Reportaj legat la ochi: Am fost două ore orb

IMG_6918    14 octombrie 2015 ora 19.30. Este ajunul Zilei Bastonului Alb, ziua mondială a orbilor. Asociația Nevăzătorilor din Brașov și Lions Club România au organizat la restaurantul Stradivari din Piața Sfatului o cină în … orb. Pentru a putea trăi măcar câteva ore ceea ce simte, atunci când mănâncă, cel ce nu simte. Cu ochii. Totul a fost întuneric și aromă, burice de degete și aproximarea distanțelor, pipăit, miros și auz, rană și lecție. În rest, o mare și oarbă tăcere. Din seminția lui Homer…

Mâna furculiță și „norocul” bătut de masă

Lume multă, selectă, caritabilă, curioasă, lume. Masă lungă cu blat de sticlă în beci săsesc boltit. Lumină difuză, muzică în surdină, vesela și tacâmurile potrivite ca la un mare dineu. Atmosferă romantică de „creme de la creme” pentru cei care o văd încă.

IMG_6880

Apar eșarfele negre. Rând pe rând suntem legați la ochi și ne  cufundăm în beznă. Nu a minții, doar a ochilor care nu zăresc nimic decât negrul. Din lume, din sine, din tot. Șocul este cumplit pentru cei care și-au pierdut vederea acum 10 secunde. Retina a înregistrat poziționarea paharelor, farfuriei, tacâmurilor. Pipăi pentru a avea certitudini. Mi-e sete! Nimeresc sticla de apă plată, paharul. Bag gâtul sticlei ajutându-mă de toate cele zece burice de degete, undeva înăuntrul paharului. Încep să torn și mă opresc imediat. Nu știu când va da pe afară! Încerc să aproximez și torn puțin, foarte puțin. Reușesc să beau o gură, maxim două. Mi-e sete și îmi vine să îmi scot eșarfa neagră pentru a putea zări măcar o secundă limanul potolirii de sete. Nu o fac, de dragul gazdelor noastre nevăzătoare care, oricât și-ar dori și oricât ar încerca, nu au cum să-și scoată eșarfa care, doar textil, la ei nu există. Auzul înregistrează pași care coboară pe scări. Chelnerii aduc aperitivul la masă. Aud, simt, intuiesc, că am o farfurie plină în față. Miros, mai degrabă, aromă de pește aburind cumpătat. Cumpătat de la cumpănă. Mi-e foame și frică. Frică de a nu da pe mine, de a nu nimeri poftalnica gură. Decid să abandonez codul bunelor maniere odată cu cuțitul și furculița. Încerc bucuria și disperarea mâinii atotvăzătoare, mâinii arhetip, mâinii ancestrale a omului peșterii, mâinii furcuilță. Doar că homo sapiens vedea. Constat că tartinele sunt așezate simetric. Unele sunt mici, taman bune de înghițit dintr-o îmbucătură, altele mai mari. Mult prea mari. Ba mai este și ceva rotund, roșie după textură, precis umplută. Încep să mănânc. Papilele gustative devin ochii din gură, pupilele de pe limbă. Mă ajută să recunosc gustul somonului, crevetelui și al codului pane, cred. Parcă și ceva icre. Cel puțin după cum mânjesc degetele. Cu roșia e mai complicat, dar mușc din ea cu poftă, ca dintr-un măr rumen. Vinetele cu care este umplută îmi curg prin barbă, pe babețică, pe masă. Pipăi după șervețele, răstorn suportul, dar izbutesc să iau unul și să mă șterg la gură. Torn puțin vin în pahar. Aș da noroc cu cei de lângă mine, dar nu am curaj să încerc. Este momentul în care aud un zgomot de picior de pahar bătut de masă. De parcă ar fi văzut ce vreau să fac, Virgil Lazăr, președintele Asociaței Nevăzătorilor din Brașov, spune: „Noi așa dăm noroc, batem cu paharul în masă”! Bat și eu și mi se răspunde din toate colțurile mesei…

IMG_6920

Felul doi: culori fără culoare

Pauză de taifas în … orb. Virgil Lazăr povestește că nu își mai amintește culorile, și-a pierdut vederea când era foarte mic, dar culorile le vede în vis pentru că nu prea visează alb-negru. Sorin este pasionat de literatură. Are un mic etu cu carduri de memorie. Pe acest tip generos de suport media are înregistrată o adevărată bibliotecă de literatură română și universală. Evident, vorbită. De la Shakespeare la Pleșu, via Ovidiu Drimba. Are și o colecție de piese memorabile de la teatrul radiofonic. Pentru a-și putea asculta comoara a cheltuit sute de euro pe aparatură audio specială pentru nevăzători adusă tocmai din Canada.

IMG_6944

Pași pe scări. Felul doi sosește la masă. Aici nasul nu mă ajută prea tare. Orice poate fi în farfurie, de la pui la porc, vită sau țestoase Ninja. Adică nu Ninja, că și alea sunt legate la ochi. Pipăi și mă aplec pentru a mirosi mai bine. Habar nu am ce voi mânca deși aromește bine. Papilele mă ajută încă o dată. Sunt felii de ruladă din carne de pui, curcan și porc asezonate cu un sos excelent. Excelent, excelent, dar greu de mâncat, așa invizibil cum este. Rup un dumicat de pâine și încep să ling cu el farfuria. Farfuria se termină și șterg blatul mesei. Deja m-am obișnuit cu starea nestării. Aș vrea să amân momentul în care voi vedea din nou pentru a mai mânca cu buricele degetelor imaginându-mi festin rabelesian cu ochii papile și limba pupile. În întuneric celelalte simțuri devin laser și E=mc². Am fost două ore orb și abia acum cred că Homer și-a tras geniul poetic descriptiv, cumplit de precis descriptiv, din imaginația celui care nu putea să vadă. Și mai cred că, dacă ar fi văzut, în realitate, tot ce a zugrăvit în Iliada, ori înebunea, ori se lăsa de scris.

IMG_6908

După două ore de întuneric, suntem dezlegați, rând pe rând. Lumina nu este puternică dar îmi intră în ochi ca un șiș. Strâng pleoapele instinctiv și chiar nu îmi vine să zic și să mă bucur că lumină se făcu. Am fost două ore orb și greu m-am reobișnuit cu lumina. Acum îi pot vedea bine pe cei care nu au fost actori în filmul acesta. Ei, nevăzătorii sau slab văzătorii mei amfitrioni: Virgil Lazăr, Sorin, Teodora Țigănaș. Prietenii mei!

IMG_6962

De acum înainte vor ști că am fost printre ei și că m-au așezat la masa lor ca o rană și ca o lecție. În întuneric este o lumină intensă, care vine din adâncul nostru și care merită văzută măcar o dată în viață. Puteți încerca o cină în … orb. Abia apoi veți reuși să repriviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi…

P.S. În drum spre casă am ascultat,  în mașină, Ray Charles și Stevie Wonder. La „I just called to say I love you” am fost convins că atunci când fac dragoste, orbii pot vedea toate frumusețile lumii, altfel decât le vedem noi…

Anunțuri

Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.

Dragoste de cuşetă

Cuseta

L-am găsit în tren. Nu era călător ca toţi călătorii. Însoţea vagoanele de dormit. Nu din hobby. Asta îi era meseria. Conductor clasa a II-a. În pantaloni negri şi cămaşă albastră, înalt şi slăbiu, părea un licean cu acnee. În acceleratul Arad – Bucureşti suntem singurii treji, la 3 dimineaţa. Eu nu am somn de la cafelele de Nădlac. Am fost o zi vameş. Aşa, de documentare. Pe el, amintiri ceţoase, păcate de cuc şi mistreţi, nu îl pot adormi. Vorbim. Spovedim. Cuvântul arhetip, silaba medicament, reuşeşte minuni controlabile.

Blestem de mistreţ

Are o cătare de bărbat  trecut. Trecut de 30 de ani, că altfel e destul de verde. S-a născut  în Ţara Haţegului şi i-a plăcut că vâneze mistreţi. Îi ochea numai cu gloanţe din alea, dum-dum. Erau date dracului. Explodau când intrau în carne şi o sfârtecau pe loc. Erau un fel de 3 în 1. Bagă cărbuni pe foc, e iarnă şi e vagon clasa I, dar încălzirea e retro. Aprinde un Carpaţi fără filtru, atunci se mai găseau, şi mă serveşte cu un ceai nobil. Cu stele. Un sfert e coniac. Începe vorbirea: “Aşa mi-a explodat şi mie inima în noaptea aceea, cum exploda fierea în mistreţi. Niciodată nu am găsit-o întreagă. Acum nu ştiu cât suferau ei, barem mureau şi gata. De la 25 de ani am venit la Bucureşti la o unche de-a treia.  Am vrut să mă fac domn de oraş, băiat de capitală. Să uit de unde am plecat. Să uit de mistreţi. Mare domn nu am ajuns, cu liceul la seral, dar începusem să uit. Noroiaele, uliţa desfundată, focul cu lemne. Până în noaptea aceea. Ce a urmat mi-a amintit de mistreţii ucişi. De durerea lor”.

Un abur hai hui îi joacă privirea. Tace scremut, trei gări şi o haltă. Fumează şi se uită spre Cluj. “După liceu m-au luat în armată, la Caracal. Acolo am cunoscut-o pe nevastă-mea. Dată dreacu, olteanca ! Îi merge gura, de zici că e neam cu Dan Diaconescu. Am luat-o la Bucureşti şi mi-a făcut doi copii în chirie…

Să tot fi fost prin iunie, acum un an. Eram de serviciu pe rapidul de Cluj. La Turda s-a urcat ea. O fată superbă, înaltă, suplă şi cu un păr lung şi creţ, numai inele. Avea nişte blugi din ăia şucari, tăiaţi la fund şi genunchi. Am căscat gura ca boul la apă. A râs şi mi-a arătat biletul. De la râsul ăla a început totul. Zici că avea zarzări în gât, când râdea. Am stat cuminte vreo oră, apoi am luat o sticlă de vodcă şi m-am dus la ea în cuşetă. Am vorbit, am povestit, am spus bancuri. Ca să o fac să râdă. Părea că se leagă ceva. Nu a vrut, atunci, în cuşetă. O cheamă Ariana. Se măritase cu un ospătar. Acum era detaşat pe litoral. Se ducea la el la Saturn. Nu îl iubea, părinţii l-au vrut. Cică era o partidă… Trenul mergea de la Bucureşti direct la Mangalia. Pe la Predeal inima mi-a expoldat franjuri. Am rugat-o să mă lase să vin cu ea. Am stat trei zile în Constanţa la gazdă. A fost dumnezeiesc, domn ziarist! Înflorise în mine o livadă de zarzări. De la râsul ăla al ei. I-am dat graficul şi mă aştepta la fiecare tură la Cluj. Ne iubeam în cuşetă, noaptea, în triaj. După vreo 3 luni, vin acasă, la Bucureşti şi găsesc un bilet în uşă: “Vino repede la Cluj! Ariana”. M-am îngălbenit. Dacă îl găsea olteanca?!  I-am dat telefon. Mi-a spus că a rămas însărcinată şi vrea să ţină copilul”. Peste zarzării lui, mistreţii au aruncat brumă grea…

Grafică de cuc pe zăpadă

 

A făcut schimb de tură şi s-a dus la Cluj a doua zi. A vrut să îi dea bani de avort. Nu i-a luat. Doar el a luat … Prima palmă de la o femeie, acolo, în cuşeta dragostei lor. “Eşti singurul bărbat pe care l-am iubit. Al meu e rău de sămânţă. Voi ţine copilul tău. Şi să nu dea Dumnezeu să ne cauţi”!

De la Filiaşi începe să ningă mărunt. Fulgi albi, apoşi, desenau pe geamuri, grafică de cuci cu mistreţi. Dum – dum al meu mă imploră din vorbe:” Ce să fac, domn ziarist?! Eşti om cu carte, umblat prin lume, învaţă-mă ce să fac! Cum să îmi las puiul în cuibul altuia? Dacă aş fi omorât cuci aş fi înţeles, dar aşa? Cum să îi spun oltencei mele şi să o fac să şi înţeleagă? Viaaţăăă, cum ştii tu să le plăteşti pe toate. Fir-ar ai glonţului de mistreţi”!

Nu am ştiut ce să îi spun. Aflasem crucea unei poveşti. Am terminat cu el sticla de coniac. Milcov. Am adormit greu, amândoi. În goana trenului luna sclipea, ca un colţ de mistreţ…

 

Brâncuşi- omul îndrăgostit

Brancusi-1939Hobiţa. Acasa spiritului brâncuşian este, în orice timp şi anotimp, începutul şi sfârşitul, alfa şi omega înţelegerii artei încifrate măiastru al celui născut prea devreme pentru puterea de receptare a contemporanilor săi şi prea târziu pentru vremea marilor patriarhi. Aici, la Hobiţa, oamenii locului te ajută sa-l desluşeşti pe omul Brâncuşi.

Un om îndragostit de viaţă, de femei, de gândul bun al prieteniei.

Un reportaj – document cu adevăruri fruste. Nu mai faceţi din Brâncuşi un afiş de propagandă, receptaţi-l corect, ca pe un om căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin,  aşa cum a fost şi a rămas în memoria colectivă a gorjenilor sai.

Demonul sau poate îngerul căzut al creaţiei, l-a zgândarit de mic. Cu riscul de a-şi atrage blestemele părinteşti, şi-a vândut partea sa de pamânt pentru a continua studiile la Facultatea de Belle Arte din Bucureşti, dupa absolvirea Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a se întreţine în urbea Băniei a fost baiat de prăvalie la restaurantul „Spirtaru”. Experienţa i-a prins bine la Paris, unde a spălat o vreme vase, inventând un sistem propriu de clătire. A adus cu el din Gorj cultul prieteniei simple, fără temenele de prisos, sinceră ca gâlgâitul Jiului în defileu. Au răspuns sentimentului său Matisse, Apollinaire şi ucenicul vrăjitor Amedeo Modigliani, cel care a continuat în stil propriu creaţia brâncuşiană. Parizienii nu s-au sfiit să-l introduca în lumea bună a boemei şi aristocraţiei timpului. Îl prezentau, la baluri şi recepţii, drept „un prince-paysan”, adică… prinţul ţăran.

Ca orice prinţ, a avut castelul său de forma unui bordei gorjenesc, în atelierul să înviind un colţ de Hobiţă. Nu lipseau ceaunul de tuci în care îşi făcea mămăliga, laviţa, covoarele olteneşti. A vrut să sape şi o fântână cu cumpănă, dar în locul cu pricina apa era la prea mare adâncime. Astfel înjghebat, „castelul” era destul de bun pentru prieteni, dar nu şi pentru femeile pe care le-a iubit. Lor, patriarhul le dăruia o experienţă etnografică fascinantă, pecete a dragostei sale, ce-i drept nestatornice, acasă la Hobiţa.

 Hobiţa dragostelor  nestatornice

Mai ales o irlandeză şcolită la Oxford a avut Brâncuşi mai aproape de baierele inimii sale. Se numea Elaine Feyre. Când a adus-o la Hobiţa, fata număra spre douăzeci de primăveri iar el, peste cincizeci de toamne. A intrat în curtea casei cu iubita în braţe, ocrotind-o ca pe un odor. A îmbrăcat-o în straie gorjeneşti şi a pus-o să umble cu picioarele goale în tărână. Gura satului a început să macine ca o meliţă. Patriarhul s-a răstit, suparat:

-Ia mai tăceţi, cotoroanţelor! În zăvelci şi cu picioarele goale îi verific eu adevărata ei frumuseţe. Să va purtaţi bine cu fata, că ne vorbeşte de rău în satul ăla mare, de-i zice Paris şi vă ia mama dracului!

I-a facut pâine în ţest şi berbecuţ haiducesc la groapa cu jar. A învăţat-o să potrivească mujdeiul pentru a nu strica gustul puiului la ceaun de tuci. Au băut ţuica din degetare de lut şi au supus răcoarea serii cu un foc de coceni. Când tânara irlandeză a început să ducă dorul civilizaţiei, bătrânul meşter a desfăcut o harta a Europei pe prispă şi a pus-o să arunce cu acul de păr. Au plecat spre Corsica. Acolo se înfipsese acul …

 Cu Maria Tănase s-au brodit a fi două pietre tari

„Maria a cântecului” s-a îndrăgostit pătimaş de Brâncuşi la Expoziţia Universală de la Paris, în 1938. Atât de pătimaş, încât a dispărut două zile şi două nopţi în atelierul lui, spre disperarea profesorului Dimitrie Gusti, organizatorul expoziţiei. Îndrăgostită nebuneşte, Maria a uitat de obligaţiile contractuale şi a lipsit de la concertul pentru care venise la Paris.

Din păcate, ei s-au brodit a fi două pietre tari. Brâncuşi i-a reproşat bocitul şi cântatul prin cârciumi, ar fi vrut să o pregătească pentru operă. S-au despărţit după ce au ars, iar ea l-a venerat în tăcere şi a dorit să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii la Târgu-Jiu pentru a putea săruta măcar spiritul celui care a respins-o cu răceala: „Maria Tanase asta este o bocitoare, bre, nu mă interesează.” Nu i-a fost dat.

La Hobiţa a ajuns doar ca turistă, nepoftită de El.

A umblat, în schimb, cu picioarele goale în ţărână şi a cântat, sfâşietor : „Lung e drumul Gorjului / Dar mai lung al dorului.” Povestea de dragoste dintre Patriarhul Pietrelor şi Maria a Cântecului este atât de frumoasă, atât de tristă în arderea ei, încât merită spusă în litere iubite separat.

Brâncuşi – omul! Un personaj fascinant a cărui personalitate este surprinsă, aproape radiografic, de ucenicul său de suflet, pahar şi pasăre măiastră, italianul Modigliani:

„Nu pot să termin portretul tau. Nu pot să te fixez şi să te definesc. Eşti viclean ca o vulpe, dar inima o ai bună, de ţăran. Te văd ca posteşti zile întregi, dar cum să te pictez ca pe un sfânt, când îţi licăresc ochii ca la drac, când aduc curve la tine în atelier?! Eşti mai de nepătruns decât coloana infinitului tău!”

CANTONUL PĂRĂSIT

trenMiez de noapte cu lună plină. În râpa lui Belzebut lupii urlă a moarte şi hău. Locomotiva cu aburi pufăie scremut suduind, din toate pistoanele, urcuşul câinesc. Mecanicul aruncă lopată după lopată, cărbuni în cazanul cu foc. Nu înţelege şi pace de ce a fost trimis în cursă de noapte prin pustietatea aceea. Nici ziua nu se înghesuie călătorii. Acum este singur, singur. Mai marii de la chefereu i-au poruncit să plece. Cică au primit un telefon de la Şeile Dracului, că au rămas oameni înzăpeziţi la canton. Ninge potop. Pe aici pe undeva ar trebui să fie cantonul. Şinele ar fi trebuit şi ele să se sfârşească demult. Şi, totuşi, trenul continuă să alunece prin zăpadă. O umbră albă, ceţoasă, apare răstignită la o curmătură de deal. Mecanicul aude clănţănit de macaz. Trenul îşi schimbă direcţia. Pe aici nu a fost niciodată linie !! Frânele plâng, ţipă, fumegă. Garnitura se prăbuşeşte în Prăpastia Sânzienelor. În urmă, zăpada înroşită acoperă bucăţi de carne hăcuită. Abia acum se zăreşte cantonul.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns între Şeile Dracului din Rarău. Este un fost canton, de pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani, iarba creşte în voie peste şinele ruginite. De peste treizeci de ani nu a mai trecut tren. Nici astăzi nu s-au putut stabili cauzele accidentului. Din locul unde se terminau şinele până la prăpastie sunt peste trei kilometri. Oamenii locului au uitat ideea de tren. Din când în când, în nopţile cu lună plină, la fereastra cantonului fumegă o lumină. Despre ea, baba Rafira ştie multe, dar nimeni nu o bagă în seamă.

Este o dimineaţă banală de început de week-end. Banală rău ! Un grup de tineri ia muntele pieptiş. Vor să ajungă la Pietrele Doamnei. Sunt doi băieţi şi două fete, studenţi la Universitatea din Iaşi. Costin, conducătorul cetei, a făcut alpinism de performanţă. Şi-a echipat colegii ca la carte cu bocanci, corzi, haine de ploaie şi vânt. Cunoaşte bine muntele. Îl ştie şi de bun şi de parşiv. Ziua este superbă. Nici o adiere de vânt nu înfioară liniştea brazilor. Undeva departe, dincolo de Movila Ciobanului, se zăresc câteva dungi de nori vineţii. Se râde mult, făcându-se popas în tot locul. Fiecare poiană, fiecare copac căzut, merită popas de priveală. Degeaba le spune Costin că îi va prinde noaptea în pădure. Fetele culeg flori de munte iar băieţii nu au altă grijă decât să le facă pe plac. Sunt perechi. Călin cu Rodica şi Costin cu Cristina. Primii sunt din Bucureşti, dar au ales să facă lieterele la Iaşi, pentru a fi mai aproape de Eminescu şi de albastrul din Sala Paşilor Pierduţi. Albastrul lui Bălaşa. Ceilalţi sunt ieşeni get-beget şi nu prea le au cu poezia, mai mult cu fizica cuantică.

Nu mult după ora prânzului aerul devine apos.

  • Să ne grăbim,spune Costin.O să vină furtună.
  • Las-o moartă! De unde furtună în iunie? se miră Rodica. Nu simţi cum arde soarele şi brânduşele astea nu mă mai lasă să plec. Fricosule, inginerule, ce cauţi tu pe munte?!
  • Hip, hip, ura! Strigă Călin. Adunăm sfatul bătrânilor. Mare dezbatere mare! Cui i-e frică de ploaie? Cine vrea să plecăm şi să fugim de poezia pietrelor din Rarău?

“Sfatul” ţine peste trei ceasuri. Până la urmă, raţiunea învinge, la fel şi norii. Se face aproape întuneric şi suflă vânt rău, păgubos. Costin decide:

  • Repede! O luăm pe scurtătură pe la Şeile Dracului. De acolo urcăm spre nord-vest şi în două ore suntem sus, la cabană.

Pornesc în şir indian. Costin în faţă, Călin în spate, au făcut un fel de scut viu la adăpostul căruia mărşăluiesc fetele. Poteca nemarcată este plină de  bolovani şi crengi răsucite. Se înaintează greu, cu furtuna care îi mână din spate. Ciudat! De jur împrejur se aud tunete, dar ploaia pare să-i ocolească. Într-o oră se face  beznă. Nu au decât o singură lanternă cu bateriile pe sponci. O ţin mai mult închisă şi totuşi poteca este luminată. Luna plină le apare mereu în faţă. Bateriile se termină rapid şi luna rămâne unica sursă de lumină. Începe ploaia. O ploaie torenţială, apocaliptică, îi udă până la piele. Trăznetele îi ocolesc, dar cad destul de aproape. Părăsesc poteca şi ţin, drept, lumina lunii.

  • Suntem salvaţi, am găsit adăpost! Spune Costin. În vale, între Şeile Dracului, este un canton părăsit.

Uşa cantonului se deschide la prima apăsare pe clanţă. Parcă nici nu ar fi trecut peste ea ploi şi zăpezi.

 

                Vrăji de dragoste şi de moarte

         

 

Înăuntru sunt două odăiţe curate. Pe o măsuţă şchioapă o lampă cu gaz, un aparat morse şi un caiet cu pagini îngălbenite. Călin îl deschide curios. Pe prima foaie stă scris cu cerneală: “Calistrat Bengescu- cantonier. Caiet de serviciu”. Urmează date din anul 1957: trenurile vremii, orele de sosire, numărul de vagoane. Pe ultima filă, o altă mână, cu un alt scris, uşor buclat, a consemnat: “24 decembrie, ora miezului de noapte. Calistrat s-a logodit cu Sânzienele. Cu mine nu s-a potrivit la vorbe, nici la tăceri şi nici nu a mai vrut să aştepte. A se feri de luminăşi tren.”

  • A se feri de lumină şi tren…ce frumos spus! zice Rodica. Cine ştie ce vrăji de dragoste şi de moarte ascunde textul ăsta.
  • Prostii! spune Costin. Mai bine să căutăm ceva de pus pe foc, că suntem uzi leoarcă.
  • Da, dar focul o să dea lumină şi…
  • Mai slăbeşte-mă, poeto! N-am chef să fac pneumonie pentru gărgăriţele tale de sub bucle.

În cea de a doua cameră găsesc lemne de foc. Cu un dispreţ suveran  pentru romantisme şi alte dulcegării, Costin rupe fila cu textul misterios şi aprinde focul. Flacăra luminează ceasul cu cuc din perete. Este întors, ticăie şi arată miezul nopţii. Deodată, liniştea se sparge în cioburi de fum. Un huruit se aude din ce în ce mai aproape. Pare a fi un tren din cele vechi, cu locomotivă cu aburi. Ploaia se transformă în ninsoare.

  • Ninge în toiul verii! se sperie Rodica. « A se feri de lumină şi tren ». Eu v-am spus ! Nu trebuia să arzi foia.

Prin ferăstruica rotundă, tinerii văd trenul apropiindu-se. Pe şine, o mogâldeaţă albă îşi aşteaptă sfârşitul. Trenul o sfârtecă fărâme, apoi dispare într-un hău de prăpastie.  Cei patru se strâng unul în altul. Se ciupesc pentru a se încredinţa de trezire.  Masa de carne sângerândă se adună din zăpadă şi se îndreaptă spre ei. De data asta, uşa cantonului se deschide greu, cu scrâşnet lugubru. Un bărbat de vreo treizeci de ani apare pe prag. Poartă strai alb pe care sângele proaspăt desenează maci rubinii. Nu pare a-i lua în seamă. Se apropie de masă. Deschide caietul şi spune aproape şoptit:

  • Iar m-ai chemat, Rafiriţă! Este a treia oară săptămâna asta, oi fi înţeles în sfârşit?!

Nu găseşte pagina. O caută disperat. Mâinile încep să-i tremure şi îşi bulbucă ochii morţi, prin odaie.

  • Ce căutaţi voi, aici? Cine v-a dat voie să mă smulgeţi Sânzienelor din adânc?!

O vede pe Rodica în genunchi, tremurând la icoană.

  • Nu-ţi fie frică, Rafiriţă! Ce tânără şi frumoasă eşti, ca atunci… De ce i-ai lăsat să mă ardă, arzându-ne? Nici acum nu ai găsit vorbe, Rafiriţă? Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, fi-ţi-ar ale apelor de tăceri! De acum nici măcar tu n-ai să mai poţi amăgi Sânzienele, să mă lase să plec. Se crapă de ziuă, auzi! Mă asteaptă, hapsânele…

Pleacă. Focul se stinge. Este singură în canton. Nu, n-a visat !

 

Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător !

Şi, totuşi… Abia după o bună cale de mers zăreşte şine de tren. Le urmează şi par că duc nicăieri. De peste un ceas peisajul rămâne la fel: râpi abrupte şi pâraie repezi. Într-un târziu, apare dintr-o viroagă, un bordei povârnit. Obosită, flămândă, speriată, Rodica cere adăpost. Îi deschide o bătrână îmbrăcată în negru. Anii i-au nins tâmplele fără a-i gârbovi şi spinarea.

  • Intră, te aşteptam. Eu sunt Rafira. Nu-ţi fie frică, ai ochi buni.Semeni cu mine în tinereţe. Acelaşi păr roşcat, aceiaşi pistrui, acelaşi zâmbet care spune atâtea ştiutorului să-l citească. Ai avut dreptate. Nu trebuiau să ardă foaia din urmă. Era un om bun, Calistrat, disperarea l-a scos din fire.

Tace o vreme. Pune pe masă caş afumat, lapte, mămăliguţă fierbinte. Rodica mănâncă cu poftă. Nici ea nu ştie de ce nu o mai miră nimic. Întreabă din ochi şi bătrâna răspunde:

  • Tot aşa ne citeam şi noi gândurile. Parcă eram fermecaţi, nu aveam prea multă nevoie de vorbe. Când le rosteam, nu le pricepea nimeni în afarăde noi. Babele satului spuneau că am găsit iarba fiarelor şi ne-am tăvălit, goi, într-însa. Proastele, ce ştiau ele! N-am apucat să ne fim unul altuia, bărbat şi femeie. Calistrat era tare chipeş la vorbe. Te aducea unde voia el. Mi-au plăcut vorbele lui şi lui, tăcerile mele. Cred că şi-a pus în cap să le mântuie. A mugurit în noi nevoia de a ne fi prin preajmă. Nevoia de a fi noi înşine şi de a vorovi pe limba noastră. Ne ghiceam atât de bine gândurile…Doamne, ce frumos a fost şi ce nefiresc, firescul nostru.

Rodica a ridicat privirea şi bătrâna a înţeles.

  • Ştiu ce vrei să spui, dar nu a fost dragoste asta, sau poate a fost ceva mult mai mult. Bărbat fiind, a căzut în ispită şi de atunci nu am mai crezut în vorbele sale. M-a cerut de nu ştiu câte ori de nevastă. Când l-am înţeles, era prea târziu şi el îşi pierduse răbdarea. S-a însurat, ca să se răzbune. Nu pe mine, pe el. După doi ani m-a căutat. Cu nevasta nu s-a înţeles niciodată … la vorbe. Îl spăla, îl călca, îi gătea. Dar el de vorbe avea trebuinţă. S-a făcut cantonier în munţi, ca să fie aproape de mine. În noaptea aceea aflase că mă mărit. Nu era adevărat, l-au îmbrobodit Sânzienele, că era noaptea lor. Ce vrăji au făcut nu ştiu, dar l-au luat de ibovnic, după ce au abătut trenul din drum, pentru a-l sfârteca de mine. M-am dus să-l îngrop, dar mi-o luaseră fiarele înainte. Atunci am scris foaia aceea. În nopţile cu lună plină, când scade puterea sânzienelor, aprind lumina şi-l chem. Nu stă mult, doar până în zori, dar nouă ne ajunge. Încă ne mai ştim zice atâtea ! Nu m-am măritat niciodată. Nici alt strai n-am îmbrăcat, decât cel nergu. Acum s-a mântuit. La noapte mă duc la canton. Mai am o ultimă datorinţă faţăde el. Tu, fată, să te fereşti de lumină şi tren. Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător, ai văzut doar ce ştiu face sânzienele. Jos, la gară, îţi vei întâlni prietenii.Ţi-am spus că e om bun, s-a prefăcut că-i omoară, aşa de durere. Dacă îşi vor aminti ceva, spune-le că au visat.

Din bordeiul povârnit ies, în miezul zilei, două femei. Cea tânără, coboară spre tren. Cealaltă, urcă spre tren.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns printre Şeile Dracului, din Rarău.  Este un fost canton, pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani iarba creşte în voie pe şinele ruginite. Din când în când, în nopţile cu lună plină, o lumină mai fumegă la ferestrele cantonului. Despre ea, Rafira ştie multe, dar acum nu mai poate spune nimic.

NELU ŞI DOINA

aurolaci dormind pe gura de canal7_rsz  Dosuri de gări, subsoluri şi scări de bloc, lungi şi reci canale de scurgere. Aici au primit repartiţie copiii străzii. Sunt jegoşi, put şi aproape s-au sălbaticit, dar unii dintre ei au început să iubească. Un “lux” asumat în numele legilor firii. Dragostea lor nu este cu nimic mai prejos decât marile iubiri ale literaturii universale, desigur respectând proporţiile. Nelu şi Doina au fost fericiţi două luni. S-au cunoscut în metrou, s-au iubit în triaj, s-au despărţit pe Calea Victoriei. Dragoste de aurolac.

 “Îi spuneau zâna…”

 

Nelu are 16 ani  şi e aurolac de la 14. Acuma este un fel de şef peste copiii din gară. Le face rost de muncă cu ziua şi îi apară dacă se iau alţi aurolaci de ei. Este din Orlat de pământ, din munţii Cibinului. A fugit dintr-un orfelinat din Sibiu şi s-a aciuat aici, la poalele Grantului. E înăltuţ Nelu, suplu, cu un început de cioc din tuleie rebele. Se caută prin buzunarele canadienei de bogdaproste şi scoate o cutiuţă de “Motorola”, adică de vodcă Scandic. Aprinde un Viceroy de căpătat şi începe să povestească,  învăluindu-mă într-o privire albastră. Albastră de ger.

-La noi circulă repede informaţiile, barosane, mai ales despre fetele mişto. Ceilalţi îi spuneau zâna şi devenise printre noi aşa, ca o poveste. Îşi făcea veacul prin Titan, la Betonierei. Eu am cunoscut-o în metrou, am recunoscut-o din prima. E o puştoaică de 17 ani, cu părul lung şi ochii verzi. Am băgat vrăjeala nasoală, aşa, de început.

Zâmbeşte strâmb. Se îneacă cu fum şi tuşeste scremut, bătrâneşte. Nefireşti pentru vârsta lui, pe faţă îi apar riduri. O caut din priviri pe Doina lui, zisă Zâna. Îmi surprinde privirea.

-Nu mai este păsărica în cuib, barosane. Şi-a luat zborul. La început a fost simplu.Văzut-plăcut-buşit. Pe urmă, mi s-a întâmplat o chestie candrie: m-am trezit într-o dimineaţă, n-am gasit-o lângă mine şi mi-a venit să turb!

“Chestia candrie” era dragostea de aurolac, abia înfiripată.

 

Luna de miere la…Pucioasa

 

 

Îndrăgostit fiind, Nelu s-a schimbat total. S-a rugat de nişte turci, şoferi de autocar, să-l împrumute cu două sute de dolari. I-au dat, că-l ştiau băiat parolist care muncea cinstit pentru banii aceştia. Mai cere o ţigară şi o pune la păstrare după ureche. Nu îl grăbesc, dar îmi simte nerăbdarea.

-Am luat, tot de la turc, două verighete de aur şi ne-am logodit cu popă, adică vorba vine. E un aurolac pe aici, care cântă pe nas, a fost ajutor de dascăl. I-am dat o bere şi ne-a făcut o slujbă ca la Mitropolie. S-a încurcat doar la sfârşit când, în loc de Isaiia dănţuieşte, a cântat Veşnica pomenire, parcă a cobit, coasta lui de drogat!

Cu banii rămaşi după ce şi-au cumpărat ţoale de protocol, Nelu şi Doina s-au suit în primul tren şi au ajuns la Pucioasa. Acolo era capătul liniei. Au huzurit o săptămână, într-un hotel de mâna a treia. Atât le-au ajuns banii. La întoarcere nu le-a mai rămas nici de bilete, noroc cu “naşul ”, că a fost băiat de comitet şi i-a înţeles. Ba le-a mai dat şi sfaturi.

-Auzi, barosane! Cică să avem grijă de ispite, că ele ar fi singurul nostru duşman. Oricum, a fost frumos la Pucioasa, ne-am suit pe munţi de nebuni, ne-am tăvălit prin zăpadă. I-am cules conuri de brad, că alte flori nu erau pe cancerul ăla. N-a prea fost fată mare, ar fi fost culmea să am şi pretenţii. La noi, la aurolaci, n-ai să vezi aşa ceva, decât la mucoasele de 13 ani. A avut ceva bărbaţi până la mine. Unul, Rică ţiganul, a lăsat-o borţoasă. A scos copilul cu andreaua,era să dea ortul, a bolit vreo lună. Ajunsesem să ne spunem totul, aşa, ca oamenii mari.

 

Top-less pe Calea Victoriei

 

“Căsnicia” lor a durat cam o lună şi jumătate şi s-a consumat într-o magherniţă din triajul Gării de Nord. Nelu pleca dimineaţa să muncească la turc pentru banii împrumutaţi şi venea seara tărziu. Într-o zi, Doina i-a spus că a vorbit cu un domn patron care i-a promis să o angajeze undeva pe Calea Victoriei, să danseze în bar.

-Am dus-o de mână până la intrare şi de atunci, este aproape un an, nu am mai văzut-o. Am încercat să o caut de câteva ori, dar nu m-au lăsat bodyguarzii să intru, cică e ţinută obligatorie. De unde, steaua mea, să fac rost de ţoale de protocol? Nu îi port pică, am înţeles-o. Cu frumuseţea ei, cu uitătura aia din ochi, poate să câştige lovele grele, ce să caute lângă un păduchios ca mine? Nu cred să fi uitat,totuşi,că ne-am luat cu popă.

Mai am două luni de spălat la autocarul turcului şi după aia încerc să fac rost de bani adevăraţi. Mi-a promis un caşalot că mă ia să spăl podele peste gârla aia mare, în oraşul damei cu torţa . Când o să mă întorc, cumpăr o maşină la mâna a doua şi o răpesc, pe ochii mei! E dată dracului dragostea de aurolac, barosane, ascultă-mă pe mine!

L-am rugat pe Nelu să îmi dea semnalmentele Doinei. Am căutat-o cu privirea în sala unui night club bucureştean. Este top-less, adică piccoliţă cu sânii goi. În jurul ei roiesc bărbaţi cu bani, foarte mulţi bani.Un italian abţiguit o ciupeşte de fund şi îi strecoară în chiloţi o bacnotă de 50 de dolari. O chem la masa mea.

-Bună seara, Doina.

-Bună seara ,domnu’,de unde ştii matale cum mă cheamă? Pe aici mi se spune Păpuşica.

-De la Nelu.

Un abur de o clipă îi joacă privirea. Se aşează şi mă roagă să îi iau ceva de băut. Soarbe pe nerăsuflate un pahar de Martini.

-Ce mai face?

-Bine, îi este dor de tine.

-Ştiu şi eu mă gândesc la el, uneori. Am vrut să îl caut, dar mi-a fost teamă că am să rămân cu el. Nu mai vreau să stau prin canale. Nici să mă facă poştă aurolacii, când el este plecat.

-Aici îţi merge bine?

-Da şi nu. Aurolac, bancher, om de afaceri,tot una. Bărbaţii sunt la fel, cum văd o gaură vor să o astupe. Câştig bine, dorm într-o cameră ca lumea, am apă caldă. Nelu a fost singurul care m-a respectat. Ne-am şi iubit, în felul nostru. Aş vrea să pot face ceva pentru el. Dacă îl vedeţi, spuneţi-i că nu l-am uitat. Am să-l caut într-o zi, când nu-mi va mai fi frică.

Pleacă la o altă masă pentru a distra un alt client. Renunţ să îi povestesc că banii pentru care Nelu spală luni de zile autocarul turcilor, ea îi poate câştiga într-o singură seară. N-ar avea nici un rost. În dragostea de aurolac -ŞI în dragostea de aurolac, mai bine spus- banii au locul lor bine determinat cu o precizie machiavelică. Oricum, Nelu mi-a promis că  îmi va scrie o vedere din Bărăganul de peste gârla aia mare, cum i-a plăcut lui să numească America.