CANTONUL PĂRĂSIT

trenMiez de noapte cu lună plină. În râpa lui Belzebut lupii urlă a moarte şi hău. Locomotiva cu aburi pufăie scremut suduind, din toate pistoanele, urcuşul câinesc. Mecanicul aruncă lopată după lopată, cărbuni în cazanul cu foc. Nu înţelege şi pace de ce a fost trimis în cursă de noapte prin pustietatea aceea. Nici ziua nu se înghesuie călătorii. Acum este singur, singur. Mai marii de la chefereu i-au poruncit să plece. Cică au primit un telefon de la Şeile Dracului, că au rămas oameni înzăpeziţi la canton. Ninge potop. Pe aici pe undeva ar trebui să fie cantonul. Şinele ar fi trebuit şi ele să se sfârşească demult. Şi, totuşi, trenul continuă să alunece prin zăpadă. O umbră albă, ceţoasă, apare răstignită la o curmătură de deal. Mecanicul aude clănţănit de macaz. Trenul îşi schimbă direcţia. Pe aici nu a fost niciodată linie !! Frânele plâng, ţipă, fumegă. Garnitura se prăbuşeşte în Prăpastia Sânzienelor. În urmă, zăpada înroşită acoperă bucăţi de carne hăcuită. Abia acum se zăreşte cantonul.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns între Şeile Dracului din Rarău. Este un fost canton, de pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani, iarba creşte în voie peste şinele ruginite. De peste treizeci de ani nu a mai trecut tren. Nici astăzi nu s-au putut stabili cauzele accidentului. Din locul unde se terminau şinele până la prăpastie sunt peste trei kilometri. Oamenii locului au uitat ideea de tren. Din când în când, în nopţile cu lună plină, la fereastra cantonului fumegă o lumină. Despre ea, baba Rafira ştie multe, dar nimeni nu o bagă în seamă.

Este o dimineaţă banală de început de week-end. Banală rău ! Un grup de tineri ia muntele pieptiş. Vor să ajungă la Pietrele Doamnei. Sunt doi băieţi şi două fete, studenţi la Universitatea din Iaşi. Costin, conducătorul cetei, a făcut alpinism de performanţă. Şi-a echipat colegii ca la carte cu bocanci, corzi, haine de ploaie şi vânt. Cunoaşte bine muntele. Îl ştie şi de bun şi de parşiv. Ziua este superbă. Nici o adiere de vânt nu înfioară liniştea brazilor. Undeva departe, dincolo de Movila Ciobanului, se zăresc câteva dungi de nori vineţii. Se râde mult, făcându-se popas în tot locul. Fiecare poiană, fiecare copac căzut, merită popas de priveală. Degeaba le spune Costin că îi va prinde noaptea în pădure. Fetele culeg flori de munte iar băieţii nu au altă grijă decât să le facă pe plac. Sunt perechi. Călin cu Rodica şi Costin cu Cristina. Primii sunt din Bucureşti, dar au ales să facă lieterele la Iaşi, pentru a fi mai aproape de Eminescu şi de albastrul din Sala Paşilor Pierduţi. Albastrul lui Bălaşa. Ceilalţi sunt ieşeni get-beget şi nu prea le au cu poezia, mai mult cu fizica cuantică.

Nu mult după ora prânzului aerul devine apos.

  • Să ne grăbim,spune Costin.O să vină furtună.
  • Las-o moartă! De unde furtună în iunie? se miră Rodica. Nu simţi cum arde soarele şi brânduşele astea nu mă mai lasă să plec. Fricosule, inginerule, ce cauţi tu pe munte?!
  • Hip, hip, ura! Strigă Călin. Adunăm sfatul bătrânilor. Mare dezbatere mare! Cui i-e frică de ploaie? Cine vrea să plecăm şi să fugim de poezia pietrelor din Rarău?

“Sfatul” ţine peste trei ceasuri. Până la urmă, raţiunea învinge, la fel şi norii. Se face aproape întuneric şi suflă vânt rău, păgubos. Costin decide:

  • Repede! O luăm pe scurtătură pe la Şeile Dracului. De acolo urcăm spre nord-vest şi în două ore suntem sus, la cabană.

Pornesc în şir indian. Costin în faţă, Călin în spate, au făcut un fel de scut viu la adăpostul căruia mărşăluiesc fetele. Poteca nemarcată este plină de  bolovani şi crengi răsucite. Se înaintează greu, cu furtuna care îi mână din spate. Ciudat! De jur împrejur se aud tunete, dar ploaia pare să-i ocolească. Într-o oră se face  beznă. Nu au decât o singură lanternă cu bateriile pe sponci. O ţin mai mult închisă şi totuşi poteca este luminată. Luna plină le apare mereu în faţă. Bateriile se termină rapid şi luna rămâne unica sursă de lumină. Începe ploaia. O ploaie torenţială, apocaliptică, îi udă până la piele. Trăznetele îi ocolesc, dar cad destul de aproape. Părăsesc poteca şi ţin, drept, lumina lunii.

  • Suntem salvaţi, am găsit adăpost! Spune Costin. În vale, între Şeile Dracului, este un canton părăsit.

Uşa cantonului se deschide la prima apăsare pe clanţă. Parcă nici nu ar fi trecut peste ea ploi şi zăpezi.

 

                Vrăji de dragoste şi de moarte

         

 

Înăuntru sunt două odăiţe curate. Pe o măsuţă şchioapă o lampă cu gaz, un aparat morse şi un caiet cu pagini îngălbenite. Călin îl deschide curios. Pe prima foaie stă scris cu cerneală: “Calistrat Bengescu- cantonier. Caiet de serviciu”. Urmează date din anul 1957: trenurile vremii, orele de sosire, numărul de vagoane. Pe ultima filă, o altă mână, cu un alt scris, uşor buclat, a consemnat: “24 decembrie, ora miezului de noapte. Calistrat s-a logodit cu Sânzienele. Cu mine nu s-a potrivit la vorbe, nici la tăceri şi nici nu a mai vrut să aştepte. A se feri de luminăşi tren.”

  • A se feri de lumină şi tren…ce frumos spus! zice Rodica. Cine ştie ce vrăji de dragoste şi de moarte ascunde textul ăsta.
  • Prostii! spune Costin. Mai bine să căutăm ceva de pus pe foc, că suntem uzi leoarcă.
  • Da, dar focul o să dea lumină şi…
  • Mai slăbeşte-mă, poeto! N-am chef să fac pneumonie pentru gărgăriţele tale de sub bucle.

În cea de a doua cameră găsesc lemne de foc. Cu un dispreţ suveran  pentru romantisme şi alte dulcegării, Costin rupe fila cu textul misterios şi aprinde focul. Flacăra luminează ceasul cu cuc din perete. Este întors, ticăie şi arată miezul nopţii. Deodată, liniştea se sparge în cioburi de fum. Un huruit se aude din ce în ce mai aproape. Pare a fi un tren din cele vechi, cu locomotivă cu aburi. Ploaia se transformă în ninsoare.

  • Ninge în toiul verii! se sperie Rodica. « A se feri de lumină şi tren ». Eu v-am spus ! Nu trebuia să arzi foia.

Prin ferăstruica rotundă, tinerii văd trenul apropiindu-se. Pe şine, o mogâldeaţă albă îşi aşteaptă sfârşitul. Trenul o sfârtecă fărâme, apoi dispare într-un hău de prăpastie.  Cei patru se strâng unul în altul. Se ciupesc pentru a se încredinţa de trezire.  Masa de carne sângerândă se adună din zăpadă şi se îndreaptă spre ei. De data asta, uşa cantonului se deschide greu, cu scrâşnet lugubru. Un bărbat de vreo treizeci de ani apare pe prag. Poartă strai alb pe care sângele proaspăt desenează maci rubinii. Nu pare a-i lua în seamă. Se apropie de masă. Deschide caietul şi spune aproape şoptit:

  • Iar m-ai chemat, Rafiriţă! Este a treia oară săptămâna asta, oi fi înţeles în sfârşit?!

Nu găseşte pagina. O caută disperat. Mâinile încep să-i tremure şi îşi bulbucă ochii morţi, prin odaie.

  • Ce căutaţi voi, aici? Cine v-a dat voie să mă smulgeţi Sânzienelor din adânc?!

O vede pe Rodica în genunchi, tremurând la icoană.

  • Nu-ţi fie frică, Rafiriţă! Ce tânără şi frumoasă eşti, ca atunci… De ce i-ai lăsat să mă ardă, arzându-ne? Nici acum nu ai găsit vorbe, Rafiriţă? Ţi-ai făcut-o cu mâna ta, fi-ţi-ar ale apelor de tăceri! De acum nici măcar tu n-ai să mai poţi amăgi Sânzienele, să mă lase să plec. Se crapă de ziuă, auzi! Mă asteaptă, hapsânele…

Pleacă. Focul se stinge. Este singură în canton. Nu, n-a visat !

 

Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător !

Şi, totuşi… Abia după o bună cale de mers zăreşte şine de tren. Le urmează şi par că duc nicăieri. De peste un ceas peisajul rămâne la fel: râpi abrupte şi pâraie repezi. Într-un târziu, apare dintr-o viroagă, un bordei povârnit. Obosită, flămândă, speriată, Rodica cere adăpost. Îi deschide o bătrână îmbrăcată în negru. Anii i-au nins tâmplele fără a-i gârbovi şi spinarea.

  • Intră, te aşteptam. Eu sunt Rafira. Nu-ţi fie frică, ai ochi buni.Semeni cu mine în tinereţe. Acelaşi păr roşcat, aceiaşi pistrui, acelaşi zâmbet care spune atâtea ştiutorului să-l citească. Ai avut dreptate. Nu trebuiau să ardă foaia din urmă. Era un om bun, Calistrat, disperarea l-a scos din fire.

Tace o vreme. Pune pe masă caş afumat, lapte, mămăliguţă fierbinte. Rodica mănâncă cu poftă. Nici ea nu ştie de ce nu o mai miră nimic. Întreabă din ochi şi bătrâna răspunde:

  • Tot aşa ne citeam şi noi gândurile. Parcă eram fermecaţi, nu aveam prea multă nevoie de vorbe. Când le rosteam, nu le pricepea nimeni în afarăde noi. Babele satului spuneau că am găsit iarba fiarelor şi ne-am tăvălit, goi, într-însa. Proastele, ce ştiau ele! N-am apucat să ne fim unul altuia, bărbat şi femeie. Calistrat era tare chipeş la vorbe. Te aducea unde voia el. Mi-au plăcut vorbele lui şi lui, tăcerile mele. Cred că şi-a pus în cap să le mântuie. A mugurit în noi nevoia de a ne fi prin preajmă. Nevoia de a fi noi înşine şi de a vorovi pe limba noastră. Ne ghiceam atât de bine gândurile…Doamne, ce frumos a fost şi ce nefiresc, firescul nostru.

Rodica a ridicat privirea şi bătrâna a înţeles.

  • Ştiu ce vrei să spui, dar nu a fost dragoste asta, sau poate a fost ceva mult mai mult. Bărbat fiind, a căzut în ispită şi de atunci nu am mai crezut în vorbele sale. M-a cerut de nu ştiu câte ori de nevastă. Când l-am înţeles, era prea târziu şi el îşi pierduse răbdarea. S-a însurat, ca să se răzbune. Nu pe mine, pe el. După doi ani m-a căutat. Cu nevasta nu s-a înţeles niciodată … la vorbe. Îl spăla, îl călca, îi gătea. Dar el de vorbe avea trebuinţă. S-a făcut cantonier în munţi, ca să fie aproape de mine. În noaptea aceea aflase că mă mărit. Nu era adevărat, l-au îmbrobodit Sânzienele, că era noaptea lor. Ce vrăji au făcut nu ştiu, dar l-au luat de ibovnic, după ce au abătut trenul din drum, pentru a-l sfârteca de mine. M-am dus să-l îngrop, dar mi-o luaseră fiarele înainte. Atunci am scris foaia aceea. În nopţile cu lună plină, când scade puterea sânzienelor, aprind lumina şi-l chem. Nu stă mult, doar până în zori, dar nouă ne ajunge. Încă ne mai ştim zice atâtea ! Nu m-am măritat niciodată. Nici alt strai n-am îmbrăcat, decât cel nergu. Acum s-a mântuit. La noapte mă duc la canton. Mai am o ultimă datorinţă faţăde el. Tu, fată, să te fereşti de lumină şi tren. Dacă vei întâlni potrivitorul tău de vorbe, să nu-l laşi călător, ai văzut doar ce ştiu face sânzienele. Jos, la gară, îţi vei întâlni prietenii.Ţi-am spus că e om bun, s-a prefăcut că-i omoară, aşa de durere. Dacă îşi vor aminti ceva, spune-le că au visat.

Din bordeiul povârnit ies, în miezul zilei, două femei. Cea tânără, coboară spre tren. Cealaltă, urcă spre tren.

Ziua, cu greu îl observi, ascuns printre Şeile Dracului, din Rarău.  Este un fost canton, pe o fostă cale ferată. De peste treizeci de ani iarba creşte în voie pe şinele ruginite. Din când în când, în nopţile cu lună plină, o lumină mai fumegă la ferestrele cantonului. Despre ea, Rafira ştie multe, dar acum nu mai poate spune nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s