Reportaj peste Orşova scufundată…

clisura

La Cazane, un ţipăt de apă lovită tulbură pacea şi tihna munţilor. De la facerea lumii, Dunărea sapă în piatră, croit defileu. Aici, de la Buziaş la Orşova, se află Clisura Dunării, curenţii schimbători şi stâncile de sub apa punând la grea încercare dibăcia cârmacilor de Clisură. Veşnic grăbit, Istrul curge peste dramele oamenilor identificaţi într-atâta cu locul, încât nu ştii, dacă pe orşovean îl dor mai mult morţii lăsaţi sub fluviu odată cu scufundarea oraşului vechi, sau distrugerea bijuteriei de minarete şi tihnă orientală, Ada Kaleh.

„Pe Clisura Dunării, la vale”, în cea mai veche vatră de creştinism a românilor, timpul şi spaţiul au cu totul alte valori, dezvăluind la fiecare secundă o fascinantă epopee.

Orşovenii au trebuit să-şi ia casele şi morţii în spinare

Şoseaua de la Turnu Severin la Orşova este o perpetuă cădere în amonte, apeductele succedându-se ameţitor unul după altul. |n dreapta, stânca, în stânga, Dunărea şi malul sârbesc. La miez de zi ajungem la Orşova, oraşul de sub apă. Când s-a construit hidrocentrala de la Porţile de Fier şi lacul de acumulare, orşovenii au trebuit să-şi ia casele în spinare şi să se mute pe deal cu cât au mai putut salva din gospodării. Oraşul vechi a fost dinamitat şi scufundat în Dunăre odată cu vestita insulă Ada Kaleh, un loc unic şi fascinant, în care turci pripăşiţi de prin Stambul puseseră bazele unei înfloritoare industrii a cafelei, rahatului şiţigaretelor.

Pe vapor, călătorind printre Cazane, cunosc orşoveni meşteri în ale Dunării vechi, venerabilii profesori Constantin Juan şi Sergie  Moraru. Domniile lor s-au instituit ad-hoc într-un soi de justiţiari pledând pentru o cauză pierdută: Orşova restituito in integrum. „Vedeţi, acum vaporul trece  peste strada Hadrian, peste Biserica Sfântul Nicodim, peste Cimitirul Eroilor, peste…”.

Nava ia Dunărea pieziş înaintând pe Clisură, odată cu apa ce se rostogoleşte abrupt, cam un metru la fiecare kilometru, purtată de curenţii foarte repezi şi ascunzând vederii un adevărat labirint de stânci submarine. Comisia Internaţională Dunăreană îşi avea unul din sedii la Orşova, datorită piloţilor de Clisură, care preluau vapoarele spre a le trece această zonă a fluviului, într-un sens sau în celălalt.

Navigăm prin dreptul satului Işelniţa, pe deasupra insulei Ogrădeni, şi ea scufundată, insulă ce l-a inspirat pe scriitorul Jokai Mor la realizarea capodoperei „Omul de aur”.

tabula-traiana

 

„Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”

 

Este anul 101 de la naşterea Mântuitorului. Legiunea a XIII-a Gemina mărşăluieşte pe malul drept al Dunării, cu gând războinic, sub comanda augustului Traianus. Dacia trebuia cu orice preţ cucerită. Pentru a putea ajunge la Drobeta, unde vestitul Apolodor din Damasc a durat peste Danubius pod strategic, legiunile au tăiat drum în stâncă cu poduri şi viaducte. La intrarea în Cazanele Mici, o inscripţie dăltuită în piatra malului sârbesc stă chezăşie acestei treceri şi acestei munci. Inscripţia, basorelief în formă de templu roman, poate fi văzută numai de pe Dunăre, cu ajutorul unui binoclu puternic. Se poate descifra scrierea latinească ce spune: „Eu, Traian, fiul divinului Nerva, am săpat acest drum în piatră la anul 101, pentru cucerirea Daciei”.

Pătrundem în Cazane urmăriţi de zumzetul legendar al sandalelor romane care au bătut sacadat pământul „barbarilor”. Există şi o a doua Tabula Traiana care grăieşte amintire doar peştilor şi malului mâlos. Este scufundată în apele sârbeşti ale Porţilor de Fier.

Cazanele hohotesc triumful încăpăţânării apei în faţa neclintirii pietrei. Picătură cu picătură, Istrul şi-a gâlgâit drumeag în munte, reducând dimensiunile carteziene la trei: stânca, apa şi bolta îngustă de cer, uneori înstelată. Ne întoarcem pe acelaşi drum, ancorând la Orşova, oraşul de sub ape. |n el trăiesc bătrânii dascăli ai Dunării, Constantin Juan şi Sergie Moraru, cu a lor încăpăţânare: reînfiinţarea judeţului Severin, căruia îi aparţin de drept bănăţenii oblii de pe malul Dunării. Când trecem prin faţa ultimelor dealuri sârbeşti, îmi spun: „Aici, pe dealuri au luptat partizanii lui Miloşevici, l-au bubuit pe Tito de i-a sunat apa-n cap. Ei au o vorbă: babă frumoasă, cal verde şi sârb cuminte, dracu a mai văzut!”

|n Clisura Dunării, oamenii nu se deosebesc ca materie vie de mediul natural în care trăiesc. Se completează, negrăit de firesc.

Mânăstirea lui Pamfil Şeicaru

manastirea-sfanta-ana

 

O istorie cu totul aparte are Mânăstirea Sfânta Ana de pe Dealul Moşului din Orşova. În primul război mondial, tânărul corespondent de front, sublocotenentul Pamfil Şeicaru, a fost îngropat de un obuz într-o tranşee, scăpând ca prin minune. Atunci, marele gazetar şi om politic de mai târziu, a făcut un legământ în faţa lui Dumnezeu şi a camarazilor că, atunci când va dispune de posibilităţi materiale, să ridice din temelii mânăstire chiar pe locul unde a fost salvat prin Dumnezeiască minune.

Sublocotenentul Şeicaru, decorat pentru faptele sale de arme cu titlul de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, îşi va respecta jurământul ctitorind Mânăstirea Sfânta Ana (în memoria numelui mamei sale) în perioada 1936-1939. Sfântul lăcaş va fi construit chiar pe coama Dealului Moşu, după planurile vestitului arhitect Ştefan Patemeli. Construcţia a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces, pietruit, denumit Drumul Eroilor, străjuit de şapte troiţe cu bănci din lemn de stejar, troiţe în care sunt încrustate numele fiecărui regiment care a participat la luptele de pe Cerna şi Alion.

Un blestem luciferic pare să urmărească Mânăstirea încă de la zidire. În 1939, la terminarea lucrărilor, lăcaşul nu a fost sfinţit din pricina unei altercaţii pe care virulentul gazetar Pamfil Şeicaru a avut-o cu episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului. Au urmat al doilea război mondial şi comunismul, iar mânăstirea a fost batjocorită în fel şi chip: tabără de pionieri, bar de zi, motel BTT. Pictura executată în tradiţia iconografică bizantină a fost stricată, catapeteasma din lemn de tei a fost strămutată la Mânăstirea Temişeni, acum nemaiexistând nici un obiect de cult din dotarea iniţială. Deşi s-a găsit un act de donaţie către Biserica Ortodoxă Română, semnat de ctitor la München în 1975, sfântul lăcaş a fost deschis cultului abia în 1990, când s-a sfinţit mânăstirea.

Acum obştea este formată din treizeci de măicuţe de la Mânăstirea Tismana-Gorj.

De pe Dunăre, Mânăstirea Şeicaru, cum a intrat în folclorul locului, se vede ca un far sau ca o cetate. Zidurile drepte din lemn îşi aşteaptă în cripta lor vegetală ctitorul. Într-un interviu publicat în ultimii ani ai vieţii, într-o revistă românească din Israel, Pamfil Şeicaru spunea că nu doreşte să fie înmormântat pe moşia sa de la Ciorogârla, ci aici, la Sfânta Ana, pentru a simţi „zbaterea şi curgerea Dunării”. Nici această dorinţă nu i-a putut fi îndeplinită, dar un prim pas, tot s-a făcut. Rămăşiţele pământeşti ale ctitorului au fost aduse  în 1991 de la Dachau (Germania) şi îngropate vremelnic în Bucureşti. Depinde de noi, ziarişti sau neziarişti, dar pământeni, ca vrerea din urmă a marelui înaintaş să fie îndeplinită.

pamfil

Până atunci, cele treizeci de măicuţe se vor ruga la utrenie, vecernie şi miezonoptic pentru pomenirea şi aşezarea în rândul drepţilor a ziditorului aşezământului lor, robul lui Dumnezeu, Pamfil. Nu a fost voievod, nici boier pământean. A fost doar soldat incorigibil, luptător în tranşeele Orşovei şi ale scrisului.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s