Viaţa, ca un nechezat chior

În coasta dinspre lacuri a Bucureştiului se află un parc proţăpit pe o vale. Înainte îi zicea 23 August şi fusese săpat în 1953  pe vremea Festivalului. Acum îi zice Naţional, dar chiar nu contează cum dracu îi zice. De vreo săptămână apare aici, zi de zi, omul cu nechezatul chior. Şi şchiop. Sasu îl cheamă pe om şi Licu, pe cal. Sunt amândoi din Hobiţa Gorjului. Şi de iesle şi de pământ. O ţâră de uliţă mai la Sud de Brâncuşi.

necheyat

Sasu e îmbrăcat ca vai de el, cu nădragi din pânză de sac, pufoaică roasă şi o bască spartă, de la vreun bunic proletar. Să aibă 40 de ani sau doar  30, depinde câte luni o avea anul la el. Vorbeşte tot timpul cu calul şi îl paşte prin parc. Îl paşte, vorba vine, îl amăgeşte mai mult, cu un simulacru de iarbă uscată ca paiul. Copiii locului râd de el, babele îl suduie şi zic că-i cu capul. Ca să îi aflu povestea mă împrietenesc cu calul. Îmi e drag calul ăsta mare şi slab, alb şi ciolănos, de îi numeri coastele, câte trei. Îmi aduce aminte de Fefeleaga…  Îi aduc ovăz încolţit cu miere şi îi suport cu greu privirea tristă şi chioară, doar dintr-un ochi. După ce vin trei zile la rând nu se mai fereşte. Nici el, nici Sasu. Mă simt de departe şi fug la debarcader să primescă tainul de boabe dulci. Sasu l-a crescut pe Licu de mic. S-a născut şi chior şi şchiop şi au vrut să-l omoare. Nu era bun nici de arat, nici de căruţă, de nimic. Sasu l-a luat şi de suflet şi de căpăstru. I s-a dus vestea în sat de nărod, că nici la horă Duminica nu se ducea fără cal. Odată a intrat în vorbă cu o fată pe care o plăcea tare. Ea l-a ispitit să vină seara pe deal şi a venit Sasu cu tot cu Licu. Când le era lelea mai dulce, calu a nechezat chior, pe o singură nară. S-a speriat fata rău, l-a afurisit şi s-a măritat cu altul.

Lumea l-a luat de nărod. La militărie nu a fost voie să vină şi calu. Sasu a fugit de acasă şi s-au ascuns în Parâng. De acolo l-au şi prins la oaste, noroc cu un căprar de omenie care l-a luat pe Licu şi l-a dus la o vădană de la Tismana, să aibă grijă de el, că tot avea grajdul gol. În permisii, Sasu nu a fost deloc pe acasă. Doar la vădană, să vadă calul. După ce a terminat de făcut strajă patriei degeaba s-a însurat cu vădana. Licu a mers în fruntea nuntaşilor, aşa şchiop şi chior cum era, cu bradul şi flăcăii cu plosca. Nu a stat mult însurat, că de fiecare dată când necheza Licu, Sasu se dădea jos de unde era, din şură sau de pe muiere şi fugea la grajd să vadă ce-i. Într-o noapte, femeia nu l-a mai lăsat să intre în casă. A pus lacăte şi a dat drumul la câini. Au luat-o pe jos, din sat în sat, haida haida, până la Bucureşti. A tras la un văr de al treişpelea, prin Bariera Vergului. Are grijă de casă, vede de copchii, mai face o pâine în ţest, aşa, gorjenească. Nu cere simbrie, doar să îl lase să ţină calul în curte sau în garaj. Bine, zic, dar ce Dumnezeu paşte acum, iarna, Sasule? Inima iernii şi floarea pădurii, ce să pască, răspunde Sasu şi trage din ţigara de căpătat. Îmi şi arată botul îmbăloşat al calului, zgâriat de cioburile şi sârmele “civilizaţiei” urbane.

Pleacă fără rămas bun. Îl duce pe Licu de căpăstrul grosolan din sfoară de sac împletită în trei. După zece, hai, unşpe paşi, se opreşte şi se suceşte aşa, dintr-o rână. Zice: ”Doar ţie nu ţi-a fost frică de nechezatul chior. La bună vedere, bărbosule!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s