Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…

lehliu-gara-peron-mareGara  din Lehliu a devenit celebră datorita harului scriitoricesc al lui Ion Băieşu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanţa şi Costel”, îşi are obârşia aici, pe peronul gării de Bărăgan ciulinos. Unii zic că-l la Ciulniţa, dar nu e. Actorii Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au reuşit sa interpreteze memorabil simpaticele personaje. Cuplul Tanţa şi Costel reprezintă întruparea perfectă a soţilor blazaţi şi cumsecade, a căror viaţă a eşuat în formalisme, tabieturi şi convenienţe. Pe el nu-l poţi scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii şi plăceri ale vieţii reducându-se la o partidă de table sau o „escapadă” pe stadion, la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o interesează altceva decât reţetele culinare, bârfa din scara blocului şi întrebarea zilnic-obsesivă: „Ce mai gătesc azi?”

Care loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni, decât o modestă gară de provincie?

Pe peronul din Lehliu cei doi “servesc” câţiva mici şi o halbă cu bere discutând, banal/totul, despre viaţă.

Se îndrăgostesc la prima vedere, nu au FB ca să mai amâne deciziile matrimoniale, nu au nici tablete, nici mobile, nici carduri, deci stabilesc în detaliu data şi meniul nunţii şi prind ultimul tren spre Bucureşti. Aniversările cuminţi ale căsătoriei lor vor începe, invariabil, cu fraza: ” Îţi mai aduci tu aminte, Tanţo, cum ne-am cunoscut noi în gară la Lehliu?”

Cum mai arată astăzi celebra gară, ce se mai ştie în urbe de Tanţa şi Costel, cum este viaţa pe un peron de provincie, am încercat să aflu coborând din tren la Lehliu. Eram mânat de curiozitatea reporterului aşteptat cu text la redacţie, dar şi de vocile Tanţelor şi Costeilor aţipiţi leneş pe creierul meu, de destul de mult timp.Treziţi cel mult cu ton ridicat la micul dejun, înainte să ies din casă. În rest aţipiţi.

 

Lehliu Gară – oprirea un minut, abia apuci să-ţi cobori plasa de rafie

 

Atât stă trenul în Lehliu. Abia ai timp să urci sau să cobori geamantanele, sacoşele de rafie, canistrele. Trenul lasă în urmă un peron cenuşiu şi singur. Cele şase linii de cale ferată suferă de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjează, nimic nu le animă. Nici măcar un om nu le traversează la întâmplare, riscând să fie surprins de tren. In partea cealaltă e câmp cât vezi cu ochii, la ce să mai traversezi?

Când am ajuns, era ora 13.00. Pe băncile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei bărbaţi, o femeie şi un puşti înalt cât piciorul mesei. Patru oameni şi un sfert, aşteaptă răbdător şi plat.

I-am privit cam zece minute, timp în care nu s-au uitat, măcar o dată, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea la 15.36, un accelerat de la Constanţa. Mai era o oră şi jumătate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii aceştia atât de devreme? Parca trăiam aievea o nuvelă a lui Rebreanu, cu nişte ţărani care, de teama să nu piardă trenul, au mers la gară cu cinci ore înainte. Şi tot l-au pierdut, îmbrânciţi de pe scară de călătorii întârziaţi.

Nu am intrat în vorbă imediat cu deloc grăbiţii mei tovarăşi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu şi am cercetat pe îndelete gara şi împrejurimile.

Clădirea înaltă contrastează vehement cu căsuţele joase din vecinătate. Pare o replică utilitară la silozul care se vede peste şine, departe, în câmp. Din interior gara arată mai bine decât de afară, din drum. Este atât de ascunsă privirii, încât cu greu o poţi găsi, dacă nu eşti de-al locului. Tencuiala jupuită, geamurile sparte şi gunoaiele rău mirositoare întregesc în tuşe groase schiţa de portret a gării.

De pe  pereţi pot fi citite, afişate pe geamurile biroului de mişcare, reguli CFR cu specific local. Câte animale ai voie să iei cu trenul – câini de vânătoare numai doi, pentru care plăteşti bilet şi pentru care nu. În opoziţie cu imaginea dezolantă a gării, peste drum se află două terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur şi simplu – biliard, pizza, băuturi răcoritoare şi spirtoase”. Revin pe peron împins de o nevoie urgentă şi fiziologică. Renunţ la serviciile W.C.-ului gării, ocupat de o colonie impresionantă de gândaci.

 

 Tradiţia cultural-umoristică pe bază de buget, iar micii mult mai proşti

 

Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au făcut oraşul celebru. Îmi povesteşte:

„Nimeni nu ştia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Băieşu. Scriitorul o fi fost cu siguranţă aici, pentru că prea a reţinut bine amănunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii şi berea de pe peron. Dacă printr-o minune părintele nostru literar m-ar putea asculta, i-aş spune că acum e sărăcie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai proşti, la fel şi berea. Am încercat să păstrăm tradiţia cultural-umoristică din Lehliu, cât am putut. Opt din nouă oameni din oraş ştiu cine a fost Tanţa si Costel. La Casa de Cultură Lehliu organizăm spectacole dar rar, după buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria şi Turcia care ne vizitează înca. Altfel am fi morţi. Acum vrem să punem o placă memorială pe peronul gării: AICI s-au cunoscut Tanţa şi Costel. Macar atât să putem face şi noi, pentru că nu avem altceva cu ce să ne mândrim. ”

 

Bocceaua cu nuci

 

Femeia cu ţâncul de pe peron nu numără mai mult de patruzeci de ani. Atâţia are, îmi arată buletinul, vazându-mă neîncrezător. Grijile, munca şi suferinţa o fac să pară trecută de şaizeci.

-Mă cheamna Stroe Maria, maică sau domnule, ca mi-s femeie de la ţară şi nu ştiu cum să iţi spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt aci, aproape de Lehliu. Mă duc la Bucuresti cu Neluţu, aartă spre copil. Se vede lucru că Dumnezeu a zis că n-am necazuri destule cu cinci copii şi barbatu beţiv şi somer. Âsta mic trebuie să se opereze de inimă, au zis doctorii că are nu ştiu ce carne crescută acolo şi, dacă mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit că se dă două-trei sute de euro pentru aşa o operaţie, dar de unde păcatele să le iau ? Avem pământ, are omul meu tractor şi mai lucrează la oameni, am vândut şi viţica dar mai mult de o sută n-am reuşit să adun. Am luat o gâsca, ouă, brânză, o damigeană de tulburel, poate dă Dumnezeu şi mă descurc. Am venit mai devreme la gară, că eu nu sunt umblată cu trenul şi mai bine să aştept eu, că trenul nu sta după mine.

Îi spun de ce am poposit pe peronul lor.

-Tanţa şi Costel? N-am auzit, maică, dacă-mi zici din ce sat şi ai cui sunt, poate oi şti.

Îi urez noroc, îmi  mulţumeşte de vorba bună şi îmi întinde o bocceluţă cu nuci. Eu sunt atins inexplicabil de gestul ei, mult peste cât era normal. Un nod în gât de parcă mă cautam acolo pe mine, nu povestea lui Băieşu adaptată vremii şi aşteptată la gazetă cu dead-line. Nu vreau să iau nucile, dar îmi spune că dacă nu primesc ceva de la ea, ca s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va întoarce impotriva ei, fiindcă n-a ştiut să omeneasca un străin care i-a urat de bine la mare necaz.

Mi se face ciudă pe lacrimile care se ivesc, de când mă ştiu, atunci când nu aş vrea să le las libere.

 

Sâcâială. O jumătate de porc pentru un loc în cămin

 

Din cei trei bărbaţi de la început au mai rămas pe peron doar doi. Şi ei merg la Bucuresti şi tot cu necazuri, adică „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei. Se prezintă.

-Stan Dumitru îmi zice, sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucureşti, a ţinut alde mă-sa să o facă economistă, că la  coada sapei sughiţa. Acum, are dreptate şi femeia, că dacă nouă ne cresc ciulinii în talpă, barem copilul să o ducă mai bine. Atâta că mă omoară cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu înţelegi ? Când a intrat la cămin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ăla de dădea locurile. La fiecare două săptămâni mă sâcâie de mâncare şi de bani, că la cantină din varză şi cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rău de tot. Ne-a trimis vorbă să-i aducem bani de cizme, că a venit iarna şi îi e ruşine să umble tot cu alea de anul trecut. Ştiu ca e iarnă, dar banii vin tot din cer ca zăpada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am băgat în pământ să-l arăm, semănăm şi aşa mai departe. La ţară munceşti ca prostul, să nu zică lumea că stai şi câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucureşti pe naşi-su, să-l mai sâcâie şi pe el de bani, că eu m-am săturat.

 

Nici Tanţa şi nici Costel şi nici părintele lor literar nu mai există astăzi. Gara Lehliu există. Oraş şi gară au devenit ceea ce erau înainte ca harul unui scriitor să le înnobileze, un loc unde nu se intâmplă niciodată nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali trăiesc banal şi liniar fiind, fără a o şti, o reîncarnare perfectă a celor două personaje. O monotonie existenţială spartă de drumuri scurte până la Bucureşti, doar că pornite dintr-un loc cândva celebru.

Acum, la Lehliu Gară, trenul stă un minut. Dar suficient cât să caut, modificat la scară, Lehliul vieţii mele din afara Lehliului şi peronul cenuşiu-modest pe care l-aş putea înnobila, la rându-mi, cu harul meu de reporter radiograf al clipei. Apoi am desfăcut bocceaua cu nuci.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Însemnări de reporter: În gară la Lehliu…&8221;

  1. ai mare dreptate cu Lehliul….CINE AR FI STIUT DACA NU ERA BAESU….dar a fost Lehliu si de aia Baiesu a avut suceces….scrii frumos si interesant…zi faina si mult spor in toate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s