de molid, am tăiat răchită pentru plan, am cules ciuperci și fructe de pădure. Mi-a prins tare bine pentru că am înțeles și respectat activitatea fiecărui angajat al ocolului. Am intrat la facultate la seral, tot pentru a putea munci. Au urmat șase ani de studii absolvind în 1990. Ultimii doi ani de studenție am făcut coroane de brad pentru serele Codlea.

IMG_20180209_102802_1

De când te-ai angajat din nou la Ocolul Șercaia, cu cal, arme și bagaje? Și cum ați devenit ocol privat?

Din 1995, când am dat concurs pentru un post de șef de district. În 1998 am câștigat concursul de Șef de Ocol și până în 2004 am fost la Romsilva. După 2001, prin legea 1 s-au restituit și pădurile primăriilor, nu numai cele ale persoanelor fizice. În 2002 primarii a cinci comune din zonă: Părâu, Șinca Nouă, Șinca Veche, Poiana Mărului și Șercaia s-au hotărât să înființeze un ocol propriu care a fost denumit Pădurile Șincii. Acesta a funcționat pe asociație, ca un fel de ONG, până în 2010 când s-a schimbat Codul Silvic. Între timp Șercaia și Poiana Mărului s-au retras și au rămas doar trei comune care au format o regie care funcționează și în ziua de azi.

Ce fond silvic administrezi acum? Care sunt speciile preponderente?

Oculul Silvic Pădurile Șincii administrează o suprafață de 17000 de hectare din care 13500 ale comunelor și 3500 ale altor proprietari. Arealul face parte din zona munților Perșani, munți joși, mai degrabă dealuri, cu altitudinea maximă la Măgura Codlei (1100m) și Vârful Gârbova (993 m). Sunt munți de origine vulcanică dar apar și calcare care dau soluri mai bogate și mai fertile, propice dezvoltării pădurii. Specia dominantă este fagul, în proporție de 60%, avem rășinoase cam 30%, stejar 5% și încă 5% diverse specii tari și moi: frasin, paltin, mesteacăn, salcie.

10685683_838309916235202_4298802958157347156_n

Cum este o zi de muncă a unui șef de ocol silvic? Ce implică?

Nici una dintre zile nu seamănă una cu alta. Avem o ciclicitate în funcție de perioadele anului. În luna decembrie solicităm firmelor să încheie parchetele pentru a putea să încasăm ultimele volume de masă lemnoasă și să evaluăm stocul care rămâne pentru anul viitor. În ianuarie facem bugetul pentru anul în curs. Desfășurăm două mari acivități, cu două tipuri diferite de contracte. Există contracte de administrare cu marii proprietari prin care noi încasăm și vindem masa lemnoasă și le virăm rezultatele financiare și contracte silvice pentru micii proprietari în care asigurăm doar paza, contra cost și ei își vând singuri masa lemnoasă, dacă este cazul. Primăvara începem campania de împădurire încă din 10 martie, dacă vremea ține cu noi. Lunea o dedicăm problemelor administrative, dar de marți de la ora 10 plecăm în pădure. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat cu o meserie pe care o iubesc foarte mult, că pasiunea mi-a devenit profesie și că biroul meu este codrul…

La ce vârstă a arborelui se face prima tăiere?

Depinde de sprecie. La fag, la 110 ani. Dezideratul nostru este regenerarea naturală a pădurii în proporție de 70% până se încheie toate tăierile. Trebuie să tai doar când există fructuficație naturală folosind sămânța pe care arboretul o produce singur și o lasă pe sol.

Care este cea mai mare realizare a ta ca șef de ocol?

Ne-am străduit să obținem cel mai valoros certificat de management al calității, un fel de ISO pentru domeniul forestier denumit FSC eliberat de entitatea europeană. Cu un astfel de certificat vinzi altfel în Europa cu altă credibilitate și prestigiu. Din acest moment ne situăm în vârful lanțului de custodie putând comercializa material lemnos certificat de proveniență Șercaia inclusiv clienților pretențioși cum ar fi IKEA. Cu ocazia documentării pentru obținerea acestui certificat am identificat o pădure cu valoare ridicată de conservare, cu arbori seculari și cu plante rare deosebit de valoroase cum ar fi Limba Cerbului și Crucea Voinicului. Este vorba despre un trup de pădure neatinsă niciodată de tăieri situată pe Valea Strâmbei în bazinetul Strâmșoara care face parte din Pădurea Șinca. Vorbim de un codru de 323 de hectare cu arbori seculari, fag și brad. Pe programul național de conservare nu am putut să o declarăm arie protejată, dar am reușit pe un program european și acum este în patrimoniul mondial UNESCO. Pădurea este așa cum a lăsat-o Dumnezeu, de sute de ani, evoluând natural, fără nici un fel de intervenție din partea omului. Avem acolo un brad cu un diametru de 142 de centimetri și cel mai înalt brad din România cu o înălțime de 62,5 metri. Vârstele acestor copaci sunt de peste 200 de ani la fag și peste 300, la brad.

15590267_1296243173775205_4429913331270909631_n

Acest areal natural deosebit se poate și vizita? Te-ai gândit să îl introduci într-un circuit de silvoturism?

Vom elabora un plan de management anul acesta. Nu vrem să facem un turism de masă, ci unul nișat prin care să atragem adevărații iubitori ai naturii în grupuri nu mai mari de 15 persoane. Deja au venit mulți străini care au aflat de pe site-ul UNESCO. Urmează să gândim și să realizăm niște trasee speciale marcate corespunzător.  Dacă vorbim despre silvoturism avem și alte zone faine și ofertante inclusiv pentru pasionații de off road sau de mountain bike, cum ar fi pădurea de la Comăna de Sus care este situată într-o zonă carstică cu peșteri și coloane de bazalt. Tot de aici se poate ajunge, pe un drum forestier în pădurea de pe Valea Bogății. Pădurea de la Bogata era una dintre favoritele lui Ceaușescu pentru vânătoarea de mistreți. În pădurea de la Veneția de Sus există un drum de tractor care poate fi parcurs cu motocicletele tip enduro și care merge pe Valea Hamaradiei până la Vlădeni, aproape de Codlea. Planul de dezvoltare turistică se poate face doar cu un parteneriat cu comunele pe raza cărora se află traseele.

19553846_1500906363308884_8421561235409389871_n

Ce poate face un mic proprietar cu pădurea sa? Cum o poate exploata, valorifica sau vinde?

Din păcate ca și în multe alte domenii, legislația din domeniul forestier bâjbâie. Există un cod silvic și o legislație foarte stufoasă și nu tocmai coerentă. Este logic să se aplice cu greutate. Până acum 10 ani se făceau niște studii sumare. Până acum un an, micii proprietari de pădure erau obligați să se asocieze pentru a aduna la un loc minim 100 de hectare pentru a-și putea face amenajament silvic.Se ajungea la situații aberante în care se asociau 100 de persoane cu câte un hectar și în final se constata că un om nu poate beneficia decât de o jumătate de metru cub de lemn din pădurea lui! Aceasta în condițiile în care dreptul la proprietate este garantat prin Constituție dar cetățeanul nu se putea bucura de acest drept în cazul pădurii. Din fericire, anul trecut s-a înțeles această problemă și legislația s-a relaxat. Acum proprietarii mici care dețin sub 10 hectare pot exploata 5 metri cubi pe an pe hectar, dar nu mai mult de 20 de metri cubi. Asta înseamnă că cei care dețin mai mult de 4 hectare tot sunt văduviți, dar este, categoric, mai bine decât înainte. Codul Silvic spune că poți crea acte de punere în valoare la proprietari persoane fizice până în 20 de hectare fără a fi nevoie de firme specializate și atestate pentru exploatare. Această prevedere este corectă pentru că au avut loc, din păcate, foarte multe accidente mortale din cauza oamenilor neinstruiți să lucreze la doborârea și transportul arborilor de mari dimensiuni. Proprietarul ne solicită printr-o cerere ajutorul iar noi mergem în teren și îi marcăm materialul lemnos pe care îl poate tăia, după legile și bunul simț al pădurii, chiar dacă uneori oamenii vor alți copaci, dar trebuie să înțeleagă că extragerea nu se face la voia întâmplării. Trebuie protejat ecosistemul din care face parte inclusiv pădurea lor. Dacă ai o pajiște împădurită pe care dorești să o redai categoriei de folosință pășune sau fâneață și nu face parte din fondul forestier o poți tăia la ras, dar în fondurile forestiere acest tip de tăieri sunt interzise prin lege cu excepția arboretului de molid care la noi nu se regenerează natural. În ceea ce privește vânzarea pădurii proprietate privată, statul are drept de preemțiune, dar la un preț corect și egal cu cel de pe piața liberă.

Care este istoria Ocolului Silvic Șercaia? Casa care îl găzduiește este tot … istorică!

Așa este! În actuala locație, Ocolul funcționează din 1889. Casa a aparținut unui vizionar, gazetarul Alexandru Ciurcu, inventatorul unui motor cu reație într-o butelie, cu mult înaintea lui Coandă. Motorul l-a probat la Paris pe o barcă pe Sena! Înainte de 1889 aici a fost o poștărie pe stil vechi, adică un punct în care se schimbau caii de poștă folosiți la diligențe. În spate erau grajdurile. În 1889 s-a înființat Ocolul Silvic de la Șercaia în perioada regimului austro-ungar. Erau extrem de bine dotați și organizați. Din nefericire, în perioada comunistă, majoritatea arhivei a fost distrusă. În perioada interbelică a funcționat ca Ocol de Regim cu personalul administrativ plătit de stat și cu cel de teren, din pădure, plătit de proprietari. În acea perioadă, Ocolul administra un fond forestier de 24000 de hectare. În perioada comunistă a funcționat, evident, ca ocol de stat în cadrul Inspectoratului Silvic Județean Brașov aflat în subordinea Ministerului Silviculturii. Iar din 2004,după cum v-am mai spus, funcționăm ca ocol privat și încercăm să ducem mai departe tradiția acestui ocol silvic de la Șercaia, un ocol cu adevărat istoric. Singurul regret pe care îl am este că s-a pierdut compactitatea pădurilor pe care le administrăm.

IMG_20180209_110200

În epoca IT mai găsești oameni cu care să lucri și care să iubescă la fel de mult ca tine, pădurea?

Din fericire, mai găsesc, dar nu ușor. Iar din partea tinerilor simt o reticență și o retractibilitate față de această meserie și, din păcate, pot să o înțeleg. În România au fost situații cel puțin neplăcute în care au fot implicați silvicultorii, de multe ori pe nedrept, sau faptele au fost prezentate denaturat. Suficient însă, pentru a se pune o pecete pe noi, ca breaslă, o anatemă, că am fi toți hoți sau șarlatani. Și atunci oamenii se feresc. Regret că nu am ieșit pe mass media pentru a prezenta lucrurile așa cum sunt pentru ca lumea să știe cât de grea și legală este munca noastră. În structurile forestiere nou înființate suntem peste o sută de ocoale silvice, altele decât cele de stat. Avem și o asociație a administratorilor de păduri cu sediul la Săliștea Sibiului care participă la dezbateri și la proiecte de legi.

Crezi că, în ceea ce vă privește pe voi, silvicultorii, încă are loc o vânătoare de vrăjitoare?

Posibil. Va mai trece destul timp până când se va înțelege că nu dorim altceva decât să ne facem meseria cinstit și fără a ne simți hăituiți. De la noi nu pleacă nici un transport de lemne din pădure fără acte în regulă și monitorizare prin GPS. Din păcate poliția atunci când oprește un asemenea transport are o problemă cu evaluarea materialului lemnos, ca specii și cubaj. O problemă care nu este a noastră, ci a lor din cauza lipsei de cunoștințe în domeniu.

Când mai ai timp de tine și de pasiunile tale? Ce îi place să facă omului Sorin Urdea, atunci când dezbracă haina verde?

Haina verde nu o dezbrac aproape niciodată. Mie mi-a ajutat Dumnezeu să îmi transform cea mai mare pasiune în profesie. Îmi plac Duminicile pentru că atunci mă pot relaxa alături de familie. Când eram la Romsilva nici wekeend-uri nu prea aveam. Nu pescuiesc, dar îmi place peștele. Aș vâna dacă partidele nu s-ar organiza Duminica. Și iubesc să mă ocup de casa părintească din Grid, de rânduielile gospodăriei.

Ce crezi că ai fost într-o altă viață?

Cu întrebarea asta m-ați încuiat. (Râde). Cred că agricultor sau crescător de animale, undeva tot în natură. Am fobia spațiilor închise.

Adu-ți, te rog, aminte de câteva întâmplări vesele sau dramatice petrecute în biroul tău, pădurea…

M-am întâlnit, deseori, cu ursul. Dacă te simte, te ocolește. Cel mai dezvoltat simț al ursului este mirosul, apoi auzul și cel mai slab, văzul. Mirosul de om nu îi place. Pericol este dacă te întâlnești față în față cu el, dacă îl surprinzi în locuri dosnice. Când mergi prin astfel de zone cum ar fi zmeurișul este bine să faci gălăgie, să dai gură cum spunem noi, adică să chiui sau să vorbești tare. Când este surprins, ursul se ridică în două picioare și te caută. Ori te atacă, ori pleacă. Cele mai periculoase sunt ursoaicele cu pui mici care se sperie de om și zbiară. Atunci ursoaica atacă sigur. În nici un caz nu trebuie să fii între pui și ursoaică. Dacă faci pe mortul în cucuruz, nu ține. Am lucrat foarte mult pe Valea Strâmbei și acolo sunt foarte mulți urși, aveam și un observator de vânătoare pentru Ceaușescu. Cel mai des venea aici Maurer. Nea Nicu venea în special la cerb, își făcuse piste de elicopter în tot masivul Făgăraș. Eram odată cu nea Gheorghiță Roman, unul din cei mai vechi pădurari de pe Strâmba. Coboram pe o brână în fundul Pârâului lui Gligor pentru că trebuia să facem raportul de cerbi în fiecare săptămână. Ne-am trezit cu ursul la cinci metri de noi. S-a speriat și ne-a scuipat. Am dus puștile la ochi, dar a fugit în desiș.

O întâmplare mai amuzantă s-a petrecut într-o lună martie când se topeau repede zăpezile și râurile erau umflate. Aveam un ciocan de marcat care avea pastila prinsă cu un cui metalic, un fel de nit. Am marcat niște anini pe la Perșani chiar pe parginea râului și ne-a căzut pastila în apă. Și să ne vezi pe mine și pe Bubi desculți, în martie, pescuind pastila. Am găsit-o după vreo oră.

Ce îți propui și ce îți dorești pentru 2018?

Ca la fiecare început de an, îmi doresc, în primul rând, normalitate, pentru că provocările sunt tot mai mari. Și stabilitate legislativă în domeniul silvic, pentru că asta ne doare cel mai tare și ne dă cel mai mult de furcă. Cu cât legea este mai stufoasă cu atât este mai greu de aplicat și birocrația mai mare. Mai îmi doresc să fac față cu succes acestei noi provocări profesionale și mă refer la planul de management pentru pădurea virgină de la Șinca.

IMG_20180209_102950

În loc de încheiere

Se lasă seară de februarie pâclos când terminăm interviul. Doar eu și cu el mai suntem în clădirea istorică din Șercaia care găzduiește ocolul silvic. Ne despărțim cu o strângere bărbătească de mână și cu promisiunea mea de a-l însoți în pădure, biroul lui de 17000 de hectare. Nu știu dacă Sorin Urdea a citit și i-a plăcut Păunașul Codrilor. Am uitat să îl întreb… Știu doar că i se aseamănă și mai știu că datorită celor ca el codrul este pe mâini bune și pe minți înțelepte. Cei care aruncă cu pietrele vorbelor în hainele verzi ar trebui să trudească, iarna, doar o zi în pădure. Ajunge!

Un interviu de Cătălin Bădulescu

Reclame

Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.

Otilia Ţigănaş: şapte pălării, două cicluri, sau cartea- cadril

Rar am devorat o carte. De obicei cărţile le citeam, reciteam, conspectam.

“Femeia cu şapte pălării” mi-a dat cu scriitura în moalele cel simţitor al capului. Este o carte de care te îndrăgosteşti, literă cu literă. Apoi îţi intră în marea şi mica circulaţie, îţi umflă limfocitele, reglează trigliceridele şi dă dependenţă. Dependenţa o simţi, și mai apoi, în tarele capului. Scriu despre şi simt cum pulsează cucuiul. De vină este Otilia Ţigănaş. Ea m-o pălit. Carte de debut, cică, îi este “Femeia cu șapte pălării”.

femeia-cu-sapte-palarii_1_fullsize

Otilia este medic de ţară, aşa îi place ei să se prezinte-alinte, undeva la poalele munţilor Codru Moma. La Hăşmaş, între coasta Aradului şi sternul Clujului. Ţinut pe care îl iubeşte şi care o “agasează”. Şi ea pe el!

Proza îi este scurtă, poate prea scurtă. Se simte cântărirea spiţerească a silabei, dozarea homeopată a cuvântului. Fiecare text în parte este o mică statuetă de Tanagra. Din fiecare frază ţâşneşte ironia, auto-umorul și isteţimea dincolo de limita legală. După ce am citit “Pătratul”,” Autostopista” şi “Avalanşa”, am închis cartea brusc. Am intrat pe Google şi am căutat să văd dacă nu este un bărbat travestit. Misogin nu-s, dar era mult prea prea, spre foarte foarte. Ilegal de. Google nu minte. E femeie cu CNP cu 2 în faţă, centru medical, copchil, bărbat, nurori, rată la bancă şi şapte pălării în titllu.

Că veni vorba de titlu. “Femeia cu 7 pălării” este genul de proză căreia îi stă bine fix în titlu. Excelent chiar. Otilia se joacă cu graţie intelectuală. Este o carte piramidă, cu paliere clare în funcţie de cultura, imaginaţia şi IQ-ul cititorului.

Este împărţită în două … cicluri: “Din culisele micilor convulsii” şi “Din culisele marilor convulsii”. Evident puse exact invers. Textele din primele convulsii sunt năucitoare.  Cele tributare marilor … convulsii, sunt umor sclipitor, în stare pură. Două paradoxuri ale aceleiaşi Otilii. Ciclice!

Cartea am citit-o, prima oară, în tren. Vorba vine … citit. Doar trei sferturi. Lângă mine stătea un medic anestezist care se întorcea din Germania. Râdeam cu poftă, sau zâmbeam larg, în funcţie de text. M-a privit intrigat, apoi amuzat. M-a rugat să citim cu … schimbul. Atunci am primit cheia cărţii. “Femeia cu şapte pălării” se citeşte unde te podideşte lectura. Şi cu cine te. O carte cenaclu. Este scrisă cu migală, ca o cusătură la gherghef. Respiră şi transpiră prin toţi porii şpaltului o debordantă feminitate deşteaptă. Şi creatoare. Otilia este, în primul rând, FEMEIE. Nimic din ce este femeiesc nu-i este străin sau la neîndemână, nesuflet, nejoc, neeros, ori necuvânt. Nimic. Doar că, unsă de ursitoare cu mir narativ, transformă toate stările psihologice şi fiziologice, în spumă de verb. Inclusiv naşterea! “Nu plânge, toate trec!” este o descriere autoironic-delicioasă a propriei sarcini- naşteri. Nu era deloc pregătită pentru. Prea tânără, prea departe de sentimentul matern. Un text de o sinceritate dezarmantă, cu papuci comunişti de plastic, prea mari, număr de inventar vopsit pe ei. Travaliul se transformă din chin în film. Otilia chiar scrie cinematografic! Mană de aur textele ei pentru un regizor cu har şi neuronii la el. Va avea filmul gata montat, mură în gură şi cut în cut.

Suntem avertizaţi că doar două proze sunt autobiografice. Aceasta şi “Autostopista”. Medic stagiar fiind, repartizată la o colonie minieră, Otilia chiar a făcut autsotopul. Aproape copchil la trup, nu prea impunea respect tovarăşului director. Nu-i bai, are la ea, ca întodeauna, cuvintele. Isteţe şi defalcate matematic pe categorii de interlocutori. Cuvintele impun admiraţie şi respect şi, tot cuvintele, folosite nepotrivit, o aduc într-o situaţie limită ca autostopistă de dubă. Până la liniştirea mea, tot prin cuvinte, la sfârşitul textului, am fost pe rând, James Bond şi apărătorul Moscovei. De fapt, al Otiliei. Am vrut, chiar, să sun la 112!

Are ea ce are cu cuvintele! Le seduce cum vrea, le dă forţă, erotism, satiră, sau doar putere.

Se va duce la ghicitoare şi o lasă cu bobii scofâlciţi şi cu tarotul impotent. Doar “cuvintele lumii, toate cuvintele pământului” îi pot ghici, Otiliei. Clar, da?! Jeaba spune ea, că nu-i tot ea. La alţii!

De departe cel mai bun text este “Pătratul”. Pentru cunoscători, ce-i drept. Nu merită să rămână proză scurtă. Patru prieteni din copilărie, patru jucători de poker se întâlnesc, des de tot, în Pătrat. O cameră fără geamuri, într-un fost spaţiu industrial. Sunt trei băieţi: Profesorul, Blondu şi “Sergiu cel fără de poreclă” pus o fată fără nume. I se spune …Fata. Fata îi anunţă că se va mărita. Nimeni nu ştie cu cine. Nici măcar Ei, cei mai buni amici, ever! Blondu reuşeşte să o convingă să joace o ultimă partidă de poker. Fata acceptă, dar doar până la miezonoptic. Profesorul o face din vorbe: “ Nu, nu e bine, draga mea! Îmi ofensezi inteligenţa! Este jocul nostru final, nu-l banaliza. Terminăm atunci când simţim, toţi patru, fără excepţie, că s-a întunecat”. Repet, pătratul nu are geamuri, doar un bec atârnat de tavan. Fata muşcă momeala, era greu să îl refuzi pe Profesor… Urmează o partidă de poker existenţial, unde nimic nu mai este ce pare a fi. Proză de studiat în manual la genul fantastic. Finalul este nimicitor şi al virgulei să fiu, dacă vi-l zic!

În “Avalanşa” se va regăsi, matematic, femeia balzaciană aruncată în contemporan cu fax, net şi metrou. Un insectar de trăiri şi sentimente ale femeii mamă, soţie, profesionistă, aflată în temeri de sine însăşi şi de propria capacitate de seducţie. Nici măcar de seducţie. Doar de FEMEIE.

Luaţi cartea şi citiţi-o din tuş în tuş. Veţi găsi şi regăsi, tipuri şi personaje familiare sau doar cu prea puţin curaj imaginate de voi.

Este o carte- cadril!

Mai ştiţi cum se dansează cadrilul? Parşiv dans de Ev Mediu! Într-o sală de dans se aliniază, faţă în faţă, bărbaţii şi femeile. Cadrilul începe în perechi legiuite. Şambelanul bate din bastonul înzorzonat. Perechile se schimbă. Urmează un danţ nebunesc, erotic pentru cutumele vremii, apoi … toc, toc! Bastonul bate din nou în podeaua de marmură. Vraja se rupe. Femeia se întoarce la braţul bărbatului său. A fost doar un cadril.

Cartea Otiliei este ca un ciob de oglindă. Fetelor, citiţi-o şi priviţi-vă bine!

Oti

“Femeia cu şapte pălării” este una din cărţile acelea rare care dau dependenţă. La prima lectură habar nu ai de ce. Simţi doar nevoia de a o reciti. La fiecare lectură mai descoperi un palier, mai deschizi o uşă secretă. Otilia Ţigănaş este o “descântătoare” perfecţionistă de frici, cuvinte şi stări. Nu am găsit disecţie mai precisă a sufletului feminin la nici un alt autor sau autoare.

Pe val de blogoval stă sus, sus de tot. Alături de celelalte “surfiste” de forţă şi condei (Ana Barton, Petronela Rotar, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Lorena Lupu, nu sunt enumerate toate aici!), scriitoare apărute acum, pentru a răzbuna mediocritatea pauzei din literatura noastră feminină, de de la Cella Serghi sau Hortensia Papadat Bengescu, încoace.

Un singur lucru mă agasează, cumva. Otilia este pasionată de excelenţă. Nu dă şi ea un rateu, acolo, ca toată oama scriitoare. Ba mai scoate şi un volum de versuri de numa- numa: “Poezii vânate de fisc”!

P.S. Recitesc şi constat că am scris o cronică cu trei finaluri. Nici Brecht nu şi-ar fi dorit mai mult. Vorba Otiliei: Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

 

 

BASM DE SUB COVILTIRUL ŞATREI

40.Satra-linga-Bucuresti

Minoritate pitorească şi zgomotoasă, ţiganii au căpătat, dupa 1990, şi împărat şi rege, instituţii monarhice care nu i-au scutit de desuet şi ridicol. Dimpotrivă! Nu i-au scutit nici de renumele de şmenari, şuţi şi ciorditori, dar există printre ei o tagmă aparte, mult mai aproape de poezie şi de zeul Pan, decât de găinăriile mărunte. Sunt ţiganii nomazi, şătrarii, cei care pribegesc în cunoscutele căruţe cu coviltir, în numele unei libertăţi absolute, numai de ei înţeleasă.

Vă propun un reportaj cu ambianţa ineditului, eu oaspetele unei şatre, timp de o noapte de basm, undeva pe drumul Teleormanului. În schimbul bucuriilor oferite, bulibaşa a ţinut să rămână anonim. Îi voi respecta dorinţa pătrunzând, pe brânci, într-o viaţă candrie guvernată de legi şi rituri prea puţin înţelese de cei din afară.

 

   Hulpava înfruptare. Ospăţ ţigănesc.

 

Este începutul unei nopţi de vară târzie. Părăsesc Bucureştiul,  asumat balcanic, prin bariera Alexandriei. După patruzeci de minute de goană prin noapte, ajung din urmă şatra. Poposise pe un imaş cu iarbă grasă, lângă Vlasca Teleorman. Un armăsar nechează, spintecând întunericul până la rană. Se aprind focuri mocnite, obştea se strânge la cortul bulibaşei. Privesc cu luare-aminte bărbaţii. Sunt toţi bărboşi şi pletoşi, ca niste haiduci de demult, din Codrii Vlăsiei. Poartă la brâu cuţite nărăvite la sânge proaspăt de căutători de pierzanie. Femeile sunt înveşmântate în câte patru fuste înflorate, îmbrăcate una peste alta, bluze fistichii peste care cad grele salbe de cocoşei şi icosari.

Se sapă o groapă adâncă şi se umple cu rumeguş zgurmat din oiştea căruţelor. Deasupra se potrivesc găini în proţap, fudulii de berbec, purceluşi de lapte. Ospătăm în tăcere, bând ţuică trezită cu miros de prună şi fum. Un şătrar, meşter în mirodenii, aruncă într-un tuci cu apă fiartă usturoi, cimbru, un pumn de ardei iute. Răstoarnă zeama într-un alt tuci cu mămăligă vârtoasă, dând slobozenie hulpavei adunări la înfruptare.

               Dragoste măsurată în bice sângeroase

 

SATRA-680x365

Imediat după ospăţ se face linişte oarbă. Este seara de stabor, sau judecata ţigănească. Se adună sfatul batrânilor. Femeile nu au ce căuta la stabor, aşa că pleacă în caruţe pentru a descânta somnul pruncilor adormiţi.

Bulibaşa începe rechizitoriul. Noroc cu profesorul Sarău la ale cărui cursuri de limbă a romilor am fost prezent. Se judecă un soi de adulter, după legile şatrei. Frumoasa Luminiţa, măritată în urmă cu două luni şi cinstită cu dansul cearceafului, semn că nu îşi pierduse, până în noaptea nunţii, fecioria, a căzut în păcat cu unul din flăcăii nenuntiţi ai şatrei. Surprinşi într-o ipostază idilică, cei doi au încercat să fugă. Au fost prinşi şi aduşi în sfori la judecata obştei. Sentinţa este crudă, dar dreaptă: cincizeci de bice de fiecare, iar daca Luminiţa vrea să rămâna cu bărbatul ei, ibovnicul trebuie să-i plătească acestuia douăzeci de cocoşei de aur. Dacă nu, vor fi alungaţi din şatră împreună cu familiile lor şi nu vor mai fi primiţi înapoi niciodată.

Se rostuiesc doi pari înfipţi adânc în pământ. Ibovnicii sunt legaţi fedeleş, iar bărbatul încornorat împleteşte sfarele biciului. Un şuierat gâdilă noaptea. Luminiţa ţipă, cămaşa pocneşte odată cu pielea spinării. După a cincizecea lovitură, spatele superb al tinerei femei devenise o masă de carne dumicată în sânge. În afara primului ţipăt, nici un scâncet, nici un geamăt nu i-a mai scăpat spre înştiinţare de teamă.

La scurt timp, trei căruţe părăsesc, scârţâind, şatra. Luminiţa a plecat cu iubit şi rubedenii pe drumul bejeniei. Alesese chemarea patimii.

Vor trece luni, daca nu ani, până când o altă şatră să-i primească în rândurile sale şi asta după un adevărat ritual de purificare. Dar şi bulibaşa spune că au procedat înţelept; dacă ar fi rămas, ar fi fost tot restul vieţii nişte proscrişi.

 

 

 

Arcuşul atinge uşor, ca un sărut la început de iubire. 

Este trecut de miezul nopţii. E timpul lui Gore, marele meşter scripcar, un fel de Lae Chiorul în varianta de şatră. Este batrân şi adus de şale, ascunzând în priviri un dor de demult. Apucă scripca încet, aproape cu teamă. Dumneaei, vioara, e batrână ca vremea, peticita cu scotch şi numai în trei strune betege. Arcuşul le atinge uşor, ca un sărut la început de iubire. Strunele gem mai întâi, abia apoi încep să vibreze. Melodia creşte treptat, este când horă, când sârbă, cånd corăbească ca la uşa cortului. Ţiganii dansează în picioarele goale, frământând sub tălpi ţărâni nestatornice. Oaspeţii intră şi ei în horă, rezistă o vreme şi sfârşesc prin a-şi recunoaşte neputinţa de a ţine pasul cu ei, copii ai nopţii, altoiţi cu dorul şi muzichia frustă, venind de demult.

După joc, femeile se întorc sub coviltire, iar bărbaţii pleacă să aibă grijă de cai. Oameni liberi fiind, şătrarii şi-au ales cai liberi, care nu au cunoscut jugăneala. În noapte, om şi armăsar devin o simbioză perfectă, un tot netulburat de patimi de-o şchioapă. Aspri la chip, umblet şi faptă, nomazii ascund duioşii nebănuite, în gesturi simple, cum ar fi ţesălatul şi buciumatul.

Parasesc şatra spre ziuă, gonind cu roua spre Bucureşti. În urmă-mi ramâne o comunitate ancestrală care ascunde drame şi iubiri pătimaşe în numele unei libetăţi dure, doar a lor.

Dimineaţa numai ţigăncile nurlii rămân să o înceapă, aţâţând foc de vreascuri sub pirostrii afumate.

În ceaunul de tuci fumegă iahnii şi buruieni de leac, părând şi ele a şti de frica barbatului iute la palmă şi glas, dar atât de copil în baierele sufletului pe care ele, ţigăncile, se pricep de minune a-l înnoda şi dezlega cu ispitele dragostelor.

MIELUL DE PAȘTE ȘI ANOTIMPURILE LUI VIVALDI de Otilia Ţigănaş

 

paste_fericit

Foto explicaţie: Lipsa cratimii de la „matii” este licenţă poetică!

 

Piața în care se vând mieii de Paște:

– Bună ziua, cu cât dați kilu? Aș dori un mieluț zdravăn, tranșat frumușel.

– Cu 20 kilu, da nu pot să-l vând decât viu. Ba mai mult, trebuie să mă asigur că înaintați cu el viu, cel puțin 500 de metri în afara pieței!

– Cum așa? Păi eu doresc carnea pregătită pentru gătit. Știți, un drob, o fripturică, un vinișor sec…ca tot românul!

Vânzătorul,  privind pe furiș în stânga și dreapta ca și cum ar fi urmărit, ridică vocea ostentativ:

– Cum să vi-l tai? Doamne ferește! Suntem sălbatici? Preistorici? Am ieșit din peșteră?

Continuă din ce în ce mai tare:

– Suntem canibali? Păi suntem europeni, domnule!

Apoi  trage scurt cu ochiul și șoptește:

– Pssst…veniți mai aproape! Normele europene și legislația în vigoare nu ne mai permit să-l tăiem nepregătit. Amenzi uriașe. De aceea io vi-l dau așa viu, îl conduceți până acasă, apoi io vin seara și vi-l tai acasă, cum îi normal. Oameni suntem, ce Dumnezeu! Îl tăiem în boxă la bloc, pe acoperiș, sau în garaj, chiar și în baie dacă aveți spațiu, apoi vi-l belesc bec! Așa fac toți! Veți semna aici o declarație pe proprie răspundere că v-am instruit, că nu veți tăia mielul niciodată, că îl veți crește și educa, aşa, ca pe propriul copil. Apoi fac factura proformă, dați banu, vă trec pe lista de așteptare până adun 10-15 clienți pe aceeași stradă și gata-i lucrarea!

– Ce nebunie, așa ceva nu am auzit!

Un alt cioban, la auzul discuției se bagă în vorbă. Are o pălăriuță rotundă, mică, neagră, așezată pe vârful capului și orientată cochet spre ceafă. Mustăcios. Mustața neagră ca tăciunele, obrazul roșu-roșu, probabil ars de soarele timpuriu al primăverii.

– Nu, nu ați auzit, că nu v-ați uitat la știri, poate. S-a și emis o ordonanță de urgență cu treaba asta! Dar să vedeți! Acu’ dacă avem timp de flecăreală…până trec controalele pe lângă noi…Că nu-s nici ei chiar așa de răi cum se zice, și ei ne înțelege! Să vedeți ce norme ne-or băgat ăștia de la parlament! Întâi ar fi tranchilizarea sonoră a mielului (ptiu, mi se încurcă limba când zic!). Se face înainte de sacrificare, cu Anotimpurile de Vivaldi, în doză de 8 ore/zi, cu martori.

Primul cioban completează:

– Se cere un registru tipizat și fiscalizat, în care semnează proprietarul mielului și martorii, la începutul și sfârșitul fragmentului muzical, notând ora exactă. Ăia care semnează trebuie să-și facă adeverință de cazier. Europa nu acceptă infractori și delincvenți la semnat! În orice caz, nu la miei! În rest, da.

– Să-i pui muzică mielului? Nu suntem normali! rostește cumpărătorul care așa, la prima privire, pare să aibă ceva școli și stil în dotare.

VIVportrait

– Nu, sigur că nu suntem normali, dar ce contează? revine ciobanul al doilea. Oh da, îi pui muzică zilnic, 14 zile înaintea tăierii. O firmă bucureșteană este unic importator al unui aparat obligatoriu – Modem PZ/25Y 602, aparat electronic care măsoară bucuria din ochii animalului înainte de sacrificare. Tehnică de vârf! Dacă nu îi pui muzica aia, aparatul te prinde și te bagă pe bucurie zero în priviri, la concluzii. Ar fi bun aparatul, nu zic că nu-i bun, fiindcă nu poți trișa, dar costă cam 300 de euro! Eu mi-am luat două, că a fost obligatoriu, chiar dacă am declarat că nu tai pe nimeni. Păi cum scot eu 600 de euro dacă nu tai prin garaje în cartiere?

Colegul cioban intervine:

– Și eu am două, dar le folosesc la muiere. Așa de bine ne distrăm seara la stână cu pruncii, după ce mâncăm, ne măsurăm bucuria din ochi! Râdem cât nu râdem toată ziua cu oile pe deal! Credeți-mă, merită! Te miri ce poate să scoată din el aparatul ăla! La muiere i-o scos bucurie 7,49 când o fost soacra la noi. Să mori, nu alta!

– Interesant…adică…ce idioțenie! O enormitate. Dar numai muzică îi trebuie mielului? Altceva, nu?

– Mielul mai trebuie deparazitat pe blăniță cu infuzie ecologică de arțar. Aici iar îi bai, că nu se acceptă decât frunze de la anumiți arțari acreditați. Tot la București e sursa. Echipele de control nu permit nici un alt arțar în afara celor de pe lista oficială. De asemenea, se dau copitele mielului cu ceară naturală din anumite stupine. Ca să strălucească, să-l facă fericit și împăcat cu soarta.

Cumpărătorul uluit:

– Vă tot ascult mirat,  văd că în jur într-adevăr nu se mai taie miei. Mă simt de parcă aș fi la televizor, într-o scenetă umoristică. Vorbiți serios? Chiar așa sună normele europene?

– Nu știu exact cum sună, dar avem o ordonanță de urgență! Hihihi- fiu-mio chiar zice câteodată  „tată, normele europene sunt totalitatea normelor imposibil de aplicat la noi!” Hihihi…Da’ las-că, om fi noi ciobani, da n-om fi nici noi proștii lor! Psss! hai că vine controalele tura a treia! Patru miei le-am dat de dimineață!

Ia notează-ți dumitale rapid pe mobil (văz că ai mobil ca lumea!) adresa mea de mail și scrie-mi imediat ce pleacă ăștia: ROMCRETINU@europaște yahoo.miel.

Dacă vrei, te trec prin Modem PZ /25 Y 602. Nu că ai fi oaie, domnul meu, numa așa de chestie, să vedem câtă bucurie ai în priviri, că se apropie Paștele.

 

Cei care adulmecă moartea. Reportaj de abator…

abator_deutsche_welle_08512100În Bucureşti se omoră pe capate, se măcelăreşte pe bandă rulantă. În coasta fanariotă a oraşului, între Cheiul Dâmboviţei şi Calea Văcăreşti, mai mult se întind decât se înalţă, clădirile vechiului abator. Trecătorii traversează pe trotuarul de peste drum, locatarii blocurilor din jur înjură, pofticios, damful care le intră pe geamuri. Ce este dincolo de garduri, cât e rutină şi cât e suferinţă, cum e când animalele plâng, cum e când moartea e în fişa de post şi o adulmeci 8 ore pe zi? Am încercat să aflu ca ajutor de măcelar cu un sfert de normă…

Vitele, dolarii şi … Islamul

Puţină istorie modernă şi contemporană. Tranşată fin, în garf şi fileuri…

Abatorul a fost construit de nemţi în 1872 şi demolat, parţial, de Ceauşescu în decembrie 1989. La începutul lunii, evident. Înainte se tăiau în jur de 5000 de porci pe an şi 500 de bovine. Acum dacă se mai taie 300 de porci, iar vitele au cam dispărut din peisaj. Bişniţarii de hălci, samsarii de antricoate iau vita direct din grajdul omului. Arabii şi turcii sunt primii. Dolarii Islamului au sedus Bălţata Românească. Şi au răpit-o din Serai. Adică din iesle.

O viaţă de porc, aşa cum a fost

Este 6 dimineaţa. Echipat în halat alb şi cizme de cauciuc intru în schimbul I, prin curtea interioară a abatorului. Fac cunoştinţă cu grajdul unde animalele îşi aşteaptă rândul la moarte. Pe un culoar improvizat din rastele de tablă porcii sunt mânaţi, cu un bici electric, în camera obsură. Guiţă insistent şi metalic. Cei care presimt nefirescul Ignat se încalecă, se târşesc, ochii păroşi cerşesc dreptul la o viaţă. La o viaţă nomală de porc. Unul mai nărăvaş dă să muşte, dar biciul cu 24 de volţi la un cap, îl cuminţeşte pe loc. Ajung în locul unde începe fluxul tehnologic. Din camera obscură, porcii vin pe bandă rulantă în punctul de asomare. Unul câte unul. Li se dă cu asomatorul la creierul mic. Conform DEX, asomatorul este un fel de cleşte electric care le paralizează creierul mic. Neconform DEX este un instrument de tortură. Capul zvâcneşte, ochii explodeză scremut, limba atârnă paralel cu moartea. “Anesteziat” bine, animalul este prins într-un cârlig şi ridicat de piciorul dreapta spate pe o bandă aflată la înălţime. Ajunge la punctul de tăiere clasică. Un măcelar calificat la înjunghiat îi taie beregata. Manual, strămoşesc, cu cuţitul. Sângele curge pe jos, bălteşte, se lichefiază. Urmează opărirea într-o cadă imensă cu apă la 70 de grade. De aici, porcul intră în depilator, un dispozitiv cilindric prevăzut cu lamele rotative din cauciuc.

abator-ovine-caprine-460x307

După depilarea mecanică urmează … epilarea manuală. Acum poate fi ridicat de tendon şi ajunge la smuls de unghii. După flambarea cu gaz metan se trece la bumbănire. Bumbănirea este o incizie dibace efectuată la rect şi la puţă. Nu-i pentru amatori. Urmează tăierea osului stern cu un fel de drujbă şi secţionorea carcasei în două, pe linia mediană. Se extarge masa gastrică şi se recoltează pancreasul. Există contract cu Biofarm pentru fabricarea insulinei. Se scot organele şi se ia probă de carne pentru laboratorul de trichineloscopie. După ce vine rezulatatul analizei, se ştampilează carcasele şi medicul abatorului dp un fel de Bun de Tipar. Adică, de consum. La ei se numeşte: “Bun de finisare şi cântărire”. La ora 10.35 grăsunul nărăvaş care a dat să muşte ajunge la punctul de asomare. Îl recunosc după pata neagră de pe ureche. Din momentul amorţirii până la stadiul de carcasă trec 43 de minute. O viaţă de porc, aşa cum a fost!

10 % din preţul unui kilogram de carne

Sună sirena de ieşire din schimb. Nerăbdarea mea o trage, nu Vasile Roaită. Pentru a ieşi la lumină calc pe sânge, unghii şi bale. Am fost 8 ore ajutor de măcelar. Timp berechet pentru a prinde un puternic miros organic şi a pricepe căutătura crud uscată, crud duioasă din ochii ucenicilor măcelari. Opt sute de salariaţi prelucrează, zi de zi, materia vie şi o transformă în materie moartă. Nu li se acordă sporuri de stres. Nici de milă. Moartea este în fişa lor de post. După o tură de 8 ore am arucat la gunoi hainele de pe mine. În faţa magazinului abatorului, o babă suduie gros şi zice că măcelarii au salar gras, de aia e scumpă carnea. Din preţul unui kil de carne, oamenii în halate albe pătate cu sânge, primesc cam 10 %. Pentru banii ăştia adulmecă moartea 8 ceasuri pe zi.