INTERVIU: Gina Bradea, reţete cinstite din polonic povestite!

gina 3

Gina Bradea este un Gavroche cu fustă şi har la scris, gătit şi descris bucate savuroase. Un fel de Radu Anton Roman la feminin. De la Marele Pofticios dispărut prea devreme, nu a mai apărut nici un polonic de geniu. Gina nu are mere. Nici carte publicata, încă. Gina are blog. pofta-buna.com. Un blog atipic. Este o tavă virtuală cu alivenci de suflet. Aici găsiţi numai reţete cinstite. Trudite şi încercate de ea, de zeci de ori, până când ingredientele s-au potrivit perfect! Nu este o carte de bucate copy-paste. Moldo-dobrogeanca asta cu suflet de aluat fraged găteşte împreună cu voi, dacă aveţi nevoie. Dă sfaturi, cicăleli, tot ce trebuie. În timp real. Şi are un talent de a povesti de nu ştii după ce să salivezi mai întâi. După ciorba de burtă preparată ca la botul oborului din Galaţi, sau după istoria ei scrisă cu poftă. Un interviu cu Gina Bradea, o radiografie în 10 întrebări – scanări. 10 de nota 10! Veţi descoperi un OM minunat şi autodidact care a muncit mult şi a citit şi mai mult. Un om cu un umor special. Să developăm, deci!

 

  1. Cine esti tu, Gina Bradea?

Sunt eu si atat, sunt unica, asa cum este fiecare dintre noi. Imi place sa cred ca sunt om, cu bune si nebune, dar om. Om scris cu majuscule sau cu minuscule, nu stiu… Imi sa ma autodepasesc, autodidact ar spune unii, sa gasesc bucurie in orice lucru marunt, sa fac ca ziua de astazi sa fie mai buna si mai frumoasa decat cea de ieri.

Sunt atipica, rebela si zurlie, muncesc enorm si rapid, pentru mine nu exista cuvintele ,,incet,stai, rabdare, calm” , sunt impulsiva si vesela, cu o inima cat China. Eu si in somn alerg, dau din picioare, gesticulez 🙂 ..Imi place sa fac farse si cadouri celor dragi, prietenilor, colegilor, rad mereu cu gura pana la urechi, mai ales de mine si de greselile stupide pe care le fac, pentru ca sunt experta-n gafe. Sa mai adaugam curiozitatea, pentru ca-s tare curioasa si pun suflet in tot ceea ce fac. La mine nu exista jumatati de masura: ori fac ceva din toata inima si fac la superlativ, ori o las balta. Imi place sa invat mereu ceva nou, sa-mi pun mintea la treaba, consider ca este atat de multa informatie pretioasa, ca nimeni nu s-a nascut invatat si nu le stie pe toate. Zilnic citesc si invat cate ceva, nu ma las!

De cand am blogul, mi-am reluat notitele din liceu si facultate, mi-am adus cartile, caietele, am mai cumparat carti culinare si de nutritie de tot felul si invat, imi reamintesc notiuni. Eu nu scriu o simpla reteta, ci o poveste, explicata in detaliu, cu toate secretele posibile- pe care le stiu, desigur. Imi place sa gatesc, dar sa gatesc bine, gustos, sanatos, curat, simplu, si sa povestesc despre asta. In cuvinte simple, pas cu pas, fara cuvinte si procedee alambicate si intortocheate, datatoare de noduri gordiene la limba(sau tastatura). Fiecare reteta este o poveste, multe povestite cu umor, dar sunt bine documentate si explicate. Nu scriu o reteta ca sa ma aflu-n treaba: sunt retete pe care le gatesc eu, acasa, retete de familie, fara ifose si fite de vedeta. Iubesc bucataria traditionala, dar am si retete noi, retete creatie proprie, 100% originale. Retele acestea vor avea un sticker pe blog: 100% Gina Bradea!

Daca vrei sa ma faci fericita, lasa-ma in bucatarie si zi-mi sa pregatesc ceva bun pentru ,,n” persoane. O fac rapid, iar daca stai langa mine si povestim in timp ce gatesc, m-ai cucerit 🙂 . Ofera-mi o carte cadou, sau un obiect vechi, ceva lucrat de mana si iar m-ai facut fericita 🙂 . Nu-mi plac acele cadouri scumpe, imense, de prost gust, oferite cu mare tam-tam. Prefer ceva oferit cu drag si discret, de exemplu o frunza, pe care ai cules-o cu mana ta, sau pur si simplu o imbratisare calda si sincera  🙂 .

Sa spun si despre defecte? N-am asa ceva, sunt femeie!

Sunt alergica la prostie, arivism, minciuna, invidie, rautate si altele asemenea.

Mai multe despre mine, puteti citi aici: http://pofta-buna.com/despre-mine/

  1. Unde ai învăţat să găteşti aşa şi să scrii aşa?

Sa gatesc am invatat de mica, de la mama, de la bunica, de la matusi si vecine. In familia mea, femeile gatesc foarte bine. Mi- am invatat copiii sa gateasca, de mici. Cel mai bun Cordon bleu il face fetita mea, iar baiatul face niste omlete si niste paste de te lingi pe degete.

Cu gatitul, eu m-am imprietenit de mica, mama era casnica si mereu discuta cu vecinele despre mancaruri. Era intrecere in blocul nostru, intre vecine, cine facea cele mai bune dulceturi, prajituri, mancaruri. Asa e in zona Galatilor: vecinele gatesc ceva, apoi vin si bat la usa si-ti aduc pe o farfurioara si tie. Gustand de pe la vecine, am inceput sa adun retete. Imi cumparam ce carti de bucate gaseam prin librarii(am cateva sute) si scriam retete de peste tot(am cateva caiete cu retete culese de peste tot).

Cred ca eu sunt un fel de Gavroche cu fusta

Fac parte din generatia ceauseilor, aveam bucurii simple, am crescut intr-un oras muncitoresc, de provincie. Am fost invatata cu valori simple. De mica mi-a placut sa citesc. Nu eram inca la scoala si o tot tiganeam pe mama sa ma-nvete sa citesc. Luam cate o carte si inventam povesti, ma uitam la paginile scrise sau la poze si vorbeam ore in sir. Singura, ca TV-ul, da. Spuneam ca citesc. Mie nu mi-a citit nimeni povesti, nu avea cine, asa ca-mi inventam singura povestile. Iar cand am intrat la scoala si am invatat sa citesc, mamaaaa ce bucurie a fost pe mine!!! Am citit tot ce mi-a picat in mana, nu am selectat nimic. Imi adunam putinii bani pe care-i capatam de pe ici-colo si-mi cumparam carti, eram abonata la toate bibliotecile posibile. In clasa a-IV-a am citit Cocosatul, Mizerabilii – pe asta n-am mai recitit-o de-atunci, dar ii tin minte si-acum pe Jean Valjean, Marius si Cosette. Cred ca eu sunt un fel de Gavroche cu fusta. Iar in clasa a VII-a citeam carti in franceza(Decameronul lui Bocaccio, cu dictionarul langa mine) . Asta a fost cea mai mare pasiune a mea: cititul.

Am mai invatat sa gatesc de la tara, de la bunica, o taranca de pe linia Barladului cat un copil de 10 ani de inalta, dar harnica si iute ca un titirez. In Moldova e o traditie sa fie chematele babele cele mai gospodine din mahala, sa ajute la pregatirea mancarurilor la nunti, pomeni, cumetrii. Iar cand una avea cuptor de paine, veneau multe femei din vecini, se uneau si coceau impreuna paine. Am invatat multe invartindu-ma printre pestelcile lor, de unde crezi ca stiu sa fac asa dospituri rumene si pufoase?!

Am devenit bucatar nu pentru ca am ales eu, ci pentru ca asa a vrut tatal meu: am mers la Liceul Economic, la Alimentatie Publica, apoi am facut profesionala, de 1 an si jumatate-pentru ca luam bani la profesionala. O mizerie, ne dadeau 3 caiete, 5 creioane si 2 perechi de chiloti supraelastici in culoarea vantului si ne opreau ¾ din banii pe care trebuiau sa ni-i dea. Hotie pe fata. Am facut liceul la seral. Voiam mai mult, voiam sa fac o facultate, sa invat carte cu adevarat! Am avut mereu o sete de cunoastere fantastica, un foc interior extraordinar!

Au fost ani grei, tare grei. Munceam si sambata si duminica. Nu aveam libere, munceam de Craciun, de Paste, de Revelion. Si ce munca mai era: munca de ocnas! Stateam in picioare de la 5 dimineata, munceam ca nebunii, pentru ca un bucatar nu statea doar la plita, ci descarca si marfa, curata ceapa si cartofi, facea curat, spala vasele, punea muraturi, servea la mese uneori, ba mai spla si wc-uri. Nu era transport ca acum, autobuzele erau putine, arhipline, de multe ori mergeam pe jos. Aveam de mers 12 km de la munca pana la liceu. Aveam un nemernic de sef(un taran fara multa carte, care se ajunsese) si ma tinea peste program. Unde naiba sa-ti ceri drepturile? Nici nu stiam ca am asa ceva . Ore suplimentare, concediu de odihna? Ce sunte alea?! Libere? Nici atat. De multe ori, nu ajungeam la primele ore, la scoala. Aveam program pana la 2, dar ma tinea peste program, mereu gasea ceva sa-mi dea de facut, din rautate. Incepeam orele la 3. Imi lua mai bine de 1 ora sa ajung la liceu, pe jos. Asa ca era cat pe ce sa fiu exmatriculata in clasa a 12-a, pentru absente. Erau toate motivate, dar aveam 128, iar maximul admis era 120. Si pt ca nu-i dusesem dirigului un salam de Sibiu(nu gasisem), m-a propus la exmatriculare. Degeaba aveam note mari. Am dat spaga 1 kg de cafea la director si m-am retras, am repetat anul. Mai aveam 2 luni pana sa termin scoala. Anul urmator, am inceput sa lucrez de noapte. Plecam la ora 10 de acasa, dormeam la o colega care statea langa uzina, la ora 2 plecam amandoua la munca si mergeam pe mijlocul strazii, de frica, eram pe valea orasului, un cartier rau famat si cam pustiu pe unde mergeam noi. Faceam gogosi si la ora 5 cand incepeau sa vina muncitorii, noi aveam gogosi calde. Miroseam toata a gogosi: hainele, parul, pielea, poseta, incaltamintea, chilotii. De cate ori n-am fost jignita ca miros a mancare … Pe atunci nu gaseai deodorante, rar prindeai un parfum prapadit, de la Farmec. Cam pe la ora 9 terminam, la 10 ar fi trebuit sa ne lase sa plecam acasa. Aiurea! Ma trimitea dupa marfa, pentru ca eram descurcareata si stiam sa ma lipesc, sa vorbesc frumos cu oamenii si aduceam de toate: carne si preparate de la abator, pui de Avicola, diverse marfuri de la depozit. Ma indragisera toti si nu mai stateam sa-mi vina randul, imi dadeau marfa fara probleme, luam tot ce voiam. Dar trecea timpul. Ajungeam cu greu la scoala si de multe ori adormeam cu capul pe banca.La 6-7-8 terminam orele, fugeam acasa, ma spalam cum puteam, si ma culcam. Dormeam maxim 2 ore, apoi plecam la colega mea, acolo reuseam sa mai dorm putin. Asa am lucrat aproape 3 ani, dormeam maxim 4 ore pe noapte si-n reprize. Iar sambata si duminica aveam nunti. Rareori ma sarea si ma lasa sa ma odihnesc seful ala mult iubit, lual-ar!!! Stiti cum se muncea la o nunta? Incepea de sambata dimineata, la ora 7-8 ajungeam si pregateam sala, spalam vesela, asezam mesele, maturam si spalam pe jos, faceam sarmalele, curatam carofii, taiam fripturile si ce mai era de pregatit la gustari: oua umplute, rulade… Plecam acasa la 12-1 si la ora 5 eram inapoi. Taiam painea, salamul, cascavalul..,.

Daca era duminica si era alta nunta, asezam tot, se termina mai repede, pe la 10 plecam acasa si aveam timp sa fac si-o baie. Adormeam in cada.

Eu munceam si in bucatarie si la sala, la servit. Nuntasii plateau cate 7-8-10 oameni si multi lasau si cate ceva de mancare pentru noi: luau tot seful si cu bucatarul sef. Ei se imbatau in birou, ieseau doar ca sa ne insulte si sa ne pandeasca, sa vada ce facem. Munceam 3-4 femei la o nunta: gatit, servit, spalat vase, curatenie. Iti era jena de bietii oameni, o nunta e importanta in viata unui om, nu-i asa? Faceam tot posibilul sa iasa cat mai bine. Furam cate o felie de salam sau branza si mancam, sa nu ne vada, ca ne faceau de ras. Dupa ce plecau nuntasii, se facea curat, se termina la 7-8 toata treaba. Primeam niste bani de mizerie, jumatate din cat plateau nuntasii. Daca era duminica si era alta nunta, asezam tot, se termina mai repede, pe la 10 plecam acasa si aveam timp sa fac si-o baie. Adormeam in cada. La 5 eram inapoi, la alta nunta. La 2 noaptea mergeam si framantam aluatul pentru gogosi dintr-un sac (40 kg) de faina-la mana. Nu aveam malaxor si veneam repede inapoi, la nunta. La 4.30 fugeam la gogosi. Unde faceam gogosile aveam de mers prin uzina si-mi era frica si de caini, dar si de oameni. Chemam masina de serviciu, dadeam ceva de mancare la sofer(ce reuseam sa fur) si ma ducea si ma aducea repede. Vindeam gogosile, apoi incepeam munca normal… Uram nuntile, dar seful nu ma ierta deloc, racnea la mine si ma facea-n tot felul nemernicul acela de sef, ca liceul nu e obligatoriu si ca, oricum, tot proasta raman. Sa il ia dracu, uite ca s-a-nselat!!

Eram ca un zombie, cu cearcanele mai albastre decat ochii mei, cantarea mai mult parul decat mine, ca aveam niste cosite lungi, imi treceau de fund, de un saten auriu, e ca Sfanta Folofteia. Dar ma iubeau colegii, eram vesela ca un cintezoi, tot timpul radeam si eram iute ca o zvàrluga. Mereu aveam o gluma de spus, stiam mii de bancuri, aveam mereu vorbele la mine si nu iertam pe nimeni si nimic.

Dupa ce am reusit sa termin liceul cu atata chin(si-acum visez ca sunt la liceu si dau teze si adorm cu capul pe banca) m-am casatorit, a venit baietelul, apoi fetita si am renuntat la facultate. Dar focul ăla cu învăţatul a ramas si mi-am luat revansa mai tarziu…

la mareAm invatat meserie! Chiar da, cu ucenicie, şmotru şi tot tacâmul. Am lucrat cu bucatari buni sau nebuni, am lucrat in Galati, iar verile eram detasati pe Litoral! Aoleu, muicaaaa, ce veselie!!! Scapam de bataile si scandalurile lui taica-miu si vedeam si eu marea, aveam libertate. Salariul era mizerabil, nu luam nici 50% din salariu(si ala mic) ne opreau pentru toate prostiile-vesela sparta, telefon, lipsa la marfa, stricaciuni… se-mbogateau sefii de restaurante pe litoral. Dar ne distram. Munceam cate 14 ore pe zi, zilnic, daca ajungeam la plaja 1 ora pe saptamana eram boieri. Ieseam de la munca la 12 noaptea si fugeam la discoteca, macar 1 ora. Aveam doar 1 zi libera pe luna, atat. In ziua aceea mergeam la Constanta, Mangalia, Costinesti, la plaja, faceam nebunii. Am lucrat la Venus, Jupiter, Neptun si Costinesti. Au fost veri frumoase, cu multa munca si distractii simple. Eram cuminte. Acum sunt obraznica si rea de gura!

Tin minte ca venise odata Nicu Ceausescu la Costinesti-eram eleva, faceam practica de vara, aveam 16 ani. Si m-au speriat nebunii de colegi, ospatarii si sefii de sala(te pup, nea Emile, daca mai traiesti!) ca Nicu ghilibardeste fetele mai frumusele si-i plac pustoaicele, prospaturile. Eram secretar UTC pe liceu, eu eram in frunte la toate, toti erau cu ochii pe mine, va dati seama ca o sfeclisem? A venit Nicu, inconjurat de securisti, eu eram uda fleasca, ascunsa dupa un ospatar mai mare, tremuram ca o frunza si ala nici nu m-a bagat in seama, normal!

Despre cum scriu, nu stiu ce sa spun, nu ma consider o scriitoare, pentru ca nu sunt. Pur si simplu, astern pe hartie cuvintele care-mi vin in minte. Nu, nu sunt scriitoare, nu am talentul tau, sau al fetelor din noul val: Ana Barton,Petronela Rotar, Corina Ozon, Cristina Nemerovschi, Alina Nedelea. In nici un caz !

Eu doar gatesc si scriu cum mestec in oala: de la stanga la dreapta de 2 ori, pauza, apoi de la dreapta la stanga de 3 ori si-un sfert.

Dar am avut marele noroc sa am un profesor minunat de romana in generala. Am fost eleva DOMNULUI THEODOR PARAPIRU, da, scriu cu majuscule, pentru ca merita! Il iubesc si am toate cartile pe care le-a scris, cu autograf. Mergeam sambata la cenaclu, nu scriam poezii, nu am talent la asa ceva si am simtul penibilului extrem de dezvoltat, asa ca ma abtin. Scriam cate un text in proza. Dar imi placea cum analizam tot ce se scria, ne citea si profu fragmente, pe care le comentam si le disecam la firul de par, uneori cu rautate(scria prima lui carte atunci- Copacii de cristal) . Atunci se punea mare pret pe creativitate, se dezvolta imaginatia, scriai liber, nu invatati papagaliceste fel de fel de termeni sforaitori, care nici profii habar n-au ce-nseamna! Nu mi-au placut in scoala matematica, rusa, chimia si nici sportul, eu n-am fost sportiva niciodata. Dar am iubit stiintele umaniste: romana, franceza, biologia, desenul, muzica, filozofia. Nici nu mai stiu daca ne dadea lucrari de control. A fost un prof atipic, diliu si absolut genial. Il iubesc si-l respect pana-n panzele albe.

Da, proful Parapiru m-a format si m-a facut sa iubesc limba romana!

  1. Vii din Galaţi. Aparţii unui spaţiu mitic al lui Istrati, Neranţula, tanti Elvira dar şi a palicarilor greci. Cât şi cum te-a format?

Am trait cea mai mare parte din viata in Galati, asa e. Dar si Braila mi-a fost aproape, sunt 2 orase surori, sunt doar 15 km intre ele-distanta de pe dig. Parca mergi dintr-un cartier in altul. Oamenii, obiceiurile, casele, totul e la fel. Iar Panait Istrati… intotdeauna mi-a placut sa citesc. Eu am crescut cu Panait Istrati si Chira Chiralina, am alergat cu Ciulinii Baraganului, am trait pe marginea Gropii lui Eugen Barbu si-am suspinat Europolis cu Jean Bart. Iubesc acele vremuri, perioada de la inceputul secolului si cea interbelica. Cred ca in alta viata, acolo am trait. Cred ca am fost o carciumareasca vestita, ca tare-mi place sa framant placinte si cozonaci.

Imi amintesc vremurile copilariei, cand mergeam sa bem braga rece, in piata si apoi mergeam la piata de pasari. Treceam pe langa pravalii evreiesti, grecesti, turcesti, daca inchid ochii, le vad aievea. As vrea tare mult sa traiesc in acele vremuri simple si linistite.

Locul in care cresti si te dezvolti te formeaza, isi lasa amprenta puternic asupra ta. Indiferent unde ai fi, radacinile te vor trage catre casa. Eu voi ramane intotdeauna moldoveanca, deschisa, vorbareata, prietenoasa si ospitaliera, asa cum am invatat  .

  1. Într-un fel gustos de mâncare cât este ştiinţă, reţetă şi cât suflet şi inspiraţie?

Hmm, asta e o intrebare complexa, stii? Nu e deloc asa simplu cum pare, sa gatesti o mancare gustoasa.

Dar nici asa de complicat cum spun unii si altii  .

Hai sa te lamuresc:

Stiinta este, ca daca nu stii cum sa le imbini, degeaba vrei sa faci frunze de salcam pane sau marar dezosat flambat, ca uite, nu se poate. Stiinta se acumuleaza in timp, invatand din experienta altora(meseria se fura), citind mult dar si exersand, proband, stricand si reparand. Daca nu exersezi, nu ai esecuri si nici reusite. Daca nu ai esecuri, nu stii sa repari, sa faci diferente, sa vezi cu ochiul liber defecte si calitati. Dupa atatia ani de esecuri si reusite, daca ma uit la o poza sau daca citesc o reteta, stiu daca e buna sau nu, ii vad defectele.

Retetele, da, dar eu nu respect intocmai o reteta, le stiu in mare. Sunt extrem de putine retetele la care cantaresc atent ingredientele, in general improvizez, bag un ochi in debara si unul in camara si-i dau bice. Ce iese la urma? Uneori comestibil, alteori un dezastru, dar mai am si sclipiri de geniu si creez retete super. Sufletul este ingredientul pricipal, intotdeauna, daca nu gatesti cu dragoste, oalele simt si se revolta, ard mancarea, o fac fara gust.. E si aici o stiinta, nenicule  .

  1. Există reţeta perfectă?

Da si nu.

Este pamantul rotund?

Fiecare retete este perfecta-n imperfectiunea ei si imperfecta-n perfectiunea ei. Fiecare reteta are plusuri si minusuri, depinde de fiecare om in parte: unora le place, altora, nu . Reteta perfecta e atunci cand iti place tie, dar e posibil sa nu placa altora. Si mai depinde si ce intelegi tu prin perfectiune 🙂 .

  1. Care este mâncarea ta preferată?

foodMancarea mea preferata este mancarea gatita simplu, cu ingrediente simple, naturale. Iubesc mancarurile facute la tara, la soba sau la pirostrie, painea calda, coapta in cuptor cu lemne sau mancarurile cu peste proaspat prins. Imi place sa mananc in armonie si voie buna, asta este condimentul de baza. Si imi plac mancarurile condimentate, eu folosesc din belsug piper de toate culorile, dafin, ardei iute, cimbru de gradina si de camp, turmeric, nucsoara, ghimbir, scortisoara, dar si multe fructe si legume proaspete. Simt imediat mancarurile unde se foloseste Vegeta, vad imediat, din ochi, daca la o prajitura s-a folosit praf de copt, daca la o crema s-a pus prea multa gelatina sau la o dulceata sau supa, nu s-a adunat bine spuma.

  1. Există ucenicie în bucătărie? Un bucatar bun se naşte sau se formează?

Ambele, la un loc si nu separat.

Nu poti fi un bucatar de top daca nu ai facut ucenicie. Cei batrani au destule de spus, urechi de auzit si ochi de vazut sa ai. Nu poti inventa gaura la macaroana, ea a fost inventata de altul inainte, asa ca e bine sa inveti. Iar ucenic esti toata viata, oricat de bun ai fi. Sunt atat de multe notiuni pe care nu le stii, retete si secrete savuroase! Nu ai cum sa stii tot, e enorm de multa informatie. Asa ca toata viata inveti, toata viata esti ucenic. Nu poti fi cu adevarat bun, daca nu inveti permanent, daca nu te autodepasesti zilnic si nu-ti ridici stacheta, in asa fel incat sa fie macar cu jumatate de mm mai sus de cat ieri. Daca astazi ai invatat cum se eviscereaza o frunza, e bine, ai invatat ceva nou. Maine vei face altceva

Iar daca nu te-ai nascut cu talent, degeaba inveti. Vei profesa si asta e valabil in orice domeniu, dar cu atat mai mult intr-un domeniu artistic. Oricine se poate autotintitula bucatar, pictor, compozitor, dar putini sunt cei cu adevarat talentati. Iar talentul si studiul merg mana-n mana cu pasiunea.

  1. Când ţi-a venit ideea cu blogul? De ce?

Intotdeauna mi s-au cerut retetele si mi s-au apreciat mancarurile. Asa ca timp de cativa ani am cochetat cu ideea sa scriu o carte de bucate. Dar o carte cu retete amanuntite, explicate pas cu pas, cu poze si cu secrete. Totul povestit cu umor, intr-un stil interactiv si placut, nu plictisitor si militareste asa cum sunt 99% din cartile de bucate. Zau ca-ti vine sa stai in pozitie de drepti cand citesti unele retete  .

Acum 3 ani am ramas fara job in Romania si am venit in Italia, sa stau cu sotul si baiatul. Pentru prima data, aveam prea mult timp liber, agenda mea era goala, nu mai aveam intalniri planificate, nu mai sunau telefoanele..La inceput a fost placut, apoi am inceput sa ma plictisesc, sunt o fire foarte energica  . Si am descoperit arta modelarii in pasta de zahar. Timp de 1 an am tot modelat fel de fel de figurine si flori. Apoi, acum 2 ani, mi-am facut blogul, din cauza ca e mai simplu-asa credeam atunci, sa fie toata informatia virtuala. Am inceput intr-o gluma, apoi a inceput sa-mi placa. Si de 1 an, ma ocup intens de blog. Au fost zile cand am muncit si cate 12-14 ore la blog. E foarte multa munca, sunt si satisfactii, si dezamagiri, e o lume intreaga intr-un blog.

  1. Ce crezi că diferenţieză şi particularizează blogul tău?

Omul sfinteste locul, nu locul pe om.

Eu sunt cea care face blogul acesta sa fie asa aparte. Pentru simplul motiv ca eu sunt altfel. Sunt o rebela, geniala-n nebunia mea sau nebuna-n genialitatea mea, spune-i cum vrei. Nu-s geniala, cred ca mai degraba tacanita, atipica, refuz sa merg in rand cu turma, pentru ca asa trebuie. Eu fac lucrurile-n felul meu si asta se vede.

Blogul asta e altfel pentru ca pun suflet si asta chiar se vede. Fiecare om care intra si citeste o reteta la mine, sau imi pune o intrebare, imi devine prieten. Raspund la toate intrebarile si nu mi-e jena sa recunosc atunci cand nu stiu ceva, povestesc greselile pe care le fac si explic retetele amanuntit, cu toate secretele pe care le stiu. Nu copiez retete de pe alte bloguri, vin cu idei originalle sau altele mai vechi, dar bine explicate.

Iar cel mai mare plus este ca eu stiu cu adevarat sa gatesc, nu doar ma laud si folosesc ingrediente cat mai simple si mai naturale. Pe blogul meu, orice reteta, chiar si cele mai elaborate, par floare la ureche.

gina 1Un alt plus este sinceritatea: dau cantitatile exact asa cum le folosesc eu si spun absolut toate secretele. Ajut si raspund la toate persoanele care ma contacteaza, gatesc zilnic, virtual, impreuna cu oameni din toata lumea. Am facut cozonac moldovenesc impreuna cu o doamna in Japonia, mucenici in Italia, Spania, America si multe altele. Uite, astazi, de exemplu, am facut amandine cu o doamna din Italia, sarmale cu un domn din Egipt si Cordon bleu cu o doamna din Australia. Multi din oamenii care ma contacteaza in privat nu au experienta in bucatarie si gatesc pentru prima data o anumita reteta. Sunt si oameni care gatesc foarte bine, dar la mine gasesc lucruri in plus. Nu ma deranjeaza intrebarile. Imi place sa raspund tuturor. Stii ce satisfactie imensa ai atunci cand vezi oamenii incantati de ceea ce au gatit? Nu e meritul meu, e doar al lor, pentru ca au gatit ceva gustos si aspectuos. Dar e o bucurie fantastica, e o mare implinire sa stii ca poti ajuta cu adevarat. Vorbele pot face mult bine sau mult rau. Eu am ales sa fac bine  .

  1. Proiecte blogosferice de viitor

In viitor vreau sa dezvolt si mai mult acest blog, sa stiu ca orice tanara gospodina, la inceput de drum, sau gospodinele cu experienta, gasesc ceva util aici. Vreau sa promovez gatitul in casa, mancarurile simple, traditionale si curate.

Imi doresc sa promovez bucataria romaneasca, sa fiu un ambasador al bucatariei romanesti, in diaspora, sa fac bucataria romaneasca sa fie apreciata asa cum merita.

Anul viitor vreau sa scriu o carte de bucate, in stilul meu, aparte. Astept sponsori si caut editor 🙂

Am vise mari, proiecte indraznete, dar am timp.

Abia am inceput!

Veti mai auzi de mine! Si de  bine, va garantez!

De acum incolo, cand veti ura cuiva ,,pofta buna”, schimbati urarea si spuneti: ,,Pofta Buna” cu Gina Bradea!”

Despre mine | Pofta Buna!

pofta-buna.com

100% Gina Bradea:

Am muncit mult, greu, dar cu drag. Peste tot am pus suflet si a ramas o parte din mine. Am muncit si la plimba tava, si la restaurant de lux, si la cantina muncitoreasca si la restaurantul partidului. De peste tot am invatat cate ceva. Daca vrei cu adevarat, inveti de oriunde, de la oricine. Daca nu vrei, poti avea cei mai buni dascali din lume.Am invatat si de la maestri in arta culinara, de la pescari si taranci batrane, analfabeti in slove, dar doctoranzi intr-ale vietii…

In memoriam: Ludovic Spiess, cel mai bun bucătar dintre tenori…

spiess

Maestrul Ludovic Spiess, sau Ludovico, cum îi spuneau cu alint melomanii din Milano, era, în aproape egală măsură, împătimit vânător şi pescar. Obştile de profil îi recunosc calităţile de breaslă şi îl recomandă  ca cel mai mare bucătar de peşte şi vânat din România. Gurmand şi Gourmet prin definiţie, când vorbea despre feluritele preparate, ţinea, de fapt, un mic curs de artă culinară. Dar cum toate marile pasiuni au un început, pentru Ludovic Spiess mai întâi au fost mrenele la proţap fripte pe malul Someşului. O discuţie savuroasă găsită într-un reportofon vechi, care acum a devenit … Requiem.

 

Peştele spadă şi căpriorul de… argint

 

„Acasa” maestrului este un mic templu al prieteniei şi ospeţelor pantagruelice. Amfitrionul îşi îndeasă tacticos găvănaşul pipei de colecţie şi pufăie aducerii aminte fum de mangal şi saramură. „Pescuiesc de mic copil. Primul peşte a fost un clean, pe Someş. I-au urmat mrenele vinete. Nevoia şi foamea m-au învăţat să gătesc la proţap, pe malul apei. Odată cu experienţa au apărut capturile adevărate şi, implicit, reţetele rafinate: sufleul de şalău, saramura mexicană de crap şi multe altele. Trofeul cu care mă mândresc, la pescuit, este un peşte spadă de 69 kg şi aproape 3 m lungime. L-am prins în Mexic, la Acapulco. L-am preparat imediat, pe grătar, cu sos mexican şi lămâie. Din 1965 am început să şi vânez. Am câştigat o medalie de argint în Bulgaria cu un căprior împuşcat la Comana. Cel mai mult îndrăgesc aşa numita vânătoare de pasaj: la raţe, gâşte, fazani, potârnichi. Este dinamică şi „roadele” sunt o nebunie la gust. Bucătăria vânătorească am „furat-o” de la nemţi,francezi şi austrieci. Cheia o reprezintă fezandarea, frăgezirea vânatului. Metoda tradiţională este cea în baiţ, dar, personal, prefer congelarea. Atenţie la tranşarea vânatului: se face numai pe lungimea fibrei. Oala sub presiune este un accesoriu obligatoriu pentru preparatele cinegetice. Un alt truc ar fi sosul vânătoresc. Foarte puţini ştiu să-l prepare. Zarzavaturile se fierb odată cu carnea, se pasează, se adugă un pahar cu smântână, o lingură de făină, oţet sau lămâie. Dar să trecem la reţete, ca deja mi se face foame!

 

Pateu de iepure în aspic, piftie din labe de urs, sufle de şalău

 

Aş începe cu un delicios pate de iepure. Se folosesc pulpele din faţă, ficatul, măruntaiele şi carnea căzută din abdomen la tranşare. Se fierbe sub presine până se dezosează. Se dă de două ori prin maşina de tocat, se adaugă trei-patru cepe călite, nu arse, o lingură de boia. Se bate la mixer cu 1-2 pachete de unt, coriandru şi nucşoară. Când este aproape gata se toarnă un păhărel de coniac sau de whisky. Î|ntr-o tavă de cozonac pun un deget de aspic şi montez pateul pe care îl îmbrac tot în aspic pentru a evita oxidarea în contact cu aerul. Se ţine câteva ore la frigider şi se obţine o adevărată delicatesă.

Fazanul la cuptor se poate umple cu mere, portocale sau grep. Se curăţă zburătoarea ca pe orice găină şi se eviscerează cu atenţie pentru a nu-i face un orificiu prea mare. Pentru umplutură tăiem fructul în cubuleţe, adăugăm 2 linguri de miere şi câteva cubuleţe de unt. Se amestecă, se umple fazanul, se coase

şi se dă la cuptor cam o oră şi un sfert. Pe parcurs îl ungem cu sosul format pentru a se glazura. O altă umplutură, mai de şpriţ, se poate face din cubuleţe de costiţă,pătrunjel, piper, ulei, vin sau coniac.

La raţa sălbatică, tot o reţetă care cere udătură, cascade de şpriţ, ce să mai vorbim! Se folosesc doar pulpele din spate şi pieptul. După fierberea sub presiune se adaugă castraveciori muraţi tăiaţi în semilună, o ceapă mică în solzişori, sare, piper, boia. Se stinge cu o ceaşcă de bulion. Un vârf de cuţit de ardei iute pisat şi sosul bechamel desăvârşesc reţeta.

<<Pour la bonne gouche>> o piftie din labe de urs. Se fierb labele mult, sub presiune, până cade carnea. Se curăţă bine de cartilagii şi în zeama rămasă, gelatinoasă prin definiţie se adugă usturoi şi celelalte ingrediente ale unei piftii obişnuite.

La capitolul peşte v-aş recomanda şalăul. Eu folosesc doar fileurile. Le prăjesc în ou şi făină, le aşez pe o felie de pâine toast (prăjită) şi le ung cu sos bechamel. Apoi se introduce un minut la microunde. Sosul acesta delicios se prepară dintr-un sfert de pachet de unt, 2-3 linguri făină, lapte, toate la foc mic. Când este suficient de gros se rad 300 g caşcaval.) O altă reţetă ar fi sufleul de şalău. Facem 4-5 clătite de dimensiunile unui vas Jena. Se tapetează cu unt. Se pune la bază o clătită, apoi fileul fiert, iar clătite, iar file. Peste ultima clătită turnăm un pahar de smântână, sos bechamel şi caşcaval ras. O bunătate!”

normal_Spiess_Ludovic_04 Ce ar mai fi de spus decât: poftă bună, maestre, acolo unde eşti! Vezi doar să nu îmbuibi sfinţii prea tare, că farmacia Raiului e mereu închisă…

 

Ştefan Iordache, un interviu vechi, găsit prin iarbă

iordache

Pădure şi lac. Pământ reavăn de sete, duhnind a roua broaştelor slobode. Undeva, la treizeci de kilometri de Bucureşti, casa si acasa în stil românesc până la contopire. Paşi apăsaţi la marginea gardului. Scârţâit de poartă care miroase a scenă. Actorul a ieşit în stradă. Laviţă, cerdac, coniac şi cafele. Un cocktail de pus pe rană pentru a discuta discuţii de dragul discuţiei. Cum cu cine? Cu Barymoore Iordache, unu Ştefan a lu’ regele ăla, al III-lea. Primele vorbe: „Să nu dea mama dracu, să îmi zici maestre! Şi ce te miri aşa”?!

 

C.B. Cum să nu mă mir, Măria TA? Că nu te găseşte omul prin Bucureşti?! Ştii cât am făcut până aici?

S.I. Două ore, mie-mi spui?! Pentru 30 de kilometri. Supravieţuiesc prin Bucureşti doar când am spectacol. Restul timpului mi-l petrec în casa de la ţară, unde dorm cu furca la capul patului, trei mâţe negre şi cu pistolul pe măsuţă. Motanul Şef e Cascarache.

C.B. De ce?!

S.I.  Mi-e frică de hoţi. Căsuţa asta am cumpărat-o pe vremea când un actor mai putea trăi numai din arta sa. Am luat-o cu banii de la „Glissando”. Ştii cât a costat? 40.000 de lei, mai bine de juma de Dacie.

C.B. Vă ofera bucurii simple? Care ar fi ultima?

S.I.   Primirea titlului de „Cetăţean de onoare al oraşului Calafat”, locul de baştină al părinţilor mei. Acolo mi-am petrecut copilăria şi mi-a plăcut să privesc oamenii în albul ochiului lor. Sunt atâtea tipuri de personaje acolo, că nu mi-ar ajunge o viaţă să le joc pe toate.

C.B. Există un spirit ludic. Ce se întâmplă în acea parte absolut năucitoare a Olteniei de la Dunăre? Nici Amza Pellea nu a ieşit din neant. Se află acolo un filon dezgropat al profesiunii actoriceşti?

S.I. Este un spirit aparte al oamenilor din sudul Olteniei, sunt mai poznaşi, mai jucăuşi. Numai acolo există obiceiul ca oamenii să-şi facă pomana în timpul vieţii. Soţul şi soţia îşi fac colaci, merg la biserică unde se citesc stâlpii şi toate cele de înmormântare. Ei stau ca şi cum ar fi morţi, cu capul spre altar, trişti, în timp ce ceilalţi oameni din biserică mor de râs. Se merge la cimitir, li se face veşnica pomenire, apoi se merge acasă unde se încinge cheful. La „pomana” mătuşii mele am adus şi lăutari…Este un circ în toată regula : „Băă, fir-ai al dracu’ , cum erai tu de curvar, de beţiv…”

C.B. Nu prea aduce a destin fatalist, aşa-i?

S.I. Ete pula ! Sunt revoltat de faptul că toată lumea îşi plânge de milă, dar nu face nimic. De aceea nu îmi place „Mioriţa”, nu sunt de acord că ce ţi-e scris, în frunte e pus!

C.B. Primele tipuri umane le-aţi întâlnit la Calafat. Ele v-au dat cu streche de gong?

S.I. Ha ha ha! Nu numai. A mai fost şi norocul de a copilări în fundul Rahovei. M-am format în cartier, am acumulat tipuri şi caractere umane, până la 16 ani am fost un fel de băiat de băiat. Am jucat barbut, ştiu cum se măsluieşte zarul cu argint viu. Ştiu şi „para îndărăt”, „para coada,” mai puţin „alba-neagra”. L-am cunoscut pe celebrul personaj „Mafoame”, care a trăit în Rahova, nu în Cutarida, cum a scris Eugen Barbu. „Mafoame” era un adevărat crai de mahala, umbla cu aghiotanţi şi comanda vinul „la metru” … Fane Spoitoru seamăna ca alură … Cu o asemenea zestre pitorească de personaje, când am ieşit din mahala şi am dat la Institut, a fost ca un galop de sănătate. Desigur, apoi m-au format profesorii, marii profesori de teatru ai României.

C.B. Când aţi ieşit prima oară din cartier? Pe Corso, să zicem?

S.I. Pe la 16 ani. Am hălăduit pe bulevarde făcând bişniţă cu bilete de cinematograf. Poate a fost o predestinare. Culmea destinului: primul meu film, „Străinul” a rulat şi la cinematograful unde am vândut bilete la negru…

C.B. Ştiu că nu vă plac clişeele vebale, nici locurile comune. Totuşi, sunteţi considerat un profesionist de clasă. C – classe, Lux – classe. Pot să fiu banal?  Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria de actor?

S.I.  Scena nu poate fi decât un templu, actul artistic este sacru. Nu joci pentru tine, joci pentru Marele Anonim, spectatorul. El este cel care îşi rupe de la gură pentru a veni la teatru. Lui trebuie să i te oferi cu totul.

C.B. Să înţeleg, din seriozitatea cu care vorbiţi despre teatru, că nu vă plac farsele,tradiţionalele farse, pe scenă, între colegi?

S.I. Categoric nu! Sunt un tip deschis, cu umor, dar nu îmi bat joc de colegi şi profesie. Nu am facut farse şi nici nu mi  s-au făcut. A fost doar o tentativă care putea sa-mi fie fatală. După ce se termina piesa „Buna seara, domnule Wilde”, mi se dădea un pahar cu apă pe care îl beam dintr-o suflare. Odată mi-au pus votcă, noroc că mirosul meu de băutor m-a avertizat la timp altfel, după efortul acela groaznic, aş fi murit pe loc.

C.B. Care a fost cel mai greu rol?

S.I. Richard al III-lea, la Teatrul Mic. Am jucat cu Salvarea la poartă, slăbeam zece kilograme la fiecare spectacol!

C.B. Aţi făcut compromisuri în carieră?

S.I. Nu! Am refuzat să recit poezii pentru Ceauşescu şi nu mi s-a întâmplat absolut nimic! Cei care au făcut-o, au avut doar avantaje materiale.

C.B. Ce este cu Lollita?

S.I. Ce să fie, e totul bine mersi. Un spectacol superb în regia Cătălinei Buzoianu care se joacă tot la Teatrul Mic, cu casa închisă.

C.B. Care vă este actualul statut profesional?

S.I. De pensionar la cerere, de la 57 de ani. Acum am 62.

C.B. Este vârsta memoriilor …

S.I. Mda, cartea este în lucru, la mine în cap, dar încă nu am găsit scriitorul.

C.B. In afară de scriitor, ce nu mai aveţi?

S.I. Nici un costum personal de haine de lux. Şi nici urmaşi…

C.B. Doare?

S.I. Al dracu!

C.B. Care mai este relaţia cu cei de la Calafat?

S.I. Specifică. Când a ajuns filmul „Străinul”acolo, rudele s-au aşezat în randul întâi, ca să mă vadă mai bine. Mi-au dat telefon şi m-au înjurat: <<Fi-ţi-ar filmu’ al dracu’, că ne-a înţepenit gâtu’ două serii!>>

C.B. Ce credeţi că aţi fost într-o altă viaţă?

S.I. Pisică! Bei o bere?!

C.B. Beau!

 

 

 

 

Boemia Sa! Interviu pe muche de argou…

george-astalos                     De la Hala Traian la Paris, via „Singapore

Paradox îi era alcatuirea. Dramaturg de migala si avangarda, creator al teatrului „floral” si al celui „revolver”, prieten de taina cu Cioran, teoretician si practicant impatimit al argoului, boem incurabil, George Astalos a fost, in egala masura, un intelectual de erudita formatie iezuita, altoit cu barbatul „par exellance” crescut si format de macadamul unui Bucuresti disparut. Arealul sau natal  s-a facut vinovat de magii initiatice. Hala Traian, Calarasii, Vitanul si Dudestii i-au prilejuit cunoasterea „hotilor de buna dimineata”,  fiorilor erotici direct de la sursa Crucii de Piatra si ispitei vinului nebotezat baut in fieful boemei bucurestene, restaurantul Singapore. Atunci incepe sa scrie primele poeme argotice, pe muche de suriu, vândute pe votca lautarilor in pana de texte si apoi pierdute in eterul bahic. Copil minune, primul poem l-a scris la sapte ani si prima puscarie a ispasit-o la doisprezece. La saptesprezece ani era mercenar, de doua ori decorat in timp de pace, iar la treizeci si unu, demisiona din armata cu gradul de capitan. Patru ani mai târziu i se reprezenta la Bucuresti prima piesa de teatru numita „Vin soldatii”, taman când rusii invadasera Cehoslovacia … La treizeci si opt de ani, „Le Monde” anunta venirea sa la Paris, peste un an locuia in palatul lui Alphonse al XIII-lea si se plimba in Rolls Royce condus de sofer in uniforma, iar la patruzeci de ani era hamal in Hale, carând noaptea jumatati de bou cu spinarea, pentru a avea bani ziua sa isi cinsteasca regizorii si actorii care ii montau primele piese pe malul Senei … Acum este „jucat” in toata lumea, laureat al ordinului „Palmes  Academiques”,  cetatean de onoare al Parisului. Un interviu cu Boemia Sa  nu poate fi decât o bucurie si o incitare abrupta, o lepadare de bunavoie     a cliseelor noastre de falsi puritani, o regasire a placerii de a trai clipa iubind oamenii in albul  ochilor.

Ce ati cautat la doisperzece ani in puscarie?  

Nimic altceva decât eliberarea pieilor rosii. Abia terminasem de citit Winetou si m-am decis sa merg in Far West si sa rascumpar cu banii mei pamântul indienilor rapit de fetele palide. Cu o noapte inainte, tata fusese arestat de Securitate tocmai când perfectase actele pentru cunpararea unei case tip in Vatra Luminoasa. Stiam unde tinea banii, un milon de lei, asa ca i-am luat si m-am suit in primul tren, inarmat cu un pistol cumparat de la un soldat demobilizat aflat prin trecere in Crucea de piatra. Cu chiu cu vai, am ajuns la Suceava si am plecat pe jos prin padure trecând, fara sa stiu, granita. Am dormit la o femeie care m-a denuntat autoritatilor ca „posesor ilegal de arma” in vreme de razboi. A doua zi de dimineata m-au escortat doi jandarmi, din post in post, predându-ma prefecturii politiei din Suceava. Asa am ajuns la bulau cunoscând toata floarea pegrei bucovinene a timpului. Fiind singurul din celula care stia carte, am fost rugat, cu rafinate delicateturi argotice, sa le scriu scrisori detinutilor. Am constatat un lucru extrem de interesant: toti pârnaiasii erau indragostiti si pe iubitele lor le chema, invariabil, Maria.

Si care a fost ultima intâlnire cu un penitenciar?  

Acum câtiva ani, de data aceasta in calitate de … profesor. Am fost solicitat de Directia Penitenciarelor, având in vedere experienta mea … in domeniu si faptul ca, stapânind argoul, ma puteam face inteles pe limba lor, sa le vorbesc celor mai crânceni detinuti, vietasii. Acestia erau adunati intr-o puscarie de maxima securitate din Craiova. Când le-am vazut mutrele, m-am speriat. Va dati seama, numai criminali, aflati intr-o dispozitie de total siktir fata de prezenta subsemnatului. Asa ca am inceput in stilul soc: „Fiecare floare se intoarce in gradina ei. Prima puscarie am facut-o la doisprezece ani. ” Din momentul acela i-am cucerit, adoptându-ma imediat. Unuia dintre ei, cu reale veleitati literare, i-am facut chiar cunostinta cu editorul meu. .. I-am si dojenit, dar in cu totul alt mod, decât cel oficial: „Ma, baieti, meseria voastra este cea mai veche din lume, dar daca ati ajuns aici, inseamna ca ati facut-o prost!”

Daca ar fi sa intram in intimitatea istorica a argoului, ca limbaj poetic paralel al marginalului, care ar fi actul sau de nastere?  

Certificarea literara a argoului s-a petrecut in Franta anului 1262. Un anume Jean Baudeil Daras a scris o carte numita „Noptile sfântului Nicolau” din care, nici astazi, nimeni nu intelege nimic. Aceasta, deoarece ii lipseste cheia explicativa, adica dictionarul sau glosarul argotic. Se intâmpla sa apara, din când in când, un cuvânt in limba, aparent meteoric, fara sa stim de unde vine, pentru a se dovedi, in final, de sorginte argotica. De pilda, in franceza, vinului i se mai spune „pinar”. Obârsia cuvântului apartine razboaielor napoloniene. Soldatilor li se dadea zilnic un pahar de vin rosu botezat astfel. O alta etapa istorica a argoului s-a petrecut imediat dupa incheierea „razboiului de o suta de ani”. Soldatii deconcentrati s-au trezit muritori de foame, habar nu având sa faca o alta meserie. Atunci s-au organizat in celebra banda de raufacatori a „coquiarzilor”, pe „arme”: cersetori, spargatori si vânzatorii produselor furate. Au fost prinsi si are loc procesul. In timpul interogatoriului, onorata curte nu a priceput nimic din raspunsurile argotice ale inculpatilor. Singurul care le cunostea limbajul paralel era frizerul lor, un anume Fourier. Pus de judecatori, acesta a realizat primul glosar argotic din lume. Desigur, „coquiarzii” l-au considerat tradator, sau, pe limba lor: turnator, datator, ciripitor, cântaret …  Oricum, cele mai multe echivalente argotice le au cuvintele referitoare la bani, femeie si sex. Prima cercetare fundamentala a argoului a fost facuta acum o suta de ani de un mare lingvist român stabilit in Franta, Lazar Saineanu. Dupa inca un secol a aparut alt român, Astalos, care a scris un studiu recunoscut ca piatra de temelie a mecanicii argoului.

Si, totusi, care ar fi definitia argoului?

  Lingvistii au ajuns la trei vectori pentru definitia argoului: limbaj secret al raufacatorilor, frazeologie particulara si signum social. Spanac! Nu este deloc un limbaj secret. Orice marginal intrebat despre un anume cuvânt pe care il foloseste ti-l va explica imediat, cu lux de amanunte si, atunci, unde este secretul?! Frazeologie particulara? Totul este frazeologie particulara! Ascultati doi farmacisti vorbind intre ei si incearcati sa pricepeti ceva!  Signum social? Totul este signum social! Cum te imbraci, este un signum social. De fapt si de drept, argoul este o emanatie poetica! El este pentru limba normativa, ceea ce jazzul este pentru muzica simfonica: oxigenul. Argoul se naste in marile metropole portuare si vine pe apa. De pilda: multi spun „m-am sucarit”, fara a sti ca termenul vine de la „sucri”, care in araba nu inseamna „suparat”, ci … „multumesc”. Venea arabul in port la Constanta, dadea pasaportul la vizat si, incruntat cum ii este fizionomia, spunea „sucri”, adica „multumesc”. La care vamesul nostru isi spunea: „Iete, gagiul s-a sucarit!” Sau celebrul „misto”. Toata lumea crede ca vine din tiganeste. Fals! Originea este germana: „mishtock” adica „cu baston”. Gagiul este mishtock, adica e domn bine, cu baston, boier. Partea de Bucuresti in care m-am nascut avea o caracteristica speciala: toleranta interetnica dintre români, evrei si tigani. Din punct de vedere al limbajului, fiecare grai avea savoarea si virilitatea sa, ceea ce a dus la o adevarata explozie a argoului. Pare surprinzator, dar cele mai multe cuvinte ale vorbirii paralele sunt luate din idish si nu din tiganeste. O capodopera a argoului este talmacirea prescurtata a romanului „Mizerabilii” de Victor Hugo. Argotinul a reusit sa condenseze in mai putin de o pagina, intreaga articulatie epica a cartii !

I-ati cunoscut si iubit pe marii infractori artisti ai Bucurestiului, celebrii Urucu Lacatusu, Tiganescu Sutul, Chirita Buna Dimineata. Care era organizarea lor de breasla si in ce consta savoarea personajelor? hotbuzunare_vatican

 Odata cu disparitia lor a inceput degradarea grosolana a indeletnicirilor marginale. Urcu Lacatusu era un adevarat artist al pensetei. Daca te calca, nu trebuia nici macar sa schimbi broasca usii. Nu ca acum, când se apuca de meseria asta orice dobitoc care sparge, rupe, strica. Te costa mai mult sa repari dupa el, decât ce ti-a luat din casa. Vedeti dumneavoastra, raufacatorul marginal se impartea in mai multe categorii, in functie de abilitatile sale. Una dintre ele, de un pitoresc aparte, era cea a hotilor de buna dimineata. Emblematic a fost Chirita. Se opera numai intre orele 3. 30 si 4.15. Aceasta este perioada din noapte in care omul doarme cel mai profund. In anii  ’40 – ’47, Bucurestiul era un oras de case si vara se tineau geamurile deschise tot timpul. Aparea Chirita, se uita sa vada daca merita efortul escaladarii pervazului, dar, daca in camera respectiva omul era treaz si dadeau ochi in ochi, hotul ii spunea frumos: „Buna dimineata!” si disparea …  Tot respectivei bresle ii mai apartinea o metoda cu totul speciala de furat covoare. Sezonul era de Paste. Gospodinele faceau curatenia cea mare spalând persanele cu neofalina. Pentru a nu le capia mirosul, le puneau la aerisit pe balcon, de regula la etajul intâi. Chirita ochea covorul, care pe atunci facea bani buni si cumpara o jumatate de kilogram de ficat proaspat. Il taia cubulete si momea pisicile vagaboande din imprejurimi. Incet incet, mâtele prindeau curaj si veneau la picior. Chirita o alegea pe cea mai zdravana, o lua de ceafa si de coapsele dindarat si o arunca, cu toata puterea, in covor. Pisica se agata bine cu ghearele si tragea persanul in bratele marginalului care il ducea direct la Taica Lazar…  Si tot „Chirita, buna dimineata” era expert in  a-ti lua haina de blana sau paltonul de pe tine in doi timpi si trei miscari, atât de elegant, ca nici nu iti dadeai seama când ai ramas golas … O alta categorie a marginalului raufacator o reprezinta sutul, la plural suti. In limbaj comun, reprezinta hotul de buzunare. Pentru asta iti trebuie in primul rând curaj, nu este o meserie de emotivi. Abia apoi ar veni ageirimea mâinilor. Pe vremea aceea, mai cautate decât portofelele, erau stilourile pe care snobii din ministere le purtau agatate la vedere in buzunarul de la pieptul hainei. Un „Parker” sau un „Pelikan” cu penita de aur era o avere. Atunci intra in actiune asul Ţigănescu Şuţul, care avea doua particularitati:  era „manuş”, adica tigan blond, ceea ce ii conferea credibilitate si avea incheietura mâinii atât de subtire incât, daca strângea degetele, alunecau catusele. A fost prins de câteva ori, pe tramvaiele 14 si 24, cele mai profitabile trasee din zona centrala, dar nu a putut fi dus, niciodata, pâna la Prefectura. Agentii il dadeau jos din tramvai, ii puneau catusele si-l suiau intr-un taxi, pe bancheta din spate, impreuna cu un politist. Traseul trecea pe Academiei si apoi la dreapta, pe Doamnei. Pe colt era Bursa si oamenii stateau ingramaditi in strada. Soferul incetinea, iar Tiganescu Sutul, care intre timp scapase de bratari, deschidea usa, spunea „La revedere, baieti!” disparând in multime … Peste câteva zile era din nou in tramvai, având ca obiect al muncii un ziar impaturit. Cu ajutorul sau, lua fata „clientului” si zicând foarte politicos „pardon”, opera stiloul sau ochelarii de soare. Sutii mai putin dibaci, care ajungeau la Prefectura, erau pedepsiti intr-un fel aparte. Li se punea câte un stilou intre fiecare dintre degetele mâinii drepte si apoi se strângea cu putere. Rezultatul? Cel putin o luna de zile, sutul era scos din circulatie având palma umflata ca laba de rata. Artizanii broastelor si safe-urilor erau lacatusii. Cei mai tari au fost Urucu, Lica Wolf si, inegalabilul Herr Hauptmann din Fundatura Faurari, cel care a devalizat pusculitele celui de al treilea Reich. Vorbesc de toti la trecut, pentru ca majoritatea au fost omorâti prin anii ’50 de oamenii comisarului Alimanescu, care a avut ca sarcina de partid, lichidarea pegrei bucurestene … Lacatusii lucrau cu mai multe ajutoare specializate. Unii erau „şestarii”, care tineau de şase, pentru ca maestrul sa poata lucra in liniste. In caz de pericol, semnaliza folosind un adevarat cod de transmisie pus la punct de un personaj numit Titi Şestaru. Un alt ajutor era informatorul care dadea pontul spargerii si informatii despre programul viitorilor pagubiti, când pleaca in concediu etc. Aici, cel mai bun era Bot de Urs din Colentina, mai precis Teiul Doamnei. Fiind dotat de mama natura cu un sex enorm, Bot de Urs facea furori printre slujnice si bucatarese naive, numai bune de tras de limba despre stapânii lor… In fine, ultima categorie, cea mai nobila si respectata intre marginali, era cea a falsificatorilor de acte si bani, numiti iconari.  Este celebru cazul unui pusti care a falsificat magistral o bacnota de o mie de lei folosind hârtie de bani „cadorisita” de la Monetarie. S-a dus cu ea in audienta la Guvernatorul Bancii Nationale, i-a aratat-o dupa ce a trecut de examinarea expertilor bancii si a fost angajat imediat pe post de consilier, pe un salariu fabulos. Despre el si multi altii am scris intr-o carte numita „Amintiri rebele”, care va fi lansata zilele acestea la Salonul Gaudeamus.   Boema bucuresteana ca stare si, mai ales, nestare, a existat ca fronda creatoare in anii tineretii dumneavoastra. Care i-au fost seniorii de drept, sediile bahico – colocviale si, in ce masura ea mai exista, ca spirit?  

Excelenta intrebare! De mult timp doream sa clarific acest aspect al vietii noastre culturale, viciat, in ultima vreme, de o gramada de impostori care se dau a fi fost boemi. Cica, daca se intâlneau doi insi sa bea si sa-si citeasca poezii, gata, erau boemi! Fals, domnilor, fals! Boemul este un atipic care, in primul rând, nu poate fi salariat! Nu este unul care se scoala de la sase, sa mearga la program si dupa ora cinci seara e boem! Ca in orice metropola care se respecta si in Bucuresti membrii boemei erau polarizati in jurul unei cârciumi sau cafenele, care se putea schimba. Un „sediu” solid si nastrusnic a fost „Singapore”, devenit apoi restaurantul „Pestera” din Piata Rosetti. Localul a fost cântat de poetul boem Tudor George zis Ahoe in „Balade singaporene”. Dupa transformarea stabilimentului in „eleganta” pestera am luat o stalactita in cap de am vazut stele verzi. Doctorul Marcovici cu care ma intâlnisem sa aranjam o partida de pocher a fost martor. Patronul nostru spiritual, seniorul adevaratei boeme bucurestene, a fost Ghita Margarit. Acesta era unul dintre asistentii favoriti ai lui George Calinescu, care nu a calcat niciodata pe la Facultatea de Litere. Era singurul ins din invatamântul românesc care era platit cu ziua … Stiindu-i afinitatile bahice, Calinescu i-a dat procura femeii de servici a Universitatii sa-i aduca in fiecare zi patruzeci de lei la Singapore. Astfel, Margarit putea sa ne „sponsorizeze” zilnic. S-a prapadit prin 1960 si l-a inmormântat pictorul Piliuţă. La bratul drept al lui Ghita Margarit era un anume Geo Martiniuc. Alta figura, demna de pana lui Victor Hugo! Copil orfan, Martiniuc a fost abandonat pe treptele bisericii Trei Ierarhi din Iasi si crescut de o spalatoreasa. Mic de statura, usor cocosat, era de o inteligenta scaparatoare. Este autorul unei singure piese de teatru numita: „Asa s-a dumirit Costache Balan”, care s-a jucat in 23 din 24 de teatre existente atunci in România. Explicatia este foarte simpla: Costache Balan s-a dumirit sa intre in colhoz… Drepturile de autor incasate i-au asigurat si ne-au asigurat intretinerea la Singapore. Oricum, Geo Martiniuc a fost singurul boem, membru de partid caruia i se fâlfâia de toti si de toate si in primul rând de partid. Viata a fost frumoasa, pâna când s-au sucarit cei de la revista Contemporanul, unde era angajat si l-au chemat, macar sa-l vada la fata. I-au comunicat ca are dreptul sa isi aleaga locul din tara unde vrea sa fie transferat. Fiind furat de limonada, Geo a pus la nimereala degetul pe harta si a nimerit la Suceava. A fost prima lovitura pe care mai marii vremii au dat-o boemei noastre, din care mai faceau parte: actorii Vasile Nitulescu si Ilarion Ciobanu, poetii Tudor George (Ahoe), Theodor Pica si, cu voia dumneavoastra, George Astalos. Mai era si un filozof, Mate, care fusese ilegalist si avea o pensie enorma si binevenita la Singapore de 4200 de lei pe luna, apoi Nino Anghel, pictorul Antohi si, cel mai bine ar fi sa mai iei dumneata inca un spatiu de interviu, ca sa putem sa ne ocupam de toti !

 

 

 

Balada fetelor din cruce Pe muchie de suriu 

(…) Cruce mare si de piatra inaltata-n colt de strada

In fata la farmacie una tie una mie

Sa ne treaca scurgerea luata pe de-a busilea

Ca cine nu-si pune gluga cântaretii si-i alunga

Crucea-i cruce ca s-o duci pe drumu de sub uluci

Când ai clontu afumat si catargu spânzurat

Cum spânzura trandafiru in bordeiu lui Nea Spiru

Unde-i fufa rea de musca cu scrobeala la molusca

Da-o pe prezervativ taticu!

(…)

Uite crucea nu e crucea unde si-a rupt ata mucea

Soldatimea si scolarii uschitii si mamularii

Si-unde veneau turcafletii huhamii si gorobetii

Sa bata labeanu seara când se cutremura tara

(…)   George Astalos: Pe muche de suriu / Cânturi de ocna

 

 

 

 

george-astalos--1931

„Mizerabilii” de Victor Hugo

  Varianta argotica  

„Domne, omu’ daduse cu zoru si fusese bagat la bulau si dat la demolari, ca, daca nu era nea Jean Cric sa puna umaru, gagiu o mierlea sub daramaturi. Si nea Jean se duce la priponar si-i spune: <<Domne, sase coti am avut, sase am facut, m-am roit >>.  La care priponaru nu vrea sa auda si zice: <<Mai stai matale sase coti, ca ti-ai pilit fieru>>. Da nea Jean nu vrea s-asculte si se face strigoi. Se duce pe câmp, trece prin padure, se-ntâlneste cu pustiu, ii palmeaza francu, intra-n sat, trage la popa (om cu stare) si popa ii da sa glojdeasca, sa dea cu soiu si, dimineata, nea Jean nu face decât o volta si-i sperie argintaria. Si vine caraliu cu nea Jean la parohie si pune argintu pe masa: <<Parinte, e-ale matale>>. Da popa face semnu crucii si zice: <<Eu i le-am dat>>. Si caraliu se topeste. Nea Jean se uita la popa si-i zice: <<Parinte, m-am prins, matale esti om bun>>. Si se duce la oras, s-alege primar, ajutând-o cu câte ceva pe mama lui Cozete, femeia care bubuia banana noaptea. PAna-ntr-o zi, când vine la el Javer – omu cu turnatoria. <<Stiu, mata nu esti primaru, esti pârnaiasu>>. Da nea Jean se uita la el si-i spune: <<Hai bre Javere, nu mi-ai vazut Sorbona?>> Da Javer nu vrea sa asculte si-i face cântarea. Nea Jean se duce, o ia pe Cozete din pensiune de la sergentu lu Waterloo si pleaca la Paris, unde fata se face mare si umbla cu Marius, baiatu care spunea ca-i student, in gradina lu Luxemburgu. Si din vorba in vorba incepe revolutia! Si, hop, nea Jean se-ntAlneste cu Javer pe pod. <<Ia vino-ncoace bai sulica>>, zice nea Jean. Si omu vine. <<Tu esti Javer, omu cu turnatoria?>> La care Javer pune mâna pe inima si spune: << Nea Jeane, da!>> Si nea Jean il ia pe dupa umeri, ii arata poteca si-i zice: <<Tine-o drept pe lânga darâmaturi si fa-te strigoi, ca m-ai calcat pe broasca>>.  Si Javer se duce sa se-arunce-n gârla ca sa moara, ca n-a mai inteles nimic!”