Noaptea cea mai lungă Grupul 7 Vânătoare – Stalingrad (Karpovka) 1942

 

IMG_20180319_165239

Vă mai amintiți? România a luptat în al doilea război mondial alături de Armata Roșie eliberatoare contra fascismului și hitlerismului. Așa am învățat la orele de istorie din comunism. Despre cei trei ani de lupte grele de dincolo de Prut și de Nistru nu se sufla o vorbuliță. A venit timpul să cunoaștem adevărul istoric despre acest război început la ora zero a zilei de 21 iunie 1941cu celebrele cuvinte: „ Vă ordon, treceți Prutul“! Începea Operațiunea Barbarossa…  În documentarea materialului m-au ajutat aviatorii, puținii nebuni ai cerului de foc care au supraviețuit războiului și închisorilor comuniste în care, unii dintre ei au fost aruncați de noua patrie … recunoscătoare. Să-i nominalizăm: comandor Tudor Greceanu, căpitan Ion Simionescu, adjutant șef Nicolae Burileanu. Toți trei au lupat în legendarul grup 7 Vânătoare dotat cu celebrele avioane Messerschmitt 109 E și G.

Piloții amatori ajung în prima linie

După cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de Nord, fără a se trage un foc de armă, intrarea României în cea de a doua conflagrație mondială alături de Germania lui Hitler a fost, în viziunea Mareșalului Antonescu și a majorității românilor acelei vremi, singura posibilitate de eliberare a teritoriilor istorice dintre Prut și Nistru. Odată încheiat acest război mareșalul spera – posibil utopic – și în recuperarea Ardealului de Nord la masa verde a negocierilor de pace. Deși se făceau pregătiri intense, dotarea aviației regale române era net inferioară imperiului de la Răsărit. Flotila noastră număra puțin peste 2000 de avioane, cu tot cu avioanele sanitare și de transport. Cu toate acestea a luptat eroic provocând pierderi însemnate celor mai mari aviații ale timpului: rusească, americană, germană și engleză. Puțini au fost piloți militari de meserie și cu o instrucție adecvată. Majoritatea erau civili și practicaseră pilotajul ca pe un sport la modă. Piloții aceștia sunt cei care au luptat la Odessa, au spart încercuirea de la Stalingrad și Cotul Donului, au fot decorați cu Crucea de Fier. Documentarul Tineramei este un act reparatoriu și un demers publicistic absolut inedit în presa postrevoluționară: reconstituirea fidelă a unei pagini nescrise din istoria națională, de la începutul celui de al doilea război mondial până la spargerea încercuirii de la Stalingrad, așa cum a fost ea trăită și, mai ales luptată, de Grupul 7 Vânătoare.

21 iunie 1941: „Vă ordon, treceți Prutul!”

Grupul 7 Vânătoare sub comanda lui Alexandru Popișteanu fusese deplasat pe aerodromul de lucru de la Râmnicu Sărat.  Se testau noile avioane de vânătoare monoplan Messerschmitt 109 E cumpărate de curând de la nemți. Erau unele din cele mai performante din cel de al doilea război mondial fiind îngenunchiate doar de Mustangurile americanilor. În seara zilei de 20 iunie a sosit la cortul de comandă maiorul Landman, comandantul Grupului 5 Bombardament Heinkel 111.După o scurtă discuție cu ușile închise, li s-a comunicat piloților: „Domnilor, de astăzi de la ora 0 suntem în război cu Uniunea Sovietică. Prima dumneavostră misiune este de a însoți grupul de bombardiere al domnului maior la Chișinău pentru asigurarea protecției împotriva avioanelor de vânătoare inamice. Cu Dumnezeu înainte! “.  Nu a mai fost timp pentru nici o oră de antrenament, piloții români începând războiul cu trei, maxim cincisprezece ore de zbor. S-a decolat, în formație. Până la Chișinău nici o reacție din partea antiaerienei, nici un avion de vânătoare. Au fost bombardate aerodromul, gara, comandamentul sovietic, apoi s-a ordonat întoarcerea la bază. Vorba lui Nicoale Burileanu, poreclit Moacă:  “Păi așa să tot faci război, frățioare“. Era doar începutul…

Tudor_Greceanu

Comandorul Tudor Greceanu, cavaler al ordinului Mihai Viteazu

Românești – Basarabeasca: ucis cu pietre, ca în Biblie

A doua misiune: bombardarea nodului de cale ferată de la Românești – Basarabeasca, în sudul Basarabiei, la 50 de kilometri de Prut. După trecerea Prutului sunt înconjurați de proiectilele artileriei antieriene. Bombardierul lui Puiu Monciu ia foc. Se desface în trei bucăți, dar pilotul a reușit să se salveze sărind cu parașuta, fiind, teoretic, salvat. Există o lege nescrisă, un cod al onoarei în timp de război care interzice tragerea într-un pilot care a sărit cu parașuta fiind, practic, dezarmat. Tudor Greceanu spune că în afară de ruși, toate celelalte țări participante au respectat această lege. Rușii, în schimb, trăgeau inclusiv în piloții lor care se parașutau, pentru a nu deveni prizonieri. Puiu Monciu a avut altă soartă. A fost prins la sol, îngropat în pământ până la gât și omorât cu pietre, ca în Biblie. Așa a murit primul aviator român pe frontul de Est…

Messerschmitt-Bf-109G7-RRAF-7FG-White-13-Tudor-Greceanu-Romania-1943-01

Norocosul nr.13: avoinul lui Tudor Greceanu

De pe frontul de Est, la balerinele de la Tănase

De la Chișinău s-a acționat la Tighina, apoi dincolo de Nistru, la Salz, după Tiraspol. Aviația regală română era subordonată operativ flotei a IV-a germane.  A urmat primul avion inamic doborât de ai noștri și drama pilotului de vânătoare care conștientiza, dudreros, că porunca a doua – să nu ucizi – nu face distincția între timp de pace sau de război. Pe aerodromul de la Salz, Grupul 7 Vânătoare a stat până la căderea Odesei. Au capturat multe avioane rusești, așa numitele Rata, românii fiind uimiți de primitivismul lor. Avionul avea fuselajul din lemn, era teribil de scurt, iar escamotarea trenului de aterizare se făcea pe bază de … scripeți. Un scriepte pentru roata din stânga, unul pentru roata din dreapta. Era avionul lor de vânătoare de serie, rușii începând războiul cu zeci de mii de asemenea … aparate de zbor. Cu un fair play admirabil, piloții români au avut toată stima pentru cei care reușeau să zboare și să lupte cu un asemenea avion din generația primului război mondial. În august 1941 a căzut comndorul Popișteanu căruia i s-au făcut funerarii naționale. Ultima misiune a grupului din campania pentru Odessa a fost protejarea avioanelor care au bombardat un convoi de 41 de vase care încercau să părăsească portul. Ministerul Aerului ordonă întoarcerea în țară pentru refacerea piloților. În drum spre București, băieții fac o escală de o noapte la tatăl unui camarad care ținea cârciumă cu dever mare la Galați. Zaiafet mare, până după miezul nopții. Apare și Constantin Tănase aflat în turneu în oraș, cu tot cu trupa de balet de la Cărăbuș. Abțiguit, marele actor avertizează piloții: “Mă, leilor! V-am adus domnișoarele artiste să vă simțiți bine, dar să nu dea măicuța dracului să îmi lăsați vreuna borțoasă, că a voastră e Curtea Marțială!  “

 

Cantacuzino_Dicezare_Greceanu_Serbanescu_Milu

Cei cinci ași: Bâzu Cantacuzino, Ion Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandu Șerbănescu și Ion Milu

Un aerodrom numit URSS

Se aterizează pe Popești Leordeni în octombrie 1941. În august 1942 sosesc avioanele din revizie și un nou comandant de grup, comandorul Crihană. Se ordonă deplasarea la Stalingrad cu trei escale intermediare pentru alimentarea cu carburant. Piloții români zboară pe coordonatele: București – Odessa – Nikolaev – Rostov pe Don – Stalingrad. Un drum care părea că nu se mai termină, prin imensitatea pustie a stepei. Povestește și se întreabă comandorul Greceanu: “Cum și când s-a putut cuceri un asemenea infinit de câmpie?! Vedeam o uriașă țară subdezvoltată, fără șosele, adică fără asfalt, cu sate pline de bordeie din pământ care în loc de geamuri aveau bășici de bou. Zburam toată ziua cu Est la compas și nu ajungeam nicăieri. Era un pustiu fără liman. Aveam impresia că de acolo nu se va mai întoarce nimeni viu. După două etape de limită de benzină ajungem la Rostov pe Don, la marginea stepei Nogaie“. Vânt și praf. Comandantul german al aerodromului le refuză piloților români decolarea, din cauza intensității vântului. Se învoiește doar după ce românii semnează că își iau zborul pe barba lor. Li se recomandă plafon maxim pentru a evita furtuna de nisip. Grupul 7 continuă drumul spre răsărit la peste 5000 de metri altitudine. La scurt timp începe o imensitate de dune cu un nisip atât de fin încât se urca până la 3000 de metri. Practic s-a zburat deasupra plafonului de nisip, cu vizibilitate zero, piloții orientându-se numai după instrumentele de navigație. Spre seară se aterizează pe Tuzov. Este impropriu termenul de aerodrom întrucât Rusia însăși era un imens aerodrom, mai mult sau mai puțin amenajat. La scurt timp sunt descoperiți de aviația de recunoaștere sovietică și primesc ordin de la Corpul Aerian să schimbe aerodromul. Comandantul Corpului Aerian Român era generalul Gheorghiu Emilian, din dulce târgul Ieșilor, cel care va fi socotit de piloții români drept … lașul și trădătorul de la Stalingrad. Grupul 7 Vânătoare se mută pe aerodromul de la Karpovka, la 15 kilometri de Stalingrad. Aici se vor întâlni cu iarna nogaie, cu minus 40 de grade și zăpadă de aproape doi metri. Se sapă bordeie la patru metri sub pământ.

Începutul încercuirii: Armata Roșie și gerul alb

Karpovka, octombrie 1942. Singura apărare antiaeriană și terestră a aerodromului erau două baterii comandate de locotenentul Șerbu și căpitanul Apostolescu. În toată zona Stalingradului acționa armata a șasea germană comandată de Von Paulus. Trupele aliate germano-italiano-române staționau de multă vreme într-o ciudată acalmie din partea rușilor. Primul care a dat alarma că în spatele frontului se petrece ceva a fost aviatorul român Dicescu, comandantul escadrilei de recunoaștere. L-a informat pe generalul Gheorghiu Emilian că a observat și fotografiat mișcări masive de blindate și trupe. Redăm, textual, răspunsul lui Gheorghiu, relatat de Tudor Greceanu care a fost martor, Dicescu ieșind la raport împreună cu el:  “ Fiți, bă, serioși! Vreți să râdă nemții de noi? Vă speriați de o bășină?! “. Evident, generalul român nu a raportat aliaților nimic. Edificat, Grupul 7 Vânătoare a intrat în alertă. Primele fotografii arătau o spărtură dincolo de Volga, la nord de lacul Zaza. Au fost văzute trupe ruseși debarcând de pe plute. Abia când au observat și nemții s-a dat alarma. Era 14 octombrie 1942. Peste armatele aliate se instalase fenomenul de ger alb specific Rusiei. Era atât de frig încât gerul devenea vizibil prin condensarea vaporilor de apă. Se zbura cu burta la pământ. La gara Kalaci a apărut o nouă spărtură. Distanța dintre breșe era de numai 30 de kilometri fiind evidentă intenția unei încercuiri de tip clește. Nemții au tratat informațiile cu superficialitate și aroganță considerând că au forțe suficiente pentru anihilarea unor trupe venite cu … pluta. Numai că spărturile creșteau cu o viteză amețitoare. Tot Dicescu al nostru a mai tras un semnal de alarmă: în punga de la gara Kalaci există blindate! Blindate, dincolo de Volga? Imposibil, au spus nemții, ar fi fost observate din timp. Abia mult prea târziu au înțeles cumplit barbara tactică a lui Kutuzov… Povestește Greceanu: “Rușii erau pregătiți psihic pentru un război de autodistrugere contra propriului popor doar pentru a-și atinge scopul, prin orice mijloace, inclusiv măcelul și crima! Se deplasau numai noaptea și nu țineau cont de existența populației civile din calea lor. Când ajungeau într-un sat, tancurile T 34 intrau direct în casele sau bordeiele oamenilor strivind sub șenile tot ce era înauntru de la oameni la mobilier.Acoperișul cădea peste tanc, pereții rămâneau în picioare susținuți de blindaj și tancul era perfect camuflat. A doua noapte, frontul mergea mai departe, în același mod. Între timp intrase în aplicare legea de împrumut și închiriere a lui Stetinius. Rușii au primit de la americani convoaie întregi cu arme, echipament, hrană. Nemții nu mai dispuneau de resurse și nici de trupe de rezervă pentru Stalingrad. Von Paulus a fost la Hitler și a raportat. I s-a oferit o altă comandă dar e refuzat și s-a întors în încercuire alături de ostașii săi alături de care va fi luat prizonier“.  Câțiva piloți ai grupului 7 au fost nevoiți să petreacă o noapte în Stalingrad după o aterizare forțată. Orașul era bombardat aproape în întregime  și se locuia cu șobolanii în canalizare. Pungile erau din ce în ce mai aproape. Două avioane decolează fără permisiune de pe Tacinskaia și aterizează pe Karpovka. Piloții Nae Spuză și Udriski (fostul instructor de zbor al Regelui Mihai) au venit pentru a le spune camarazilor despre intenția Corpului Aerian Român de a-I părăsi în încercuire. Ei le pot lua doar răniții și piloții rămași fără avioane. Așa a fost salvat locotenentul Simionescu zis Mac zis Sim Rățoiul al cărui avion se rupsese la o aterizare forțată, Vintilă Brătianu și încă zece persoane. Frontul ajunsese atât de aproape încât se auzea zgomotul mitralierelor și obuzelor de tanc. Grupul 7 Vânătoare trimite o radiogramă ultimativă Corpului Aerian Român cerând ordin de repliere. Au primit următorul răspuns: “Nu putem face nimic pentru voi. Puneți-vă sub ordinele comandantului german de aerodrom. Dumnezeu este cu voi. Semnat: general Gheorghiu Emilian “. Cu de la sine putere Grupul 7 trimite coloana auto spre Morozovskaia, dar se va întoarce după trei ore raportând încercuirea totală. Mai exista un dram de speranță. Maiorul Kupfer, comandantul aerodromului avea informații că vestitul general german Guderian se îndrepta în marș forțat spre Karpovka în fruntea unei divizii de Panzere. Din păcate, va ajunge prea târziu. În dimineața zilei de 29 0ctombrie 1942 s-a auzit zgomot de șenile chiar lângă aerodrom. Calm, von Kupfer a ordonat misiune de bombardament fără protecție de vânătoare. Spre uimirea piloților români, nemții au decolat cu tot ce se putea ridica de la sol și duși au fost. Ei primiseră ordin de repliere, noi nu…

IMG_20180319_165346

Străpungerea încercuirii: Păstrați ultimul glonț pentru voi!

În fața celei mai dramatice situații de până acum, Grupul 7 adună sfatul bătrânilor. Panica este evidentă și nu doar la nivelul trupei. Comandorul Crihană se pierde complet devenind un simplu executant. Comanda este preluată de căpitanul Alexandru Șerbănescu, comandantul escadrilei 57, fost vânător de munte. Singurul armament terestru de infanterie al grupului erau puștile germane de fabricație … 1893, niște pocnitori folosite doar la școlile militare și la … aviație. Mai existau tunurile și mitralierele de pe avioane, cele două baterii antiaeriene, pistoalele de la șold și cam atât. Explicația este logică și pare simplă. Aviația nu era armă terestră și nu avea nevoie, teoretic, de arme de infanterie. Ce era de făcut în condiții de ger alb, cu o vizibilitate aproape de zero? Spre seară șenilele se aud din ce în ce mai aproape. Se dispune o patrulă de cercetare formată din Șerbu, Șerbănescu și Greceanu. Se ajunge, târâș, până la rambleul abrupt al căii ferate la nord de aerodrom. După rambleu, la vreo 400 de metri se vedeau peste 600 de tancuri rusești cu țevile îndreptate spre Est. Cercetașii se întorc și raportează. Avionul Messerschmitt 109 nu poate zbura noaptea. Nu a fost proiectat pentru asta și nu are aparatura de bord necesară. Atunci a vorbit Șerbănescu: „Domnilor ofițeri, noi nu avem voie să cădem prizonieri pentru că noi luptăm pe front de armată și avem mai multe informații strategice decât un comandant de armată terestră care luptă într-un sector limitat. Nu știm metodele prin care vom fi anchetați dacă vom fi luați prizonieri și ce am putea dezvălui, Ordon: toate avioanele să fie ridicate cu cozile pe butoaiele de ulei pentru a putea trage din poziție orizontală cu tunul și mitralierele de pe avion. Ofițerii nu trebuie să tragă ultimul glonț din pistol, acela va fi păstrat pentru ei. Subofițerii sunt liberi să accepte prizonieratul “.

La orele 23 s-a declanșat atacul. Două tancuri au apărut pe creasta căii ferate, în misiune de recunoaștere. Era clară intenția de a ocoli, de a tăia o breșă în încercuire pentru a-și continua drumul. Cea mai mare greșeală au făcut-o bateriile de antiaeriană ale lui Șerbu și Apostolescu care s-au speriat și au ordonat deschiderea focului avariind cele două tancuri. Dacă nu ar fi tras existau șanse mari ca aerodromul să nu fie descoperit. A urmat o perioadă de acalmie vecină cu veșnicia. După 20 de minute a început atacul. Rușii nu au realizat că se află în fața unui aerodrom și au început clasic cu baraj de artilerie. Acest tir de artilerie concentrat cu obuze de tanc și mitraliere grele, celebrele Katiușa poreclite Orga lui Stalin a durat mai bine de o oră lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Urletele răniților și cadavrele împrăștiate peste tot au probat supremația celor 600 de tancuri T34 care au deschis focul pe o suprafață de nici un kilometru pătrat…Greceanu, Burileanu și Șerbănescu au încercat să salveze răniții. A fost un coșmar. De multe ori luau un corp de jos și, când ajungeau în bordei, constatau că e mort, adesea fără cap. Încercau să prindă un corp de braț și rămâneau cu brațul în mână. Mulți au murit de hemoragie. Lacrimile de neputință ale ofițerilor se amestecau cu lacrimile și sângele trupei. Și atunci a vorbit Vinca…

IMG_20180319_165311

Providențialul Tiberiu Vinca

Tiberiu Vinca era adjutant, deci subofițer, dar unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare de pe frontul de Est. Un as. Ardeleanul acesta mărunt din Binținți (satul lui Aurel Vlaicu) avea deja 15 victorii aeriene și un curaj vecin cu nebunia. În iadul de la Karpovka a ieșit la raport și i-a spus lui Șerbănescu: “Domnule căpitan, păi dacă tot trebuie să ne tragem un glonț în cap, de ce nu încercăm să decolăm? Măcar murim ca aviatorii cu motorul în plin! “. A fost ca un duș rece sau ca un șoc electric. S-a aprobat sfidarea imposibilului: decolarea unui Messerschmitt 109 noaptea de pe un aerodrom bortelit de proiectile cu vizbilitate zero. S-a pus problema tereștrilor. Decolarea piloților semăna cu fuga căpitanului de pe vasul care se scufundă. I s-a explicat trupei că este singura posibilitate de a chema ajutoare. Ofițerii erau cu pistoalele scoase cu ordin să tragă la cel mai mic semn de răzmeriță. Nu a protestat nimeni. Atunci a vorbit, din nou, Vinca spunând că el mai ia pe cineva în avion. Așa ceva era, teoretic, imposibil. Se muta centrul de greutate dezechilibrarea avionului monoloc fiind iminentă. Vinca a dat jos parașuta, a pus pasagerul pe scaunul pilotului și el s-a cocoțat în brațele lui și așa a decolat. Ba a mai făcut și altă trăznaie. A spart cu dalta fuzelajul, a scos aparatura radio și busola și a mai băgat încă un om și în coada avionului ca dopul pe gâtul unei sticle. Și a salvat două vieți. Decolarea a fost dramatică. Numai Dumnezeu a făcut posibil ca avioanele să treacă decalat unul pe lângă altul, cu motoarele în plin, fără să se ciocnească. Ultima imagine de pe aerodrom care s-a lipit de retina lui Tudor Greceanu au fost tancurile care striveau sub șenile bateriile lui Șerbu și Apostolescu.  Apostolescu era în cămașă la – 40 de grade, îi fugiseră oamenii de la baterie și el încărca și trăgea singur la cele patru tunuri…

Atunci când inginerii germani nu cred ce văd cu ochii

După un zbor orb de peste 300 de kilometri cele 13 avioane care au mai rămas din Grupul 7 Vânătoare aterizează la Morozovskaia, dincolo de încercuirea rusească. Comandantul german al aerodromului se uita ca iepurele la șarpele boa la aterizarea avioanelor și repeta, ca un robot: „ Meine Gott! Așa ceva nu se poate, Messerschmitt-ul nu zboară noaptea! “. Greceanu, Udriski și Panaite au pornit glonț spre reședința comandantului Corpului Aerian, generalul Gheorghiu. Era mult peste miezul nopții și l-au trezit din somn, fără nici un menajament. Piloții erau desfigurați și au raportat cu mâna la chipiul năclăit de sânge ce s-a întâmplat la Karpovka și au solicitat ajutor pentru recuperarea trupei. Generalul în izmene s-a bâlbâit penibil zicând că ce poate să facă el noaptea. Udriski a decretat: „ Dați-l, bă, în pizda mă-sii de căcăcios. Mergem noi! “. Zis și făcut. Toate   aparatele care erau apte de zbor pe Morozovskaia, inclusiv un Junker 52 de transport au decolat spre Karpovka. În Junker au fost salvați 50 de oameni. În spaima morții, supraviețuitorii s-au agățat, efectiv, de avion, i-au rupt ușa și au năvălit înăuntru. Trei soldați s-au agățat de coada avionului, de montanți. Doi au căzut pe drum. Al treilea a ajuns pe Morozovskaia sub formă de bloc de gheață. A fost desprins în bucăți, cu ranga. Din păcate, la Karpovka au mai rămas 200 de oameni pe care toți i-au crezut morți sau prizonieri. S-au organizat sub comanda sublocotenentului de administrație Drăgan și au pornit pe jos, în marș forțat, pentru a ieși dintr-o încercuire de 30 de kilometri lățime. Au mers numai noaptea și au reușit după trei luni, râmânând mai puțin de o sută…

Grupului 7 Vânătoare i s-a dus buhul până la reich mareșalul Goering, comandantul aviației germane, care i-a citat prin ordin de zi pe front de armată și a decorat piloții români cu Crucea de Fier, clasa întâi. Pentru generalul Gheorghiu însă, au devenit elemente destebilizatoare și au fost trimiși la Novocerkast, fosta capitală a cazacilor de pe Don, la marginea superioară a stepei nogaie. Viteza vântului fiind în limite normale s-a zburat la înălțime medie, piloții noștri putând vedea o altă față a stepei cu haite de lupi de câte trei sute de exemplare. Moacă Burileanu se distra fugărindu-i cu avionul, spre disperarea lui Șerbănescu și Greceanu, care îl apostrofau prin radio conștienți fiind de gradul de avariere al mult încercatelor avioane. S-a primit ordin de deplasare la Stalino pentru a preda avioanele unui atelier german de reparații. La Stalino comandantul atelierului de front i-a pus să îi arate fuselajele găurite cu dalta în care transportaseră oameni și i-a rugat să decoleze noaptea, pentru că lui tot nu îi vine să creadă ce auzise.

În flotila Udett

“Drept recunoștință și recunoaștere a meritelor deosebite, a eroismului și faptelor de vitejie din octombrie 1942 și, în mod deosebit datorită episodului Karpovka, eu, Reich Mareșal Hermann Goering, comandantul Luftwaffe adresez oficial invitația bravilor piloți români, membri ai Grupului 7 Vânătoare, să accepte să facă parte din flotila Udett, unitatea de elită a aviației de vânătoare germane. În semn de apreciere a faptelor de arme, Luftwaffe pune la dispoziția piloților români, 40 de avioane noi, modelul Messerschmitt  109 G, ultima creație a inginerilor germani. Se va activa în cadrul Grupului de vânătoare regal germano-român Flotila Udet. Rog onor Ministerul Aerului din România să aducă la cunoștința piloților”.

Aceasta este scrisoarea pe care a primit-o Ministerul Aerului în martie 1943. Pe 10 martie 1943, aviatorii noștri conduşi de Mihai “Leul” Romanescu (comandor) şi Radu Gheorghe (comandantul Grupului 7) ajung la Dniepropetrovsk  la bordul unui avion Ju-52, fiind întâmpinaţi la coborâre de colonelul aviator Wolf Dietrich Wilcke (poreclict “Furst”,în  traducere  “Prinţul”), comandantul Flotilei, secundul acestuia, maior aviatorul Kurt Brandle şi comandantul Grupului 3 din cadrul Flotilei Udet, Wolfgang Ewald, sub comanda căruia aviatorii români urmau să opereze. La nici o oră de la sosirea pe noul aerodrom, fiecare pilot român primeşte o ladă de lemn pe care putea citi numele său complet şi gradul. În ladă se găseau printre cele trebuincioase unui aviator, ochelari, hărţi, mănuşi etc., şi uniforme. Numai că uniformele erau germane. Ofiţeri ai Armatei Regale Române purtând uniforme ale nemţilor?!

aviatori-romani alaturi de cei germani

În flotila Udett: Lt. T. Greceanu, lt. Simionescu, lt. Duşescu, lt. Şenchea, cpt. Şerbănescu şi lt. Neuböck

Ofiţerul de echipaj clasa a III-a Ion Milu, născut la Braşov în 1902, admiră cusătura noii uniforme apoi îi aruncă o privire întrebătoare lui Alexandru Şerbănescu, cel mai bun prieten al său. Aviatorii vorbesc între ei şi decid că nu vor accepta să poarte uniformele nemţeşti. Wilcke primeşte şocat refuzul românilor şi anunţă la Berlin situaţia creată. După două zile vine răspunsul de la Goering: “Românii vor purta uniformele ţării lor”.

Odată rezolvat acest impediment al garderobei, aviatorii români se prezintă în dimineaţa zilei de 14 martie la aerodrom pentru a lua contact cu noile avioane. Cele 40 de Me-109 G stau frumos aliniate pe pistă în aşteptarea piloţilor, dar băieţii noştri mai că nici nu le bagă în seamă, dat fiind că aveau pe ele însemne germane. Bun, şi “Gustavii” cu crucea Regelui unde sunt? întrebă românii. Wilcke aproape că face o criză de nervi când aude că românii nu vor pilota alte avioane decât cele cu inscripţii româneşti. La urma urmei, băieţilor noştri aşa li se părea normal, întrucât înţelegerea de la Bucureşti stipula clar că cele 40 de G-uri sunt oferite în dar Armatei Regale Române. Wilcke raportează noua situaţie, dar de data asta e sigur că prestigiul Flotilei pe care o conduce va prima în faţa pretenţiilor românilor. În acelaşi timp, aviatorii noştri erau ferm convinşi că după acest episod vor fi expediaţi în România şi repartizaţi la unităţi autohtone. După trei zile de aşteptare, Wilcke se prezintă în faţa grupului român însoţit de toţi ofiţerii din statul său major și le spune: “Cu toată opoziţia forurilor de decizie ale Flotilei de Vânătoare Udett, însuşi mareşalul Hermann Goring a ordonat ca pe avioanele românilor să se vopsească imediat însemnele şi culorile Aviaţiei Regale Române”. Peste noapte, tehnicienii germani de la baza din Dniepropetrovsk vopsesc perfect toate cele 40 de Messerschmitt-uri, care arătau ca ieşite din fabrica de la I.A.R. Brașov. În zorii zilei de 18 martie aviatorii români se prezintă din nou la aerodrom, maiorul Eberhardt von Boremski, expert cu 104 victorii aeriene, urmând a le ţine alor noştri un curs de o oră despre diferenţele dintre avionul G-4 şi cele pe care aviatorii români zburaseră înainte, E-7 şi F. La finalul lecţiei românii se îndreaptă spre avioane, urmând a demonstra cât de bine au înţeles cursul. Deşi dispoziţia era pentru zbor individual, Şerbănescu, Milu, Mucenica şi Greceanu pornesc în acelaşi timp motoarele avioanelor şi decolează în formație. Fac o trecere în viteză deasupra aerodromului în formaţie strânsă apoi dispar în zare. Reapar după câteva momentele la 400 de metri altitudine şi efectuează un zbor acrobatic, aterizând toţi deodată pe pistă, smulgând ropote de aplauze din partea germanilor. De-a lungul colaborării, piloții noștri vor avea parte și de alte aplauze și vor câștiga pe deplin stima nemților. La un moment dat, din cauza ploilor torențiale, aerodromul mustea de apă decolarea fiind imposibilă. Vine ordin de misiune. Wilcke spune că nu este posibilă. Românii îi cer să facă un pavaj din scândurile de la barăci se suie cu roțile pe lemne și … decolează! Altă dată trebuia asigurată protecția unui convoi de avioane sanitare care evacua răniții dintr-un spital de front. Trebuia să se zboare cu burta la pământ într-o zonă împânzită de artilerie antiaeriană și aviație de vânătoare inamică. Wilcke a spus că o asemenea misiune, de-a dreptul sinucigașă, doar nebunii de români o pot face. Și au făcut-o!

La sfârșitul campaniei același colonel Wilcke, le-a spus camarazilor români, la despărțire: „ Recunosc că la 11 martie 1943 am primit cu reticență grupul de vânători români, considerând că este o abdicare de la demnitatea flotilei Udett, mai ales că au ținut să zboare cu uniformele dumnealor și cu însemne românești pe avioane. Nu au trecut de atunci decât șase luni și pot spune cu mândrie și conștiința adevărului că prezența Grupului 7 Vânătoare regal român a fost o cinste și o onoare pentru flotila Udett. Pentru piloții români, de trei ori, URA! “.

Trecerea la Grupul 9

aliati vanati de massersmith

Bombardiere americane vânate de băieții noștri deasupra Ploieștiului

Din păcate, războiul se apropia de un final tragic. În 1944, ultimul an, eroii noștri au luptat în grupul 9 vânătoare apărând Ploieștiul și Bucureștiul de raidurile americanilor. Raportul de forțe era dezarmant. Doar 33 de avioane de vânătoare mai aveau românii și s-au luptat cu sute de Mustang-uri. În aceste lupte dramatice a căzut Șerbănescu, undeva în munții Buzăului. După întoarcerea armelor, Greceanu, Simionescu și Burileanu au ajuns până la Berlin. Singurul pilot român care a pilotat un Messerschmitt cu reacție a fost tot Greceanu. După terminarea războiului a fost răsplătit de regimul comunist cu 15 ani de temniță grea…

IMG_20180319_165437

Ediția print: Tinerama 1993

Tinerama mulțumește graficianului Petrache Burianu, fost membru al redacției revistei Aripi Românești pentru înlesnirea contactării piloților Tudor Greceanu, Ion Simionescu și Nicolae Burileanu și acestor eroi care au încredințat amintirile frontului, Tineramei.

 

Cătălin Bădulescu

 

Reclame