EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Anunțuri

Juruire

noi

Cum suntem noi, cu tinele în mine,

și-ți este bine si îmi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, că în tine

e vie vrerea ambelor destine.

 

Te voi iubi bunuț  si cu mirare

cu certitudini si cu disperare,

cu poezie și cu larmă mare,

c-un fel de fărdelege care doare.

 

Te-am căutat în ani de teamă mare,

Pe străzi și prin femei, la întâmplare.

Și am crezut că ești o utopie,

Fantasmă de poet la o beție.

 

Acum, când mi te-a dat bărbosul Tată,

Eu jur pe mine și pe apa toată

care ne tine barca navigată

că vei ramane – dincolo de număr

a mea, de-a dreapta, ca un brat în umăr!

 

Cântec de Drag(obete)

pache

Mă culcuşisem lângă sufletul tău.

Era tare bine acolo şi ochii verzi îmi ţineau

Tâmplele vii.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cred că ceva despre dorinţele care ţi-au cutreierat

Nopţile şi o parte din zile

Până să mă cunoşti.

Sau poate despre fricile tale care au murit

undeva, sub cuvintele mele.

 

Nici nu-mi mai amintesc ce spuneai.

Cu glas încet de prinţesă mică.

Mă jucam cu nările în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici

şi tu nu mă mai băgai de seamă,

doar protestai

că mereu te trezeşti ciufulită.

 

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de greul gândurilor.

Ori poate de drag,

de evoluţie

şi de blândeţe.

 

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcuşisem lângă sufletul tău şi te iubeam

Cu mine spre tine călcând

De Drag(obete).

Glezne

glezne

Gleznele tale sunt puncte de sprijin

Alăptând hergheliile mele

Buiestre, de gânduri

Roaibe de dor.

Inele nu ai, tu, pe glezne

Ele sunt, dar nu se mai văd.

Le-am desfăcut – desfătat, noapte de noapte,

Aflând cu buzele că, totuşi, exişti…

 

 

 

Povestiri din Miserupia : Jocul inocenței și al sorții, în deșert. Umanoid…

tim

Club vintage la Sătmar. Seară de februarie incert prăbușit în sine însuși. Bere și fum. Picolița ia comenzile cu un zâmbet care nu e al ei. Stângaci, candid, vulnerabil. Nici fesul nu e din film. Prea mare, prea lălâi, parcă. Lumea cere ce vrea. Pe o tavă din plastic mat, uzat, hârșit de pahare și buze, băuturile ajung pe la mese. Beznă. Gong strong. Lumini de scenă. Povestiri din Miserupia nu începe acum. Doar continuă. Picolița a fost uvertură, prolog, inorog, Lorena. Interactivitatea este cheia acestui one woman show. Scenariul partitură este scris homeopatic. Dozare la milimetru, în doze de spițerie a emoției, inocenței, forței dramatice. Povestea te prinde gradat cu lațul emoției artistice impersonale. De la Titu Maiorescu citire. Totul este vibrație și artă în stare pură. Experiența jurnalistică i-a prilejuit Lorenei o documentare dură, la granița reportajului cu suportabilul, în lumea ingenuă a celor mai nevinovate vânzătoare de plăceri. Fete abia pubere vândute pentru bani de băutură de tați alcolici, necastrați, încă. Naivitățile, candoarea, visul feciorelnic jugănit sunt atât de bine jucate încât devin insuportabil de reale. Cea mai bună prietenă a ei, pânza, preia emoțiile, le dă cu obloj și le ascunde în spatele unei cortine subliminale. Discursul este doar aparent candid. Scenarista Lorena Lupu îi ridică actriței Lorena Lupu replici la fileu croșetat din clu 100% virgin aluziv. Ți se zburlește părul, indecent de erect, când descoperi cu ce se ocupă, de fapt, mama sa plecată la “muncă” prin Europa. Inevitabil, fata va avea aceeși soartă, în Românica tatălui alcoolic, cu prieteni aidoma dispuși să plătească bani soioși pentru plăceri la granița pedofiliei. Scena violului plătit, a siluirii retribuite este crâncenă. Aici, Lorena este atinsă de strechea geniului. Răcnetul nu vine doar din corzile vocale.Toată disperarea, revolta, umilința și jindul pribeag, transced aici. Cortina imaginară cade peste primul act al Povestirilor din Miserupia. Limba devine grea, privirea pâcloasă, abia mai pot împreuna palmele a aplauze…

Jocul inocenței și al sorții prin deșert umanoid continuă. La fel de real și interactiv. Se dialoghează cu publicul care este făcut părtaș la mici bucurii și dureri, la eliberare și spaimă la alb murdărit, la a putea și nu se poate, la noroi și stele. Este pe cai mici, pe ponei, personajul Miserupiei. Are și ea basmul ei, fără Făt Frumos, pitici sau spiriduși. Nu vi-l povestesc. Nu vă fac să vi se rupă de Miserupia. Show-ul acesta trebuie devorat, primit și simțit. Să vă încordați toate simțurile și la nevoie să mai inventați câteva.

Cu Povestiri din Miserupia, Lorena m-a convins și m-a învins. A umblat la prejudecăți, cutume și clișee. Spectacolul ei este mai mult decât un Must Have pentru a putea avea puterea să mai priviți soarele dintr-o parte. Din ce parte vreți voi..

P.S. Despre Dona Juana vă spun altădată. Vedeți acest one woman show, urmăriți-i verbul de facebook și blog și poate veți înțelege cât de cretină este parafrazarea pe care am tot auzit-o: „Cui îi este frică de Lorena Lupu”?!

Basm modern: Superman și Wonder Woman

superman_wonder_woman_dance_by_rudecherub-d41uz2l

Superman era îndrăgostit de Wonder Woman. Dar nu oricum. Topit, fleașcă, în limbă. Wonder Woman locuia într-un Penthouse de la etajul 77 al unui zgârie nori de pe 5th Avenue. Vară fiind, avea perversul obicei să facă nudism pe terasă. Superman zbura cu limba scoasă pe deasupra, dar ea nu părea să îl bage deloc în seamă. Deprimat, Superman îi plânge pe pânză, într-o noapte de beție, prietenului său cel mai bun, Spiderman. Omul păianjen, viril și cuceritor din fire, îl învață de bine:

  • Frățior! În ziua de azi lasă dracului piruetele, loopingurile și florile aruncate din zbor și treci la acțiune. Cut in action, pricepi?
  • Nu!
  • Măi, tâmpea! Tu poți zbura. Când iese ea goală pe terasă și se crăcește ca să de bronzeze peste tot, tu vii ca vântul și ca gândul, fâl fâl și aterizezi exact unde trebuie. Lui Wonder Woman îi plac bărbații hotărâți. Ai înțeles?
  • Da, pretenaș!

A doua zi dimineața, Spiderman îl așteaptă pe Superman la Mc Donalds cu cafeaua caldă și curiozitatea dând în clocot. Apare Superman cătrănit de numa numa.

  • Ce făcuși, frățioare?! Moamă ce meclă ai, te-a epuizat gagica, așa-i? Vezi ce bine te-a învățat fratele tău?!
  • Bine, pe dracu! Mai bine, taci.
  • De ce?! Nu ai făcut cum ți-am zis?
  • Ba da!
  • Și?
  • Și fac eu câteva tonouri deasupra terasei, apare Wonder Woman, se întinde pe șezlong, desface picioarele…
  • Așa, și?!
  • Și începe să se zvârcolească…
  • Atunci tu trebuia să plonjezi!
  • Asta am și făcut!
  • Foarte bine! Și?!
  • Și l-am futut în cur pe Omul Invizibil!