Ultima haltă


DSCN5033
Sunt semenii noştri după chip, umblet şi grai. Au avut nume. De sfinţi, de coţcari, frumoase, urâte, nume. Majoritatea le-au uitat, dacă le-au ştiut vreodată. Nebuni, sau doar bătrâni şi bolnavi, s-au aciuiat prin cimitire. Ca într-o ultimă haltă. Cerşesc, plângăreţ, o lingură de colivă, un gât de rachiu şi de 1 leu speranţă. Un reportaj în lumea lor, timp de patru Dumineci. O lume mată, existenţe volante pe care destinul şi-a voalat ultimul film cu peliculă. Morţi vii care trăiesc de pe urma morţilor morţi…

Cimitirul Izvorul Nou: Trei, Doamne şi toţi trei

Sunt trei fraţi pe care neputinţa i-a lovit laolaltă şi aproape sincron. Fraţii Petreuş le spun, în batjocoră, babele căndelărese. Ei nu se supără. Încearcă un zâmbet şi dezvelesc,  tâmp, urme de dantură ciobită. Sunt din Siriu, de lângă Buzău. Cel mare are 70 de ani, ceilalţi doi, gemeni, câte 63. Nu îşi mai amintesc cum au ajuns în Bucureşti. Nici dacă au familie sau au avut cândva. Cel mare zice că tot neamul lor a avut cruci. În sânge, nu din astea de cimitir…

Nu sunt agresivi, fraţii Petreuş. Stau opintiţi unul în altul, pe o bancă de lângă capelă. Întind mâna, ca la comandă, când cineva trece prin faţa lor. Au şi luat bătaie, de multe ori, că au întins mâna şi la alţi “colegi”, cerşetori în putere fără chef de glume senile. Zgribuliţi şi îngheţaţi, Trei Doamne şi toţi trei împart un singur fular şi nişte mănuşi grosolane, din resturi de lână. Noaptea dorm într-un cavou părăsit. Groparii îi mai necăjesc când se îmbată, dar s-au obişnuit cu ei şi o să le pară rău când le-or trece numele cu creta pe tabla de înhumări de la poartă. “Chestie de o lună, două”, zice Gore Cazma şi aruncă chiştocul de căpătat într-o groapă proaspăt săpată. Se canonenşte cu ploaia care tot o umple cu apă. Din apa din groapă se iţeşte, diform, chipul tâmp al fretelui cel mare. Înţelesese că vorbim de el şi venise să arunce un ochi, chiar dacă demult nu mai pricepe nimic din mersul şi vorbele lumii reale.

Cimitirul Bălăneanu (Iancu Nou): Ina regina, ţiitoarea Regelui Soare

Şi Ina e dusă din lume şi Ina e chiriaşă de cimitir. Halta ei este la Bălăneanu, pe Vatra Luminoasă. Ceva mai întreagă la minte, Ina e angajată de rudele răposaţilor să aibă grijă de morimnte, să aprindă candela şi să tămâie la zile mari. La 28 de zile odată o apucă şi pe ea strechea ţi nebunia, în lipsă de altceva. Povesteşte cui vrea să o asculte că a fost ţiitoarea Regelui Soare, Ludovic ăla al franţujilor care a tăiat cu sabia nu ştiu câţi conţi, marchizi şi baroni pentru nurii curtezanei Ina. Cicatricea de sub ochiul stâng o are de la o păruială cu Madamme de Popmadour….

Ina doarme totuşi în casa ei, o garsonieră confort III mobilată cu troace din talcioc şi o pisică. Cu ea împarte coliva şi pacheţelele cu pomană. A avut o fată din flori care i-a făcut o nepoată din flori, pe care a abandonat-o în maternitate şi “alde mă-sa, adică fii-mea s-a dus în Cipru să se facă dansatoare, dar eu cred că tot curvă a ajuns, că altă şcoală nu are”.

Codă la o simfonie a destinului

Sunt semenii noştri la chip, umblet şi grai. Drame mici i-au aruncat în mijlocul cimitirelor, morţi vii care trăiesc de pe urma morţilor morţi. În gropile proaspăt săpate, cu apă pe fund, se oglindesc feţele lor, refuzaţii şi repauzaţii destinului. Ultima haltă se numeşte, pentru ei:  De 1 leu speranţă. Speranţa sau poate utopia că şi mâine va mai fi o zi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s