EXCLUSIVITATE „Am fost pofticios de când mă ştiu. De la slană şi de la pohtă am să mor”… Interviu postum cu Radu Anton Roman

A fost marele pofticios şi marele scriitor al bucatelor româneşti. Iubea Ardealul slăninii cel gustos şi purta mereu o brişcă prin buzunare pentru a nu fi luat pe nepregătite la o eventuală întâlnire cu Măria Sa, slana. Şi o biserică în suflet. A adus reţetele româneşti la o perfecţiune mai degrabă stilistică. Cartea sa de căpătâi, Bucătăria lui Radu, se citeşte în primul rând ca un roman palpitant şi amuzant şi abia apoi ca o carte de bucate. I-am spus de căpătâi pentru că este atât de mare încât o puteţi pune sub cap pe post de pernă. Şi veţi visa fericiţi pâine în ţest, friptane la disc, tochituri şi musacale. Născut la Făgăraş a copilărit la Ohaba unul din satele făgărăşene supreme. I-a dedicat şi un volum de pomină: Ohaba, ţara asta. Am bătut împreună cu Radu aproape toate satele Ardealului, pe post de jurnalist, şofer şi prieten de taine. Prin anii 1995, mi l-a luat PRO TV-ul. Ca un făcut, prin 2004, după prima operaţie pe cord deschis, tot cu mine a făcut ultimul drum la Ohaba. Pe acest parcurs de drum i-am luat şi ultimul interviu. O confesiune în prag de moarte pe care o adulmeca cu nas de animal sălbatic.

Ce căutăm pe ninsoarea asta la Ohaba, Radule?

Porcării, ce să căutăm altceva! Mergem, prietene, să tai ultimul porc şi să dreg şura că s-au spart ceva ţigle. Trebuie să refac şi provizia de palincă că mai sunt doar 10 litri în casă, o ruşine.

De ce ultimul porc? Şi o să îl grijeşti cu mâna ta?

Şi cu a ta, de vrei să pui osul. Mai trăieşte lele Sevasta să ne ajute şi omul ei, baci Mitre, mare meşter la sângerete şi tobe. Poate nu o fi ultimul, dar mulţi nu voi mai apuca. De porci, vorbesc?!  Am fost de prunc pofticios. De la slană şi de la pofte o să mor, dar nu-mi pare rău. Pune-mi acum o pită caldă în faţă şi un darab de slană şi mi se înoadă balele prin barbă!

Ce ai căutat în echipa lui Cousteau? Peştişorul de aur al Deltei?

Mi-am căutat starea şi mi-am găsit nestarea. Am vrut să dau la peşte şi să le fiu ghid, că ştiu bine franceza. Dar, ce să vezi? M-a pus Nichipercea să le fac un borş de peşte într-o seară şi după asta a trebuie să le gătesc zi de zi. Aşa m-a apucat damblaua cu bucătăreala şi nu am mai scăpat de ea.

Ce naţie de om eşti tu, Radule? Scriitor pe două voci sau arheolog culinar?

Ha, ha, ha!!! Cum oi zis, Mucea? Arheolog culinar? Cam da, ficior, cam da. Românul, săracu,  de multe ori a trebuit să se mulţumească cu firimituri de la mesele imperiilor, dar le-a azvârlit în tuci şi a făcut din căzături, artă. Eu asta fac acum, săpături. Caut prin cămări, prin cuhnii, prin ceaune şi găsesc reţete vechi pe care le pun în blide noi. Avem bucate şi de la daci şi de la unguri, nemţi, turci, greci, franţuji, ruşi, tătari, numai de la chinezi nu avem. Suntem o bucătărie universală, dragule, dar sotată şi tranşată româneşte şi ciobăneşte.

Care ţi-s cele mai dragi găteli? Din Ţara Făgăraşului?

No, desigur! Şi din tot Ardealul care este o lume mare şi generoasă mereu nehotărâtă încă între Răsărit şi Apus. Dacă e să fac un clasament, nu un top, că ăla e invenţie americănească şi nu merge decât la hamburgeri şi hot dog, pe primul loc e slana picurată, adică ţipată în ţepuşă de lemn şi învârtită deasupra focului până sticleşte, găluştele cu varză de la Ohaba, adică sarmale sănătoase, mânci două şi omori puricii pe burtă, ciorba de burtă şi tochitura măcelărească din cârciumile de pe lângă abatoare. Se aruncă în ceaun doar bucăţelele rămase de la căsăpire: fleicuţe, momiţe, măduvioare, guşă, fudulii, pizdulice, ceva şorici, Doamneeee, ce bucurie adus-ai lumii! Şi era să uit de balmoş, delicatesa supremă a stânelor din Carpaţi. Se pune tuciul ăla mare pe foc, se aruncă un pumn de sare de vaci, adică de oi, că nu mai are baciul vaci şi un săcui de mălai măcinat mare, nu din ăla domnesc şi grişat. Când apa dă în undă, baciul ia un făcăleţ, un melesteu, adică un băţ ceva mai groscior şi învârte iute să nu se prindă. Aruncă un kil de unt din ăla galben şi moale şi vreo cinci naţii de brânză dumicate bine: telemea, caş, burduf, urdă şi ceva caşcaval afumat. Abia acum începe munca şi dibăcia. Baciul asudă şi mestecă într-una şi un ceas de trebuie până ce untul iese la suprafaţă. Abia acum e balmoşul gata!

Deja îmi plouă în gură! Taman trecem prin Braşov. De aici ce îţi place, Pofticios, Măria Ta?

Braşovul suferă de un ecumenism culinar senin şi cuminte. Aici e un amestec de de toate, în oala braşovenilor au pus ingrediente şi saşii şi ungurii şi dârstarii. Îmi plac flechii, bucăţile alea de ceafă de porc marinate în usturoi şi aruncate pe grătar doar cât să le batjocorească focul un pic şi clătitele braşovene umplute cu carne tocată de mangaliţă şi după aia date prin ou, pesmet şi prăjite. Ia schimbă tu vorba, că mi s-a  făcut foame şi doctorii au zis să ţiu regim.

Zi ceva de post, atunci!

Post să ţii tu cu neamul tău! Ia opreşte la Codlea că e o carmangerie faină aici, poate gustăm un mezilic că pâna la Ohaba mai avem cale şi mă ia cu leşin de la lingurică.

Acum că am ospătat, care ar fi învăţăturile lui Radu Anton Roman către publicul său?

Să nu uite să trăiască, adică să bea şi să mănânce strămoşeşte. Să adune şi ei reţete vechi şi să le facă cu ingrediente naturale, dacă se poate pe plita de la soba cu lemne şi la ceaun, nu la gazele de la bloc. Şi mai ales pentru cârciumarii jalnici de acum aş avea eu să le zic vreo două! Să se documenteze, căci cu chletuială puţină pot face bucate adevărate care să aducă muşterii cu carul. Mor când intru într-o crâşmă şi mi se pune pe masă ciorbă de burtă cu burtă din aia prefiartă şi congelată de zici că mesteci ciungă!

Care e pasărea care îţi place cel mai mult?

Porcul!

Requiem pentru Marele Pofticios

Am ajuns cu bine la Ohaba. Ne aştepta cam tot satul, de la primar, la popă şi la şeful de post. Radu a tăiat porcul, l-a pârlit cu paie, l-a tranşat. A făcut cu mâna lui cârnaţii, toba, caltaboşul şi sângeretele. A potrivit tablele de slănină la sare şi le-a pus la fum molcom de fag. Am plecat spre Bucureşti a doua zi în zori, avea o emisiune de făcut. Era Ignatul anului 2014, ultimul lui Ignat. În cea de pe urmă zi a verii lui 2015, a plecat să-i bucătărescă lui Dumnezeu. De dulce, că de post nu i-a plăcut niciodată. Să îţi fie nemurirea uşoară, Radu Anton Roman…

Post Scriptum și Gătitum

Nici eu, nici Radu nu aveam de unde ști că voi ajunge să viețuiesc în Brașov și să ador Țara Făgărașului de frumoasă ce e, dar și de dragul și jindul Radului. Nici eu, nici EL nu aveam de unde să știm că prietenii sunt prieteni și ascunși pe după moarte. Și cu siguranță Măria Sa, Radu cel Pohtalnic mă vede și mă cicăle acum îmboldindu-mă cu brișca lui mereu unsuroasă sa nu mă las până când nu vom vedea amândoi cu ochii nașterea și facerea și găteala Festivalului Gastronomic Radu Anton Roman la Fagaraș și la Ohaba. Așa să ne ajute Dumnezeu și Marele Ceaun!

radu

Anunțuri

MIELUL DE PAȘTE ȘI ANOTIMPURILE LUI VIVALDI de Otilia Ţigănaş

 

paste_fericit

Foto explicaţie: Lipsa cratimii de la „matii” este licenţă poetică!

 

Piața în care se vând mieii de Paște:

– Bună ziua, cu cât dați kilu? Aș dori un mieluț zdravăn, tranșat frumușel.

– Cu 20 kilu, da nu pot să-l vând decât viu. Ba mai mult, trebuie să mă asigur că înaintați cu el viu, cel puțin 500 de metri în afara pieței!

– Cum așa? Păi eu doresc carnea pregătită pentru gătit. Știți, un drob, o fripturică, un vinișor sec…ca tot românul!

Vânzătorul,  privind pe furiș în stânga și dreapta ca și cum ar fi urmărit, ridică vocea ostentativ:

– Cum să vi-l tai? Doamne ferește! Suntem sălbatici? Preistorici? Am ieșit din peșteră?

Continuă din ce în ce mai tare:

– Suntem canibali? Păi suntem europeni, domnule!

Apoi  trage scurt cu ochiul și șoptește:

– Pssst…veniți mai aproape! Normele europene și legislația în vigoare nu ne mai permit să-l tăiem nepregătit. Amenzi uriașe. De aceea io vi-l dau așa viu, îl conduceți până acasă, apoi io vin seara și vi-l tai acasă, cum îi normal. Oameni suntem, ce Dumnezeu! Îl tăiem în boxă la bloc, pe acoperiș, sau în garaj, chiar și în baie dacă aveți spațiu, apoi vi-l belesc bec! Așa fac toți! Veți semna aici o declarație pe proprie răspundere că v-am instruit, că nu veți tăia mielul niciodată, că îl veți crește și educa, aşa, ca pe propriul copil. Apoi fac factura proformă, dați banu, vă trec pe lista de așteptare până adun 10-15 clienți pe aceeași stradă și gata-i lucrarea!

– Ce nebunie, așa ceva nu am auzit!

Un alt cioban, la auzul discuției se bagă în vorbă. Are o pălăriuță rotundă, mică, neagră, așezată pe vârful capului și orientată cochet spre ceafă. Mustăcios. Mustața neagră ca tăciunele, obrazul roșu-roșu, probabil ars de soarele timpuriu al primăverii.

– Nu, nu ați auzit, că nu v-ați uitat la știri, poate. S-a și emis o ordonanță de urgență cu treaba asta! Dar să vedeți! Acu’ dacă avem timp de flecăreală…până trec controalele pe lângă noi…Că nu-s nici ei chiar așa de răi cum se zice, și ei ne înțelege! Să vedeți ce norme ne-or băgat ăștia de la parlament! Întâi ar fi tranchilizarea sonoră a mielului (ptiu, mi se încurcă limba când zic!). Se face înainte de sacrificare, cu Anotimpurile de Vivaldi, în doză de 8 ore/zi, cu martori.

Primul cioban completează:

– Se cere un registru tipizat și fiscalizat, în care semnează proprietarul mielului și martorii, la începutul și sfârșitul fragmentului muzical, notând ora exactă. Ăia care semnează trebuie să-și facă adeverință de cazier. Europa nu acceptă infractori și delincvenți la semnat! În orice caz, nu la miei! În rest, da.

– Să-i pui muzică mielului? Nu suntem normali! rostește cumpărătorul care așa, la prima privire, pare să aibă ceva școli și stil în dotare.

VIVportrait

– Nu, sigur că nu suntem normali, dar ce contează? revine ciobanul al doilea. Oh da, îi pui muzică zilnic, 14 zile înaintea tăierii. O firmă bucureșteană este unic importator al unui aparat obligatoriu – Modem PZ/25Y 602, aparat electronic care măsoară bucuria din ochii animalului înainte de sacrificare. Tehnică de vârf! Dacă nu îi pui muzica aia, aparatul te prinde și te bagă pe bucurie zero în priviri, la concluzii. Ar fi bun aparatul, nu zic că nu-i bun, fiindcă nu poți trișa, dar costă cam 300 de euro! Eu mi-am luat două, că a fost obligatoriu, chiar dacă am declarat că nu tai pe nimeni. Păi cum scot eu 600 de euro dacă nu tai prin garaje în cartiere?

Colegul cioban intervine:

– Și eu am două, dar le folosesc la muiere. Așa de bine ne distrăm seara la stână cu pruncii, după ce mâncăm, ne măsurăm bucuria din ochi! Râdem cât nu râdem toată ziua cu oile pe deal! Credeți-mă, merită! Te miri ce poate să scoată din el aparatul ăla! La muiere i-o scos bucurie 7,49 când o fost soacra la noi. Să mori, nu alta!

– Interesant…adică…ce idioțenie! O enormitate. Dar numai muzică îi trebuie mielului? Altceva, nu?

– Mielul mai trebuie deparazitat pe blăniță cu infuzie ecologică de arțar. Aici iar îi bai, că nu se acceptă decât frunze de la anumiți arțari acreditați. Tot la București e sursa. Echipele de control nu permit nici un alt arțar în afara celor de pe lista oficială. De asemenea, se dau copitele mielului cu ceară naturală din anumite stupine. Ca să strălucească, să-l facă fericit și împăcat cu soarta.

Cumpărătorul uluit:

– Vă tot ascult mirat,  văd că în jur într-adevăr nu se mai taie miei. Mă simt de parcă aș fi la televizor, într-o scenetă umoristică. Vorbiți serios? Chiar așa sună normele europene?

– Nu știu exact cum sună, dar avem o ordonanță de urgență! Hihihi- fiu-mio chiar zice câteodată  „tată, normele europene sunt totalitatea normelor imposibil de aplicat la noi!” Hihihi…Da’ las-că, om fi noi ciobani, da n-om fi nici noi proștii lor! Psss! hai că vine controalele tura a treia! Patru miei le-am dat de dimineață!

Ia notează-ți dumitale rapid pe mobil (văz că ai mobil ca lumea!) adresa mea de mail și scrie-mi imediat ce pleacă ăștia: ROMCRETINU@europaște yahoo.miel.

Dacă vrei, te trec prin Modem PZ /25 Y 602. Nu că ai fi oaie, domnul meu, numa așa de chestie, să vedem câtă bucurie ai în priviri, că se apropie Paștele.

 

Vreau preoţii şi Dumnezeul meu!

preoti1

Sunt ortodox în spiritul polarităților bipolare ale lui Blaga. Sunt ortodox pentru că m-am nascut astfel și mă simt bine cu Dumnezeul meu, atat timp cât nu mă obligă să cred fără a cerceta! Sunt tolerant de fel și am destul simț al umorului pentru a crede în adevarul vorbei: Fă ce zice popa, nu ce face popa! Dar, ce face conducerea Bisericii Ortodoxe Române în ultimul timp, in frunte cu preaşmecherosul, prealunecosul şi de arginţi iubitoriul Daniel, zis “Lăsaţi banii să vină la mine”, zis Trafalet Întâiul a ajuns să îmi jignească, grav, credinţa şi inteligenţa! M-am săturat să văd biserici care se construiesc în fiecare staţie de tramvai, mitropoliţi huzurind prin Mercedesuri S Klasse şi apeluri disperate la cutia milei pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Neamului, cui?! Milostivenia creştină este la ani lumină depărtare de preocupările actuale ale BOR! Criza economică a falimentat firmele şi fabricile de materiale de construcţii. În toată ţara zac abandonate, mii de case la roşu, care putrezesc sau se vând pe preţ de nimic. Singurele şantiere care duduie sunt ale bisericilor. Au început să apară ca ciupercile după ploaie, în oraşe, sate sau cătune din vârf de munte. În oraşe unde deja sunt suficiente lăcaşe ortodoxe de cult. Unele sunt poleite cu aur. La propriu! Am prieteni preoţi normali, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, cărora li s-a impus plan la … lumânări! Românii nevoiaşi, ajunşi în sapă reală de lemn, nu cerşetorii de meserie, au renunţat să mai spere în ajutorul bisericii. Sunt trimişi la muncă şi afurisiţi, dacă insistă, cu lacrimi în ochi. Atât le-a mai rămas, nu mai au bani de acatiste! Acatist, în limba greacă, înseamnă rugăciune în picioare. De ce trebuie plătită şi de ce are tarife fixe, în funcţie de numărul de liturghii?!  Mitropoliţii, şi înalt prea stătătorii BOR râgâie de ghiftuială şi abia mai încap în odăjdii şi în limuzinele de lux! Venitul cultelor nu se impozitează şi primesc, anual, sume indecent de mari de la buget. M-am săturat de opulenţa, nesimţirea şi sfidarea BOR! Vreau preoţii şi Dumnezeul meu! Încă există…

Ştiu ce le poate pielea şi sutana, înalţilor prelaţi! Vă mai amintiţi de călugării care cerşeau prin gări, cu cartoane de gât, pe la începutul anilor ’90?! Eram reporter la Tinerama, atunci. Am făcut un reportaj cu ei, cu fotografii şi tot tacâmul. Mă rog, aproape tot! Ca să fie praznicul bogat şi deontologic … complet, am solicitat punctul de vedere al Patriarhiei. Ştiţi ce răspuns am primit, între patru ochi şi un reportofon? “Nu există o tagmă a călugărilor cerşetori, dacă i-aţi văzut, trebuia să puneţi poliţia pe ei”! Am publicat reportajul, cu declaraţia oficială, cu tot. Peste vreo trei luni, mă duc în documenare pe la mânăstirile din Nordul Moldovei. Bat la poarta Arhiepiscopiei Sucevei şi, după ce mă legitimeză, ştiţi ce îmi spune, secretarul Hrib? “Dumneata ai ponegrit Biserica, eşti pe lista neagră. Nu îţi dau aprobare să stai de vorbă cu stareţii”! Mai vreţi?!

Eu, mai vreau! Vreau preoţii şi Dumnezeul meu! Am cunoscut un preot, într-un cătun din Ţara Moţilor. Eram cu benzina la limită, flămând şi ostenit, după un tur de forţă prin Munţii Abrudului. M-a primit în ospeţie. Şi mi-a dat şi bani de carburant, la plecare. Seara, vine la el un sătean care avea de făcut, a doua zi, o călătorie grea. Şi îl roagă pe părinte, să se roage pentru drumul lui. Ştiţi cum s-a rugat, preotul acela?! Ca şi când ar fi vorbit cu vecinul de peste gard: “Doamne, te rog eu frumos, ai grijă de drumul lui Drăgan, să meargă cu bine, să îl ţii sănătos şi ferit de primejdii. Să se întoarcă teafăr, că îl aşteaptă Ana şi pruncii”. Cu un preot ca el, credinţa mea este pe mâini bune. La fel şi comunicarea cu Dumnezeu. Ca El, mai sunt mulţi. Din păcate, au de luptat cu ispita. Trebuie tărie de caracter şi har adevărat pentru a nu cădea în ispita încurajată şi propăvăduită de Sus. Nu din Rai, de aici, din Susul josnic, de jos…

Sătul de birurile şi mentaliatea BOR, undeva, prin Moldova, un răspopit şi-a făcut biserica lui particulară. În curte! S-a afiliat Biesericii Ruse, pe rit vechi. Ştiţi câţi enoriaşi are?!

Dumnezeul meu nu este monopolul nimănui! Sunt ortodox şi îmi place să aud, într-o bisericuţă mică şi spoită cu var, iedera crescând pe ziduri… Preoţii mei sunt Arsenie Boca, Iustin Pârvu, preotul bătrân de la Biserica Densuş şi alţii, asemenea celui din Apuseni, care se întreţine, cordial, cu Dumnezeu! Sunt ortodox şi nu accept dogma sfidării şi opulenţei BOR! Şi nici îndepărtarea ei, pe faţă, de virtutea creştină a modestiei, milosteniei şi ajutorării aproapelui! Iar ca mine, sunt mulţi. Avem o neacceptare. Ce facem cu ea?!

Vraciul de sex reşapat

condom2

Totul a pornit de la un anunţ la Mica Publicitate. “Expert în disfuncţii sexuale, vindec definitiv problemele intime. Vând afrodisiace, lenjerie intimă, stimluente, vibratoare, jucării erotice. Consultaţie gratuită. Calitate şi seriozitate germană garantată”! Curios al dreacu am luat o colegă de redacţie cu mine şi am bătut la uşa expertului în calitate de cuplu. Un cuplu năpăstuit maxim: ea frigidă, el impotent!

Miraculosul STUD 100 şi vibratorul second

Cabinetul sau magazinul sau amândouă este situat la etajul IV al unui cămin studenţesc din Bucureşti. Suntem primiţi de un domn amabil, în halat alb. Spune că e medicinist de anul III. Interior nestudenţesc amenajat dichisit. Office. Ne pofteşte pe o canapea de piele. Intrăm în subiect brusc, direct, ostăşeşte. Eu, că pe  colegă o cam pufneşte râsul.

“Ştiţi, noi suntem un cuplu disperat. E cum e mai rău: ea e frigidă. Eu am erecţii slabe, rare şi neputincioase. Ne puteţi ajuta?”

Urmează un moment al naibii de penibil. Ne măsoară din cap până în picioare şi se uită la noi cu milă maximă. Îmi vine să-i zice ceva deştept, dar mă bulversează colega. Se ridică pe tocuri şi face o piruetă cu fusta mini prin faţa mea. “Vedeţi domn doctor? E lemn”! Chiar lemn era, ce aia ei o apucase?! Se vedea prin blugi şi ne dădea dreacu de gol. Mai scârţâia şi reportofonul ascuns în buzunar, deja faza era de porc şi de filme proaste.

Nenea Vraciul trece peste moment cu un zâmbet profesional. Mie îmi recomandă un spray minune, STUD 100, care, cică, este cel mai tare în erectare. Pulivalent rău, face organu cum e paru şi împiedică ejacularea precoce. Viagra? Nu … E o prostie. Dă dependenţă, infarct, nu şi nu. Ăsta e prietenul credincios, se poate folosi cam o lună şi doar el îl comercializează în Românica. Preţul? Cu discount cu tot şi bonus de fidelitate (?!) 500 de euro. Înghit în sec şi îl întreb ce îi poate recomanda ei? Cu un zâmbet larg, pe rotund, de îmi venea să i-l fac guler, spune: “Pentru doamna, este mult mai simplu şi elegant. Frigiditatea se tratează cel mai bine cu vibratoare premium din gama Profi”. Simt că mi se bulbucă ochii, mi se înroşeşte pielea de pe faţă şi mi se înţepeneşte gâtul. Zici că m-am dat cu STUD 100 pe capul greşit. Izbucnesc: “Păi bine, meştere! Dacă tot mă peticeşti, pingeleşti şi reşapezi pe mine de numa numa, ei la ce-i mai trebuie vibrator?!”

Mi se explică frumos, calm şi ştiinţific că, la o penetrare normală, o femeie poate avea maxim şase orgasme. Cu un vibrator High Tech, într-o oră, sare de cincizeci. Este un argument care îmi pune limba în gips. Înclin steagul şi aşa blegit şi înclinat de atâta teorie a ogasmului stins şi trag cu coada ochiului la colega de suferinţă.  Se uită cu amândoi ochii la vibratoare. Ţanţoşe vibratoare! Vârlave şi învârtoşate, tari, unduitoare şi răzbelite. Cu formă naturală, simple, duble, mai groase, mai subţiri sau doar potrivite. La unele se poate face upgrade. Se pot asezona cu tot felul de striaţii, bile, zorzonele. Mă joc o vreme cu respectivele obiecte … casnice, doar au salvat o grămadă de căsnicii, nu?! Unul are un scurt, când dau pe treapta High, mă electrocutează uşor. Îl întreb dacă e un model mai special cu electroşocuri. Vraciul o dă în bâlbâială, zice ca e un produs second hand, de foarte bună calitate, dar că încă nu i-a făcut servisarea. Păi nu e periculos să iei aşa ceva, second??? Cică nu, că are el un sterilizator performant. Mă rog.. Mă rog de colegă din priviri să o tăiem de acolo. Ea ar mai sta.

Nenea ne mai arată şi nişte prezervative speciale, tot Made in Germany, ornate cu tot felul de modele în relief şi bazorelief, ghiduşe şi excitante. Cam scumpe, 10 lei bucata, dar zice că sunt foarte rezistente, lavabile şi vulcanizabile. Mă şi văd ducându-mă  cu prezervativul la vulcanizare să-i pună un petic cald şi mă cacă râsul.

Vraciul de sex reşapat se oftică maxim. O iau pe colegă pe sus şi zic că ne gândim, facem bugetul şi revenim. Nu ajungem bine la trepte, că ne întâlnim cu un alt cuplu care venea la stabiliment. Ea de vreo 20 de primăveri, el de 70 de toamne. O iau pe fată de braţ şi trecem pe lângă ei cu o mină serioasă şi satiscăfută.

 

Ţâţele, creditul şi siliconul

 

silicoane

Economia noastră de paiaţă a înregistrat o recentă şi excitantă victorie. Un nou produs bancar lucrează pentru mântuirea de complexe a româncelor mai puţin dotate la capitolul mere, pere şi alte fructe de larg consum care  cresc prin bluze, taioare şi cele sutiene. Dacă până mai ieri, rotunjirea bustului  cu pungi de silicon era accesibilă doar vedetelor şi femeilor cu bani, acum orice ţesătoare fruntaşă dacă vrea, poate. Şi nu vă fie lucru de şagă, că un implant ajunge la 1.600 de parai perechea. Taman a apărut o firmă din Italia care planteză silicone pe bază de credit. Nu dau nume că e reclamă mascată. N-a dat banu, nu-i dacu click-ul! Cică procedura e simplă: onor doritoarea de senzaţii mari vine la cabinetul de chirurgie plastică şi estetică, zice că n-are bani şi este îndrumată la firma intermediară. Seniorul cu pricina spune că are o înţelegere exclusivă cu un mare institut de credit mioritic, dar contractul este aşa de confidenţial că nu poate zice care e numele acestui Mecena de plăceri. Dacă condiţiile cerute de dosarul de creditare fi-vor îndeplinite, se virează banii cabinetului medical, iar dobânda de 8% la valută pe un termen de trei ani se virează beneficiarei. Cică s-au făcut deja liste de aşteptare.          Recapitulând, ne este teamă a ne da cu presupusul cam ce inflaţie de sâni opulenţi şi ţâţe rubensiene vor defila prin cartiere. Informaţii de ultimă oră zvonesc apariţia unui adevărat sindrom siliconico-depresiv în rândul bărbaţilor, principialii beneficiari ai eforturilor damelor. Problema lor este în egală măsură tehnică şi de bun simţ: nici o clinică nu acordă garanţie pentru accidentele de muncă petrecute în timpul zbenguielii probatoare a unei găuri în buget de peste 1.500 de coco. Unii, mai cu frică de recipiente sub presiune s-au dotat deja cu măşti de protecţie şi o armură uşoară pentru zona pieptului masculin. Oricum, cel mai inventiv şi pregătit în caz de dezastru este domnul Guţă Foraibărescu, specialist frigotehnist. Grijuliu din fire, are pregătită la capu’ la pat o butelie cu freon la zece atmosfere şi o soluţie rapidă de lipit. Chiar s-a gândit că ar putea fi o bună afacere motiv, pentru care a dat şi un anunţ la mica publicitate: ” Profesionist cu experienţă depanez pe loc fisurile siliconice din sâni, mameleoane, buze diverse  şi alte accesorii clitoridiene.”

Kama Rupta Învăţăturile Miţei Portjartier

Din Hronicul Eunucului Balamuc cetire, cel care a trăit ca antreprenor de bordel comunist şi a pritocit în slove cu neputinţă de tipărit integral înălţarea şi decăderea eroticei Aule Ortomane:” Şi s-a aflat în anii Marelui Cârmaci un stabiliment pe Calea Victoriei unde mulţi tovarăşi mântuiţi de stres pe cale orală fost-au. Şi a mai faină postelniceasă de plăceri era una Miţa, de-i zicea lumea Portjartier că la cap avea stol mare de sticleţi, gărgăuni şi alte vrăbii. Că îşi aducea tocmai din Francia combinezoane fistichii şi când le vedeau boşorogii iertaţi de cele lumeşti, pe loc se simţeau armăsari în buiestru. Şi a repauzat ea, Miţa, la leat 1999 din pricină de prea multe cruci în sânge şi mi-a lăsat cu limbă de moarte jurnalul ei, pe care io nevolnicul l-am scris în buchii sprinţare, afurisind pentru prima oară în viaţă ceasul rău şi pisica 13 în care castrat fost-am”.

 Image

 Ucenicie cu Tanţa Lighean şi Fifi Permanganat de potasiu

 

        ” Urmaşelor mele, curve de lux sau de trei poli slobozul, le zic doar atât: fetelor nu fiţi proaste! Că io proastă şi de la ţară, săracă am venit în Bucureşti şi am zis că mă pricopsesc muncind cinstit la Apaca. M-au dat şi la gazetă că am depăşit norma şi după aia m-au felicitat tovărăşeşte şi primă a luat una care şi-o trăgea cu contabilul şef. Atunci m-a apucat ura de clasă şi am zis că ce are aia şi io n-am, că spălată e ca şi nouă. Şi mi-am lăsat învăţăturile părinteşti acasă la Fîrtăuţii lui Tatulici şi m-am pus pe cordeală de n-a rămas nici un elev de seral nezguduit de subsemnata. M-a remarcat securistul de răspundea de moravuri şi m-a băgat la bulău că sabotez cu steriletul politica demografică a partidului. Am făcut trei luni la întristare şi mi s-a propus să lucrez în branşă, ca informator plătit. Aşa am ajuns în divizia de curve cu ochi albaştri şi am intrat pe mâna a două fete, da-le-ar Dumnezeu sănătate, că ele m-au învăţat meserie.

Una era Tanţa Lighean, că avea o ţicneală reacţionară moştenită din Crucea de Piatră: căra un lighean cu inimioară spoită după ea şi se spăla la fofoloancă în văzul clientului. Zicea că aşa vede omul că e curată şi e mai larg la punga bacşişului. De la Tanţa am învăţat să citesc felul bărbatului, să ştiu dacă are chef de conversaţie sau numai de una mică. Tot de la ea ştiu şmenurile de încălzire, cum să dai contre elegante şi cum depistezi dacă e vreun cardiac şi ce să-i faci să nu-l pupe nevasta rece la tine-n … poală.

Cealaltă era şi mai dusă de acasă, Fifi Permanganat îi ziceam, că făcuse doi ani de medicină  şi umbla cu Hipermanganatul de Potasiu la ea. Cum vedea pe unul cu bube sau alte şancruri îi şi aplica tratamentul de fugea bietul om mâncând chibrituri şi nu mai scăpa de usturimi o săptămână. E drept că Fifi n-a luat nici măcar un pui de sculament, dar tot de la doftoriceală i s-a tras concedierea. A pus-o Nichipercea să-l blagoslovească şi pe un tovarăş de la secţia de propagandă a C.C. -ului. Ce o fi fost în capul ei nu ştiu, da’ i-a turnat tot borcanul pe umflătură, de a făcut arsură de gradul trei şi abia a mai putut să se pişe, când i-a trecut, că de alte alea, veşnica pomenire. De la ea am citit cu aplicaţie pe viu Kama Rupta, cartea aia veche cu poze de te învaţă nişte poziţii de fachir, că de n-ai muşchii tari ai căcat steagul în zi mare de 23 august.

(Va mai veni)