CADRIL

0422_music

De când am fost ninşi
cu fulgere,
la propriu,
nimic
nu mai poate fi
aidoma cu la felul.
De când am fost ninşi,
cu ursite târzii,
nimic
nu se mai brodeşte
în găuri
până acum, firesc tehnologice.
Scârţâie grav,
prejudecăţile lumii.
și nu ne pasă
și nu ne ating
decât pentru a şti
că doar o dată,
o singură dată,
cadrilul acceptă
reguli moderne.

Anunțuri

Dragoste de cuşetă

Cuseta

L-am găsit în tren. Nu era călător ca toţi călătorii. Însoţea vagoanele de dormit. Nu din hobby. Asta îi era meseria. Conductor clasa a II-a. În pantaloni negri şi cămaşă albastră, înalt şi slăbiu, părea un licean cu acnee. În acceleratul Arad – Bucureşti suntem singurii treji, la 3 dimineaţa. Eu nu am somn de la cafelele de Nădlac. Am fost o zi vameş. Aşa, de documentare. Pe el, amintiri ceţoase, păcate de cuc şi mistreţi, nu îl pot adormi. Vorbim. Spovedim. Cuvântul arhetip, silaba medicament, reuşeşte minuni controlabile.

Blestem de mistreţ

Are o cătare de bărbat  trecut. Trecut de 30 de ani, că altfel e destul de verde. S-a născut  în Ţara Haţegului şi i-a plăcut că vâneze mistreţi. Îi ochea numai cu gloanţe din alea, dum-dum. Erau date dracului. Explodau când intrau în carne şi o sfârtecau pe loc. Erau un fel de 3 în 1. Bagă cărbuni pe foc, e iarnă şi e vagon clasa I, dar încălzirea e retro. Aprinde un Carpaţi fără filtru, atunci se mai găseau, şi mă serveşte cu un ceai nobil. Cu stele. Un sfert e coniac. Începe vorbirea: “Aşa mi-a explodat şi mie inima în noaptea aceea, cum exploda fierea în mistreţi. Niciodată nu am găsit-o întreagă. Acum nu ştiu cât suferau ei, barem mureau şi gata. De la 25 de ani am venit la Bucureşti la o unche de-a treia.  Am vrut să mă fac domn de oraş, băiat de capitală. Să uit de unde am plecat. Să uit de mistreţi. Mare domn nu am ajuns, cu liceul la seral, dar începusem să uit. Noroiaele, uliţa desfundată, focul cu lemne. Până în noaptea aceea. Ce a urmat mi-a amintit de mistreţii ucişi. De durerea lor”.

Un abur hai hui îi joacă privirea. Tace scremut, trei gări şi o haltă. Fumează şi se uită spre Cluj. “După liceu m-au luat în armată, la Caracal. Acolo am cunoscut-o pe nevastă-mea. Dată dreacu, olteanca ! Îi merge gura, de zici că e neam cu Dan Diaconescu. Am luat-o la Bucureşti şi mi-a făcut doi copii în chirie…

Să tot fi fost prin iunie, acum un an. Eram de serviciu pe rapidul de Cluj. La Turda s-a urcat ea. O fată superbă, înaltă, suplă şi cu un păr lung şi creţ, numai inele. Avea nişte blugi din ăia şucari, tăiaţi la fund şi genunchi. Am căscat gura ca boul la apă. A râs şi mi-a arătat biletul. De la râsul ăla a început totul. Zici că avea zarzări în gât, când râdea. Am stat cuminte vreo oră, apoi am luat o sticlă de vodcă şi m-am dus la ea în cuşetă. Am vorbit, am povestit, am spus bancuri. Ca să o fac să râdă. Părea că se leagă ceva. Nu a vrut, atunci, în cuşetă. O cheamă Ariana. Se măritase cu un ospătar. Acum era detaşat pe litoral. Se ducea la el la Saturn. Nu îl iubea, părinţii l-au vrut. Cică era o partidă… Trenul mergea de la Bucureşti direct la Mangalia. Pe la Predeal inima mi-a expoldat franjuri. Am rugat-o să mă lase să vin cu ea. Am stat trei zile în Constanţa la gazdă. A fost dumnezeiesc, domn ziarist! Înflorise în mine o livadă de zarzări. De la râsul ăla al ei. I-am dat graficul şi mă aştepta la fiecare tură la Cluj. Ne iubeam în cuşetă, noaptea, în triaj. După vreo 3 luni, vin acasă, la Bucureşti şi găsesc un bilet în uşă: “Vino repede la Cluj! Ariana”. M-am îngălbenit. Dacă îl găsea olteanca?!  I-am dat telefon. Mi-a spus că a rămas însărcinată şi vrea să ţină copilul”. Peste zarzării lui, mistreţii au aruncat brumă grea…

Grafică de cuc pe zăpadă

 

A făcut schimb de tură şi s-a dus la Cluj a doua zi. A vrut să îi dea bani de avort. Nu i-a luat. Doar el a luat … Prima palmă de la o femeie, acolo, în cuşeta dragostei lor. “Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit. Al meu e rău de sămânţă. Voi ţine copilul tău. Şi să nu dea Dumnezeu să ne cauţi”!

De la Filiaşi începe să ningă mărunt. Fulgi albi, apoşi, desenau pe geamuri, grafică de cuci cu mistreţi. Dum – dum al meu mă imploră din vorbe:” Ce să fac, domn ziarist?! Eşti om cu carte, umblat prin lume, învaţă-mă ce să fac! Cum să îmi las puiul în cuibul altuia? Dacă aş fi omorât cuci aş fi înţeles, dar aşa? Cum să îi spun oltencei mele şi să o fac să şi înţeleagă? Viaaţăăă, cum ştii tu să le plăteşti pe toate. Fir-ar ai glonţului de mistreţi”!

Nu am ştiut ce să îi spun. Aflasem crucea unei poveşti. Am terminat cu el sticla de coniac. Milcov. Am adormit greu, amândoi. În goana trenului luna sclipea, ca un colţ de mistreţ…

 

Broşa

brosa

Era o broşă deloc sofisticată, ca un ac de siguranţă  mai mare. Foarte mare. Nu era doar o singură broşă. Era un set. Aceeaşi mărime, în mai multe culori. Mov, turcoaz, maro închis, roz pal. Putea fi o broşă ca oricare alta, dar era broşa EI. Un accesoriu extrem de simplu, profund elegant prin simplitate, pe care EA îl asorta la orice. La o eșarfă, la un deux pieces pretenţios, sau la o bluză vaporoasă de vară. Bineînţeles că mergea perfect şi la blugi.

Prima oară i-am văzut broşa în drum spre o petrecere de jurnalişti. Nimic fiţos, urmau sporovăieli intelectuale la o duşcă de bere. În drum spre… i-am văzut-o, pentru că nu am mai ajuns la petrecere. Ne era parcă foame şi am intrat la soră-mea, la casă cu grădină mare. M-a alintat dintotdeauna, e sora mai mare, ea mă răsfață cu bunătăţi gătite de mâinile, priceperea şi altceva tot al ei. Zicea că îi umplem grădina cu dragoste. Că după ce plecăm, şiroieşte pe butuci, pe pomi, pe gardul viu. Ciudat, ne cunoaştem de vreo lună şi ne iubiserăm de două. Nopţi. Nebune nopţi, fugărite de lună, deocheate cu bahto delo delo. Sor-mea ne-a răsfăţat cu pulpe de curcan gratinate, de culoarea broşei de atunci. EA nu prea mănâncă cu poftă, ciuguleşte doar. Se juca cu broşa şi a pus-o pe masă în spatele hartanului de Meleagris gallopavo.

Am plecat spre club. Pe stradă nu ştiam ce îmi lipseşte la EA. Coafura era ok, stilul sport elegant care o prinde atât de bine, ciufulito-aşezato-zburlit, pantofiorii negri din piele moale, dresul impecabil, fusta aproape scurtă, mai aproape de coapse decât de decenţa genunchiului, bluza şi eșarfa. La eșarfă era baiul! Îi lipsea broşa aceea maro închis, care o închidea doar de formă. O împlinea de fapt, cu o eleganţă a contrastului în faţa căreia marchizele cu sânge deloc mai albastru decât al EI, ar fi lepădat de invidie. Eu ştiam unde o uitase. Ştiam precis! Între încheietura copanului şi buza farfuriei moștenite de la bunica. Am decis, amândoi, că nu are sens să ne întroarcem din drum. Aduce ghinion şi trebuie contracarat cu ceva cruci făcute cu limba fix în cerul gurii. Nici la petrecere nu mai era cuşer să mergem. Am fi simţit lipsa broşei. Matematic, la jumătatea distanţei, era un motel. Acel motel unde o făcusem femeie şi mă făcuse bărbat în ciuda numeroaselor experienţe pe care le avuseserăm amândoi, destul de degeaba până acolo. Am intrat în motel cu o oarecare evlavie, o pioşenie uşor stângace, pătrunși de ecumenismul momentului. Ne pregăteam  de un ritual de eradicare a superstiţiei cu ajutorul limbilor noastre care musai să facă cruci în cerul gurii. Unul alteia.

Dimineaţa am recuperat broşa. Era exact acolo unde ştiam. La ştiri am văzut că la clubul cu pricina, în noaptea aceea, avusese loc un incendiu devastator. Nu au fost victime, doar panică. Sigur şi-ar fi pierdut  broşa acolo. În panică se pierd multe.

Desigur au mai fost şi alte petreceri. Sofisticate sau simple şuete. Fiecare cu broşa ei. De fiecare dată când eram abătuţi, încrâncenaţi sau doar în neapele  noastre, TREBUIA să uite câte o broşă. Şi atunci, ritualul salvator se repeta cu valoare de axiomă nurlie. Evident, nu am devenit niciodată cucernici.

BREAKING NEWS: Am reuşit, după un an de muncă cu contract beton, să facem un credit la bancă. Nu pentru casă. Pentru a tăia un beton de motel. Am cumpărat un seif scump şi foarte sigur. L-am încastrat în beton, în camera noastră, cu numărul nostru. Doar pe aceea o rezervam.  Am depus o casetă de valori, tot scumpă, tot foarte sigură, cu trei rânduri de cifruri. Nici nu putem concepe ca broşele EI să nu fie în siguranţă. Ar fi fost catastrofal să nu mai aibă ce să uite, din când în când.

CANTONUL PĂRĂSIT

trenMiez de noapte cu lună plină. În râpa lui Belzebut lupii urlă a moarte şi hău. Locomotiva cu aburi pufăie scremut suduind, din toate pistoanele, urcuşul câinesc. Mecanicul aruncă lopată după lopată, cărbuni în cazanul cu foc. Nu înţelege şi pace de ce a fost trimis în cursă de noapte prin pustietatea aceea. Nici ziua nu se înghesuie călătorii. Acum este singur, singur. Mai marii de la chefereu i-au poruncit să plece. Cică au primit un telefon de la Şeile Dracului, că au rămas oameni înzăpeziţi la canton. Ninge potop. Pe aici pe undeva ar trebui să fie cantonul. Şinele ar fi trebuit şi ele să se sfârşească demult. Şi, totuşi, trenul continuă să alunece prin zăpadă. O umbră albă, ceţoasă, apare răstignită la o curmătură de deal. Mecanicul aude clănţănit de macaz. Trenul îşi schimbă direcţia. Pe aici nu a fost niciodată linie !! Frânele plâng, ţipă, fumegă. Garnitura se prăbuşeşte în Prăpastia Sânzienelor. În urmă, zăpada înroşită acoperă bucăţi de carne hăcuită. Abia acum se zăreşte cantonul.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns între Şeile Dracului din Rarău. Este un fost canton, de pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani, iarba creşte în voie peste şinele ruginite. De peste treizeci de ani nu a mai trecut tren. Nici astăzi nu s-au putut stabili cauzele accidentului. Din locul unde se terminau şinele până la prăpastie sunt peste trei kilometri. Oamenii locului au uitat ideea de tren. Din când în când, în nopţile cu lună plină, la fereastra cantonului fumegă o lumină. Despre ea, baba Rafira ştie multe, dar nimeni nu o bagă în seamă.

Este o dimineaţă banală de început de week-end. Banală rău ! Un grup de tineri ia muntele pieptiş. Vor să ajungă la Pietrele Doamnei. Sunt doi băieţi şi două fete, studenţi la Universitatea din Iaşi. Costin, conducătorul cetei, a făcut alpinism de performanţă. Şi-a echipat colegii ca la carte cu bocanci, corzi, haine de ploaie şi vânt. Cunoaşte bine muntele. Îl ştie şi de bun şi de parşiv. Ziua este superbă. Nici o adiere de vânt nu înfioară liniştea brazilor. Undeva departe, dincolo de Movila Ciobanului, se zăresc câteva dungi de nori vineţii. Se râde mult, făcându-se popas în tot locul. Fiecare poiană, fiecare copac căzut, merită popas de priveală. Degeaba le spune Costin că îi va prinde noaptea în pădure. Fetele culeg flori de munte iar băieţii nu au altă grijă decât să le facă pe plac. Sunt perechi. Călin cu Rodica şi Costin cu Cristina. Primii sunt din Bucureşti, dar au ales să facă lieterele la Iaşi, pentru a fi mai aproape de Eminescu şi de albastrul din Sala Paşilor Pierduţi. Albastrul lui Bălaşa. Ceilalţi sunt ieşeni get-beget şi nu prea le au cu poezia, mai mult cu fizica cuantică.

Nu mult după ora prânzului aerul devine apos.

  • Să ne grăbim,spune Costin.O să vină furtună.
  • Las-o moartă! De unde furtună în iunie? se miră Rodica. Nu simţi cum arde soarele şi brânduşele astea nu mă mai lasă să plec. Fricosule, inginerule, ce cauţi tu pe munte?!
  • Hip, hip, ura! Strigă Călin. Adunăm sfatul bătrânilor. Mare dezbatere mare! Cui i-e frică de ploaie? Cine vrea să plecăm şi să fugim de poezia pietrelor din Rarău?

“Sfatul” ţine peste trei ceasuri. Până la urmă, raţiunea învinge, la fel şi norii. Se face aproape întuneric şi suflă vânt rău, păgubos. Costin decide:

  • Repede! O luăm pe scurtătură pe la Şeile Dracului. De acolo urcăm spre nord-vest şi în două ore suntem sus, la cabană.

Pornesc în şir indian. Costin în faţă, Călin în spate, au făcut un fel de scut viu la adăpostul căruia mărşăluiesc fetele. Poteca nemarcată este plină de  bolovani şi crengi răsucite. Se înaintează greu, cu furtuna care îi mână din spate. Ciudat! De jur împrejur se aud tunete, dar ploaia pare să-i ocolească. Într-o oră se face  beznă. Nu au decât o singură lanternă cu bateriile pe sponci. O ţin mai mult închisă şi totuşi poteca este luminată. Luna plină le apare mereu în faţă. Bateriile se termină rapid şi luna rămâne unica sursă de lumină. Începe ploaia. O ploaie torenţială, apocaliptică, îi udă până la piele. Trăznetele îi ocolesc, dar cad destul de aproape. Părăsesc poteca şi ţin, drept, lumina lunii.

  • Suntem salvaţi, am găsit adăpost! Spune Costin. În vale, între Şeile Dracului, este un canton părăsit.

Uşa cantonului se deschide la prima apăsare pe clanţă. Parcă nici nu ar fi trecut peste ea ploi şi zăpezi.

 

                Vrăji de dragoste şi de moarte

         

 

Înăuntru sunt două odăiţe curate. Pe o măsuţă şchioapă o lampă cu gaz, un aparat morse şi un caiet cu pagini îngălbenite. Călin îl deschide curios. Pe prima foaie stă scris cu cerneală: “Calistrat Bengescu- cantonier. Caiet de serviciu”. Urmează date din anul 1957: trenurile vremii, orele de sosire, numărul de vagoane. Pe ultima filă, o altă mână, cu un alt scris, uşor buclat, a consemnat: “24 decembrie, ora miezului de noapte. Calistrat s-a logodit cu Sânzienele. Cu mine nu s-a potrivit la vorbe, nici la tăceri şi nici nu a mai vrut să aştepte. A se feri de luminăşi tren.”

  • A se feri de lumină şi tren…ce frumos spus! zice Rodica. Cine ştie ce vrăji de dragoste şi de moarte ascunde textul ăsta.
  • Prostii! spune Costin. Mai bine să căutăm ceva de pus pe foc, că suntem uzi leoarcă.
  • Da, dar focul o să dea lumină şi…
  • Mai slăbeşte-mă, poeto! N-am chef să fac pneumonie pentru gărgăriţele tale de sub bucle.

În cea de a doua cameră găsesc lemne de foc. Cu un dispreţ suveran  pentru romantisme şi alte dulcegării, Costin rupe fila cu textul misterios şi aprinde focul. Flacăra luminează ceasul cu cuc din perete. Este întors, ticăie şi arată miezul nopţii. Deodată, liniştea se sparge în cioburi de fum. Un huruit se aude din ce în ce mai aproape. Pare a fi un tren din cele vechi, cu locomotivă cu aburi. Ploaia se transformă în ninsoare.

  • Ninge în toiul verii! se sperie Rodica. « A se feri de lumină şi tren ». Eu v-am spus ! Nu trebuia să arzi foia.

Prin ferăstruica rotundă, tinerii văd trenul apropiindu-se. Pe şine, o mogâldeaţă albă îşi aşteaptă sfârşitul. Trenul o sfârtecă fărâme, apoi dispare într-un hău de prăpastie.  Cei patru se strâng unul în altul. Se ciupesc pentru a se încredinţa de trezire.  Masa de carne sângerândă se adună din zăpadă şi se îndreaptă spre ei. De data asta, uşa cantonului se deschide greu, cu scrâşnet lugubru. Un bărbat de vreo treizeci de ani apare pe prag. Poartă strai alb pe care sângele proaspăt desenează maci rubinii. Nu pare a-i lua în seamă. Se apropie de masă. Deschide caietul şi spune aproape şoptit:

  • Iar m-ai chemat, Rafiriţă! Este a treia oară săptămâna asta, oi fi înţeles în sfârşit?!

Nu găseşte pagina. O caută disperat. Mâinile încep să-i tremure şi îşi bulbucă ochii morţi, prin odaie.

  • Ce căutaţi voi, aici? Cine v-a dat voie să mă smulgeţi Sânzienelor din adânc?!

O vede pe Rodica în genunchi, tremurând la icoană.

  • Nu-ţi fie frică, Rafiriţă! Ce tânără şi frumoasă eşti, ca atunci… De ce i-ai lăsat să mă ardă, arzându-ne? Nici acum nu ai găsit vorbe, Rafiriţă? Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, fi-ţi-ar ale apelor de tăceri! De acum nici măcar tu n-ai să mai poţi amăgi Sânzienele, să mă lase să plec. Se crapă de ziuă, auzi! Mă asteaptă, hapsânele…

Pleacă. Focul se stinge. Este singură în canton. Nu, n-a visat !

 

Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător !

Şi, totuşi… Abia după o bună cale de mers zăreşte şine de tren. Le urmează şi par că duc nicăieri. De peste un ceas peisajul rămâne la fel: râpi abrupte şi pâraie repezi. Într-un târziu, apare dintr-o viroagă, un bordei povârnit. Obosită, flămândă, speriată, Rodica cere adăpost. Îi deschide o bătrână îmbrăcată în negru. Anii i-au nins tâmplele fără a-i gârbovi şi spinarea.

  • Intră, te aşteptam. Eu sunt Rafira. Nu-ţi fie frică, ai ochi buni.Semeni cu mine în tinereţe. Acelaşi păr roşcat, aceiaşi pistrui, acelaşi zâmbet care spune atâtea ştiutorului să-l citească. Ai avut dreptate. Nu trebuiau să ardă foaia din urmă. Era un om bun, Calistrat, disperarea l-a scos din fire.

Tace o vreme. Pune pe masă caş afumat, lapte, mămăliguţă fierbinte. Rodica mănâncă cu poftă. Nici ea nu ştie de ce nu o mai miră nimic. Întreabă din ochi şi bătrâna răspunde:

  • Tot aşa ne citeam şi noi gândurile. Parcă eram fermecaţi, nu aveam prea multă nevoie de vorbe. Când le rosteam, nu le pricepea nimeni în afarăde noi. Babele satului spuneau că am găsit iarba fiarelor şi ne-am tăvălit, goi, într-însa. Proastele, ce ştiau ele! N-am apucat să ne fim unul altuia, bărbat şi femeie. Calistrat era tare chipeş la vorbe. Te aducea unde voia el. Mi-au plăcut vorbele lui şi lui, tăcerile mele. Cred că şi-a pus în cap să le mântuie. A mugurit în noi nevoia de a ne fi prin preajmă. Nevoia de a fi noi înşine şi de a vorovi pe limba noastră. Ne ghiceam atât de bine gândurile…Doamne, ce frumos a fost şi ce nefiresc, firescul nostru.

Rodica a ridicat privirea şi bătrâna a înţeles.

  • Ştiu ce vrei să spui, dar nu a fost dragoste asta, sau poate a fost ceva mult mai mult. Bărbat fiind, a căzut în ispită şi de atunci nu am mai crezut în vorbele sale. M-a cerut de nu ştiu câte ori de nevastă. Când l-am înţeles, era prea târziu şi el îşi pierduse răbdarea. S-a însurat, ca să se răzbune. Nu pe mine, pe el. După doi ani m-a căutat. Cu nevasta nu s-a înţeles niciodată … la vorbe. Îl spăla, îl călca, îi gătea. Dar el de vorbe avea trebuinţă. S-a făcut cantonier în munţi, ca să fie aproape de mine. În noaptea aceea aflase că mă mărit. Nu era adevărat, l-au îmbrobodit Sânzienele, că era noaptea lor. Ce vrăji au făcut nu ştiu, dar l-au luat de ibovnic, după ce au abătut trenul din drum, pentru a-l sfârteca de mine. M-am dus să-l îngrop, dar mi-o luaseră fiarele înainte. Atunci am scris foaia aceea. În nopţile cu lună plină, când scade puterea sânzienelor, aprind lumina şi-l chem. Nu stă mult, doar până în zori, dar nouă ne ajunge. Încă ne mai ştim zice atâtea ! Nu m-am măritat niciodată. Nici alt strai n-am îmbrăcat, decât cel nergu. Acum s-a mântuit. La noapte mă duc la canton. Mai am o ultimă datorinţă faţăde el. Tu, fată, să te fereşti de lumină şi tren. Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător, ai văzut doar ce ştiu face sânzienele. Jos, la gară, îţi vei întâlni prietenii.Ţi-am spus că e om bun, s-a prefăcut că-i omoară, aşa de durere. Dacă îşi vor aminti ceva, spune-le că au visat.

Din bordeiul povârnit ies, în miezul zilei, două femei. Cea tânără, coboară spre tren. Cealaltă, urcă spre tren.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns printre Şeile Dracului, din Rarău.  Este un fost canton, pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani iarba creşte în voie pe şinele ruginite. Din când în când, în nopţile cu lună plină, o lumină mai fumegă la ferestrele cantonului. Despre ea, Rafira ştie multe, dar acum nu mai poate spune nimic.

NELU ŞI DOINA

aurolaci dormind pe gura de canal7_rsz  Dosuri de gări, subsoluri şi scări de bloc, lungi şi reci canale de scurgere. Aici au primit repartiţie copiii străzii. Sunt jegoşi, put şi aproape s-au sălbaticit, dar unii dintre ei au început să iubească. Un “lux” asumat în numele legilor firii. Dragostea lor nu este cu nimic mai prejos decât marile iubiri ale literaturii universale, desigur respectând proporţiile. Nelu şi Doina au fost fericiţi două luni. S-au cunoscut în metrou, s-au iubit în triaj, s-au despărţit pe Calea Victoriei. Dragoste de aurolac.

 “Îi spuneau zâna…”

 

Nelu are 16 ani  şi e aurolac de la 14. Acuma este un fel de şef peste copiii din gară. Le face rost de muncă cu ziua şi îi apară dacă se iau alţi aurolaci de ei. Este din Orlat de pământ, din munţii Cibinului. A fugit dintr-un orfelinat din Sibiu şi s-a aciuat aici, la poalele Grantului. E înăltuţ Nelu, suplu, cu un început de cioc din tuleie rebele. Se caută prin buzunarele canadienei de bogdaproste şi scoate o cutiuţă de “Motorola”, adică de vodcă Scandic. Aprinde un Viceroy de căpătat şi începe să povestească,  învăluindu-mă într-o privire albastră. Albastră de ger.

-La noi circulă repede informaţiile, barosane, mai ales despre fetele mişto. Ceilalţi îi spuneau zâna şi devenise printre noi aşa, ca o poveste. Îşi făcea veacul prin Titan, la Betonierei. Eu am cunoscut-o în metrou, am recunoscut-o din prima. E o puştoaică de 17 ani, cu părul lung şi ochii verzi. Am băgat vrăjeala nasoală, aşa, de început.

Zâmbeşte strâmb. Se îneacă cu fum şi tuşeste scremut, bătrâneşte. Nefireşti pentru vârsta lui, pe faţă îi apar riduri. O caut din priviri pe Doina lui, zisă Zâna. Îmi surprinde privirea.

-Nu mai este păsărica în cuib, barosane. Şi-a luat zborul. La început a fost simplu.Văzut-plăcut-buşit. Pe urmă, mi s-a întâmplat o chestie candrie: m-am trezit într-o dimineaţă, n-am gasit-o lângă mine şi mi-a venit să turb!

“Chestia candrie” era dragostea de aurolac, abia înfiripată.

 

Luna de miere la…Pucioasa

 

 

Îndrăgostit fiind, Nelu s-a schimbat total. S-a rugat de nişte turci, şoferi de autocar, să-l împrumute cu două sute de dolari. I-au dat, că-l ştiau băiat parolist care muncea cinstit pentru banii aceştia. Mai cere o ţigară şi o pune la păstrare după ureche. Nu îl grăbesc, dar îmi simte nerăbdarea.

-Am luat, tot de la turc, două verighete de aur şi ne-am logodit cu popă, adică vorba vine. E un aurolac pe aici, care cântă pe nas, a fost ajutor de dascăl. I-am dat o bere şi ne-a făcut o slujbă ca la Mitropolie. S-a încurcat doar la sfârşit când, în loc de Isaiia dănţuieşte, a cântat Veşnica pomenire, parcă a cobit, coasta lui de drogat!

Cu banii rămaşi după ce şi-au cumpărat ţoale de protocol, Nelu şi Doina s-au suit în primul tren şi au ajuns la Pucioasa. Acolo era capătul liniei. Au huzurit o săptămână, într-un hotel de mâna a treia. Atât le-au ajuns banii. La întoarcere nu le-a mai rămas nici de bilete, noroc cu “naşul ”, că a fost băiat de comitet şi i-a înţeles. Ba le-a mai dat şi sfaturi.

-Auzi, barosane! Cică să avem grijă de ispite, că ele ar fi singurul nostru duşman. Oricum, a fost frumos la Pucioasa, ne-am suit pe munţi de nebuni, ne-am tăvălit prin zăpadă. I-am cules conuri de brad, că alte flori nu erau pe cancerul ăla. N-a prea fost fată mare, ar fi fost culmea să am şi pretenţii. La noi, la aurolaci, n-ai să vezi aşa ceva, decât la mucoasele de 13 ani. A avut ceva bărbaţi până la mine. Unul, Rică ţiganul, a lăsat-o borţoasă. A scos copilul cu andreaua,era să dea ortul, a bolit vreo lună. Ajunsesem să ne spunem totul, aşa, ca oamenii mari.

 

Top-less pe Calea Victoriei

 

“Căsnicia” lor a durat cam o lună şi jumătate şi s-a consumat într-o magherniţă din triajul Gării de Nord. Nelu pleca dimineaţa să muncească la turc pentru banii împrumutaţi şi venea seara tărziu. Într-o zi, Doina i-a spus că a vorbit cu un domn patron care i-a promis să o angajeze undeva pe Calea Victoriei, să danseze în bar.

-Am dus-o de mână până la intrare şi de atunci, este aproape un an, nu am mai văzut-o. Am încercat să o caut de câteva ori, dar nu m-au lăsat bodyguarzii să intru, cică e ţinută obligatorie. De unde, steaua mea, să fac rost de ţoale de protocol? Nu îi port pică, am înţeles-o. Cu frumuseţea ei, cu uitătura aia din ochi, poate să câştige lovele grele, ce să caute lângă un păduchios ca mine? Nu cred să fi uitat,totuşi,că ne-am luat cu popă.

Mai am două luni de spălat la autocarul turcului şi după aia încerc să fac rost de bani adevăraţi. Mi-a promis un caşalot că mă ia să spăl podele peste gârla aia mare, în oraşul damei cu torţa . Când o să mă întorc, cumpăr o maşină la mâna a doua şi o răpesc, pe ochii mei! E dată dracului dragostea de aurolac, barosane, ascultă-mă pe mine!

L-am rugat pe Nelu să îmi dea semnalmentele Doinei. Am căutat-o cu privirea în sala unui night club bucureştean. Este top-less, adică piccoliţă cu sânii goi. În jurul ei roiesc bărbaţi cu bani, foarte mulţi bani.Un italian abţiguit o ciupeşte de fund şi îi strecoară în chiloţi o bacnotă de 50 de dolari. O chem la masa mea.

-Bună seara, Doina.

-Bună seara ,domnu’,de unde ştii matale cum mă cheamă? Pe aici mi se spune Păpuşica.

-De la Nelu.

Un abur de o clipă îi joacă privirea. Se aşează şi mă roagă să îi iau ceva de băut. Soarbe pe nerăsuflate un pahar de Martini.

-Ce mai face?

-Bine, îi este dor de tine.

-Ştiu şi eu mă gândesc la el, uneori. Am vrut să îl caut, dar mi-a fost teamă că am să rămân cu el. Nu mai vreau să stau prin canale. Nici să mă facă poştă aurolacii, când el este plecat.

-Aici îţi merge bine?

-Da şi nu. Aurolac, bancher, om de afaceri,tot una. Bărbaţii sunt la fel, cum văd o gaură vor să o astupe. Câştig bine, dorm într-o cameră ca lumea, am apă caldă. Nelu a fost singurul care m-a respectat. Ne-am şi iubit, în felul nostru. Aş vrea să pot face ceva pentru el. Dacă îl vedeţi, spuneţi-i că nu l-am uitat. Am să-l caut într-o zi, când nu-mi va mai fi frică.

Pleacă la o altă masă pentru a distra un alt client. Renunţ să îi povestesc că banii pentru care Nelu spală luni de zile autocarul turcilor, ea îi poate câştiga într-o singură seară. N-ar avea nici un rost. În dragostea de aurolac -ŞI în dragostea de aurolac, mai bine spus- banii au locul lor bine determinat cu o precizie machiavelică. Oricum, Nelu mi-a promis că  îmi va scrie o vedere din Bărăganul de peste gârla aia mare, cum i-a plăcut lui să numească America.

 

 

Otilia Ţigănaş: şapte pălării, două cicluri, sau cartea- cadril

Rar am devorat o carte. De obicei cărţile le citeam, reciteam, conspectam.

“Femeia cu şapte pălării” mi-a dat cu scriitura în moalele cel simţitor al capului. Este o carte de care te îndrăgosteşti, literă cu literă. Apoi îţi intră în marea şi mica circulaţie, îţi umflă limfocitele, reglează trigliceridele şi dă dependenţă. Dependenţa o simţi, și mai apoi, în tarele capului. Scriu despre şi simt cum pulsează cucuiul. De vină este Otilia Ţigănaş. Ea m-o pălit. Carte de debut, cică, îi este “Femeia cu șapte pălării”.

femeia-cu-sapte-palarii_1_fullsize

Otilia este medic de ţară, aşa îi place ei să se prezinte-alinte, undeva la poalele munţilor Codru Moma. La Hăşmaş, între coasta Aradului şi sternul Clujului. Ţinut pe care îl iubeşte şi care o “agasează”. Şi ea pe el!

Proza îi este scurtă, poate prea scurtă. Se simte cântărirea spiţerească a silabei, dozarea homeopată a cuvântului. Fiecare text în parte este o mică statuetă de Tanagra. Din fiecare frază ţâşneşte ironia, auto-umorul și isteţimea dincolo de limita legală. După ce am citit “Pătratul”,” Autostopista” şi “Avalanşa”, am închis cartea brusc. Am intrat pe Google şi am căutat să văd dacă nu este un bărbat travestit. Misogin nu-s, dar era mult prea prea, spre foarte foarte. Ilegal de. Google nu minte. E femeie cu CNP cu 2 în faţă, centru medical, copchil, bărbat, nurori, rată la bancă şi şapte pălării în titllu.

Că veni vorba de titlu. “Femeia cu 7 pălării” este genul de proză căreia îi stă bine fix în titlu. Excelent chiar. Otilia se joacă cu graţie intelectuală. Este o carte piramidă, cu paliere clare în funcţie de cultura, imaginaţia şi IQ-ul cititorului.

Este împărţită în două … cicluri: “Din culisele micilor convulsii” şi “Din culisele marilor convulsii”. Evident puse exact invers. Textele din primele convulsii sunt năucitoare.  Cele tributare marilor … convulsii, sunt umor sclipitor, în stare pură. Două paradoxuri ale aceleiaşi Otilii. Ciclice!

Cartea am citit-o, prima oară, în tren. Vorba vine … citit. Doar trei sferturi. Lângă mine stătea un medic anestezist care se întorcea din Germania. Râdeam cu poftă, sau zâmbeam larg, în funcţie de text. M-a privit intrigat, apoi amuzat. M-a rugat să citim cu … schimbul. Atunci am primit cheia cărţii. “Femeia cu şapte pălării” se citeşte unde te podideşte lectura. Şi cu cine te. O carte cenaclu. Este scrisă cu migală, ca o cusătură la gherghef. Respiră şi transpiră prin toţi porii şpaltului o debordantă feminitate deşteaptă. Şi creatoare. Otilia este, în primul rând, FEMEIE. Nimic din ce este femeiesc nu-i este străin sau la neîndemână, nesuflet, nejoc, neeros, ori necuvânt. Nimic. Doar că, unsă de ursitoare cu mir narativ, transformă toate stările psihologice şi fiziologice, în spumă de verb. Inclusiv naşterea! “Nu plânge, toate trec!” este o descriere autoironic-delicioasă a propriei sarcini- naşteri. Nu era deloc pregătită pentru. Prea tânără, prea departe de sentimentul matern. Un text de o sinceritate dezarmantă, cu papuci comunişti de plastic, prea mari, număr de inventar vopsit pe ei. Travaliul se transformă din chin în film. Otilia chiar scrie cinematografic! Mană de aur textele ei pentru un regizor cu har şi neuronii la el. Va avea filmul gata montat, mură în gură şi cut în cut.

Suntem avertizaţi că doar două proze sunt autobiografice. Aceasta şi “Autostopista”. Medic stagiar fiind, repartizată la o colonie minieră, Otilia chiar a făcut autsotopul. Aproape copchil la trup, nu prea impunea respect tovarăşului director. Nu-i bai, are la ea, ca întodeauna, cuvintele. Isteţe şi defalcate matematic pe categorii de interlocutori. Cuvintele impun admiraţie şi respect şi, tot cuvintele, folosite nepotrivit, o aduc într-o situaţie limită ca autostopistă de dubă. Până la liniştirea mea, tot prin cuvinte, la sfârşitul textului, am fost pe rând, James Bond şi apărătorul Moscovei. De fapt, al Otiliei. Am vrut, chiar, să sun la 112!

Are ea ce are cu cuvintele! Le seduce cum vrea, le dă forţă, erotism, satiră, sau doar putere.

Se va duce la ghicitoare şi o lasă cu bobii scofâlciţi şi cu tarotul impotent. Doar “cuvintele lumii, toate cuvintele pământului” îi pot ghici, Otiliei. Clar, da?! Jeaba spune ea, că nu-i tot ea. La alţii!

De departe cel mai bun text este “Pătratul”. Pentru cunoscători, ce-i drept. Nu merită să rămână proză scurtă. Patru prieteni din copilărie, patru jucători de poker se întâlnesc, des de tot, în Pătrat. O cameră fără geamuri, într-un fost spaţiu industrial. Sunt trei băieţi: Profesorul, Blondu şi “Sergiu cel fără de poreclă” pus o fată fără nume. I se spune …Fata. Fata îi anunţă că se va mărita. Nimeni nu ştie cu cine. Nici măcar Ei, cei mai buni amici, ever! Blondu reuşeşte să o convingă să joace o ultimă partidă de poker. Fata acceptă, dar doar până la miezonoptic. Profesorul o face din vorbe: “ Nu, nu e bine, draga mea! Îmi ofensezi inteligenţa! Este jocul nostru final, nu-l banaliza. Terminăm atunci când simţim, toţi patru, fără excepţie, că s-a întunecat”. Repet, pătratul nu are geamuri, doar un bec atârnat de tavan. Fata muşcă momeala, era greu să îl refuzi pe Profesor… Urmează o partidă de poker existenţial, unde nimic nu mai este ce pare a fi. Proză de studiat în manual la genul fantastic. Finalul este nimicitor şi al virgulei să fiu, dacă vi-l zic!

În “Avalanşa” se va regăsi, matematic, femeia balzaciană aruncată în contemporan cu fax, net şi metrou. Un insectar de trăiri şi sentimente ale femeii mamă, soţie, profesionistă, aflată în temeri de sine însăşi şi de propria capacitate de seducţie. Nici măcar de seducţie. Doar de FEMEIE.

Luaţi cartea şi citiţi-o din tuş în tuş. Veţi găsi şi regăsi, tipuri şi personaje familiare sau doar cu prea puţin curaj imaginate de voi.

Este o carte- cadril!

Mai ştiţi cum se dansează cadrilul? Parşiv dans de Ev Mediu! Într-o sală de dans se aliniază, faţă în faţă, bărbaţii şi femeile. Cadrilul începe în perechi legiuite. Şambelanul bate din bastonul înzorzonat. Perechile se schimbă. Urmează un danţ nebunesc, erotic pentru cutumele vremii, apoi … toc, toc! Bastonul bate din nou în podeaua de marmură. Vraja se rupe. Femeia se întoarce la braţul bărbatului său. A fost doar un cadril.

Cartea Otiliei este ca un ciob de oglindă. Fetelor, citiţi-o şi priviţi-vă bine!

Oti

“Femeia cu şapte pălării” este una din cărţile acelea rare care dau dependenţă. La prima lectură habar nu ai de ce. Simţi doar nevoia de a o reciti. La fiecare lectură mai descoperi un palier, mai deschizi o uşă secretă. Otilia Ţigănaş este o “descântătoare” perfecţionistă de frici, cuvinte şi stări. Nu am găsit disecţie mai precisă a sufletului feminin la nici un alt autor sau autoare.

Pe val de blogoval stă sus, sus de tot. Alături de celelalte “surfiste” de forţă şi condei (Ana Barton, Petronela Rotar, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Lorena Lupu, nu sunt enumerate toate aici!), scriitoare apărute acum, pentru a răzbuna mediocritatea pauzei din literatura noastră feminină, de de la Cella Serghi sau Hortensia Papadat Bengescu, încoace.

Un singur lucru mă agasează, cumva. Otilia este pasionată de excelenţă. Nu dă şi ea un rateu, acolo, ca toată oama scriitoare. Ba mai scoate şi un volum de versuri de numa- numa: “Poezii vânate de fisc”!

P.S. Recitesc şi constat că am scris o cronică cu trei finaluri. Nici Brecht nu şi-ar fi dorit mai mult. Vorba Otiliei: Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!