In gara la Lehliu “Iti mai aduci aminte, Tanto”?

 

poza-tanta-si-costel-720x380

 

Orasul Lehliu a devenit celebru datorita harului scriitoricesc al lui Ion Baiesu. Un serial de televiziune de mare succes, „Tanta si Costel”, isi are obârsia aici, pe peronul garii de Baragan ciulinos. Actorii Coca Andronescu si Octavian Cotescu au reusit sa interpreteze memorabil simpaticele

personaje. Cuplul Tanta si Costel reprezinta intruparea perfecta a sotilor blazati si cumsecade, a caror viata a esuat in formalisme, tabieturi si conveninete. Pe el nu-l poti scoate din automatismele cotidiene, singurele bucurii si placeri ale vietii reducându-se la o partida de table sau o „escapada” pe stadion la meciurile echipei preferate. Pe ea nu o intereseaza altceva decât retetele culinare, bârfa din scara blocului si intrebarea zilnic-obsesiva: „Ce mai gatesc azi?” Ce loc putea fi mai bine ales pentru intâlnirea unor asemenea oameni decât o modesta gara de provincie? Pe peronul din Lehliu cei doi servesc câtiva mici si o halba cu bere discutând, banal, despre viata. Se indragostesc la prima vedere, stabilesc in detaliu data si meniul nuntii si prind ultimul tren spre Bucuresti. Pe cel existential il vor pierde pentru totdeauna. Aniversarile cuminti ale casatoriei lor vor incepe, invariabil, cu fraza: ” Iti mai aduci, tu, aminte, Tanto, cum ne-am cunoscut noi in gara la Lehliu?”

Cum mai arata astazi celebra gara, ce se mai stie in urbe de Tanta si Costel si, nu in ultimul rând cum este viata pe un peron de provincie, am incercat sa aflam coborând in Lehliu.

 

Lehliu gara – oprirea un minut

 

Atât sta trenul in Lehliu. Abia ai timp sa urci sau sa cobori geamantanele, sacosele, canistrele. Trenul lasa in urma un peron cenusiu si singur. Cele sase linii de cale ferata sufera de paralelism de provincie. Nimic nu le deranjeaza, nimic nu le anima. Nici macar un om nu le traverseaza la intamplare riscând sa fie surprins de tren. In partea cealalta e câmp cât vezi cu ochii, la ce sa mai traversezi? Când am ajuns, era ora 13.00. Pe bancile roase de ploi picoteau pe peron patru oameni: trei barbati, o femeie si un pusti inalt cât piciorul mesei. Patru oameni si un sfert asteapta rabdator si plat.

I-am privit cam zece minute, timp in care nu s-au uitat, macar odata, la ceas. Intrigat, am cercetat mersul trenurilor. Primul tren sosea in Lehliu la 15.36, un accelerat de la Constanta. Mai era o ora si jumatate pâna atunci. De ce or fi venit oamenii acestia atât de devreme? Parca traiam, aievea, o nuvela a lui Rebreanu, cu niste tarani care, de teama, sa nu piarda trenul, au mers la gara cu cinci ore inainte. Si tot l-au pierdut, imbrânciti de pe scara de calatorii intarziati. Nu am intrat in vorba imediat cu deloc grabitii mei tovarasi de peron. M-am molipsit de calmul de Lehliu si am cercetat pe indelete gara si imprejurimile. Cladirea inalta contrasteaza vehement cu casutele joase din vecinatate. Pare o replica utilitara la silozul care se vede peste sine, departe, in câmp. Din interior gara arata mai bine, decât de afara, din drum. Este atât de ascunsa privirii, incât cu greu o poti gasi, daca nu esti de-al locului. Tencuiala jupuita, geamurile sparte si gunoaiele rau mirositoare intregesc in tushe groase schita de portret a garii. De pe  pereti pot fi citite, afisate pe geamurile biroului de miscare, reguli CFR cu specific local câte animale ai voie sa iei cu trenul – câini de vAnatoare, numai doi – pentru care platesti bilet si pentru care nu. In opozitie cu imaginea dezolanta a garii, peste drum se afla doua terase cochete, cu nume hazlii : „La motanul SRL” sau „Pur si simplu – biliard, pizza, bauturi racoritoare si spirtoase”. Revin pe peron mânat de o nevoie urgenta si fiziologica. Renunt la serviciile W.C.-ului garii, vesnic ocupat de o colonie impresionanta de gândaci.

 

„Micii sunt mai prosti si berea la fel”

 

tanta-si-costel   Primarul din Lehliu este mândru de personajele literare care i-au facut orasul celebru. „Nimeni nu stia de Lehliu pâna la serialul lui Ion Baiesu. Scriitorul fost cu siguranta aici, pentru ca prea a retinut bine amanunte specifice cum ar fi: alimentara cu autoservire, micii si berea de pe peron. Daca printr-o minune parintele nostru literar m-ar putea asculta i-as spune ca acum e saracie mare la Lehliu, iar micii sunt mult mai prosti, la fel si berea. Am incercat sa pastram traditia cultural-umoristica din Lehliu, cât am putut. Opt din noua oameni din oras stiu cine au fost Tanta si Costel. La Casa de cultura organizam spectacole rar, dupa buget. Noroc cu ansamblurile folclorice din Bulgaria si Turcia care ne viziteaza inca. Altfel am fi morti. Acum vrem sa punem o placa memoriala pe peronul garii: „Aici s-au cunoscut Tanta si Costel. Macar atât sa putem face si noi pentru ca nu avem altceva cu ce sa ne mândrim. ”

 

„Muncesti ca prostul, sa nu zica lumea ca stai”

 

Femeia cu tâncul nu numara mai mult de patruzeci de ani. Atâtia are, imi arata buletinul, vazându-ma neincrezator. Grijile, munca si suferinta o fac sa para trecuta de saizeci. „Ma cheamna Stroe Maria, maica, sau domnisorule, ca mi-s femeie de la tara si nu stiu cum sa iti spun. Mi-s din Valea Argovei, de pamânt, aci, aproape de Lehliu. Ma duc la Bucuresti cu Nelutu, baiatul cel mic. Se vede lucru ca Dumnezeu a zis ca n-am necazuri destule cu cinci copii si barbatul betiv si somer. Ăsta mic trebuie sa se opereze de imina, au zis doctorii ca are nu stiu ce carne crescuta acolo si, daca mai intârziem mult, nu mai pot face nimic. Am auzit ca se da doua-trei sute de dolari pentru asa o operatie, dar de unde pacatele sa le iau ? Avem pamânt, are omul meu tractor si mai lucreaza la oameni, am vândut si vitica dar mai mult de o suta n-am reusit sa adun. Am luat o gâsca, oua, brânza, o damigeana de tulburel, poate da Dumnezeu si ma descurc. Am venit mai devreme la gara, ca eu nu sunt umblata cu trenul si mai bine sa astept eu, ca trenul nu sta dupa mine. Tanta si Costel? N-am auzit, maica, daca-mi zici din ce sat si ai cui sunt, poate oi sti”. Ii urez noroc, imi  multumeste de vorba buna si imi intinde o bocceluta cu nuci. Nu vreau sa le iau, dar imi spune ca daca nu primesc ceva de la ea, s-o pomenesc când oi mânca, norocul pe care i l-am dat se va intoarce impotriva ei, ca n-a stiut sa omeneasca un strain care i-a urat de bine la necaz.

 

O jumatate de porc pentru un loc in camin

 

Din cei trei barbati de la inceput au mai ramas pe peron doar doi. Si ei merg la Bucuresti si tot cu necazuri, adica cu „sâcâieli”, cum spune unul dintre ei.  „Stan Dumitru imi zice si sunt din Lehliu-sat. Am fata la facultate la Bucuresti, a tinut alde-ma-sa sa o faca economista, ca la  coada sapei sughita. Acum, are dreptate si femeia, ca daca noua ne cresc ciulinii in talpa, barem copilul sa o duca mai bine. Atâta ca ma omoara cu sâcâieli, ma sâcâie cu banii, nene, ce nu intelegi ?! Când a intrat la camin, m-a sâcâit de o juma’ de porc, darul la ala de dadea locurile. La fiecare doua saptamâni ma sâcâie de mâncare si de bani, ca la cantina din varza si cartofi nu-i scoate. Acum sunt sâcâit rau de tot. Ne-a trimis vorba sa-i aducem bani de cizme, ca a venit iarna si ii e rusine sa umble tot cu alea de anul trecut. Stiu ca e iarna, dar banii vin tot din cer ca zapada ? Pe grâu nici nu ne-am scos cât am bagat in pamânt sa-l aram, semanam si asa mai departe. La tara muncesti ca prostul sa nu zica lumea ca stai si câstigi, sufletul. Uite, acum i-l duc la Bucuresti pe nasi-sau, sa-l mai sâcâie si pe el de bani, ca eu m-am saturat”.

lehliu-gara-peron-mare  Nici Tanta, nici Costel, nici parintele lor literar nu mai exista astazi. Gara Lehliu mai exista inca. Oras si gara au devenit ceea ce erau inainte ca harul unui scriitor sa-le inobileze, un loc unde nu se intâmpla niciodata nimic. Oameni cu necazuri tipice de provinciali traiesc banal si liniar fiind fara a o sti, o reincarnare perfecta a celor doua personaje de fictiune. O monotonie existentiala sparta de drumuri scurte pâna la Bucuresti, pornite dintr-un loc cândva celebru. Acum, la Lehliu Gara trenul sta doar un minut.

Anunțuri

Un gând despre &8222;In gara la Lehliu “Iti mai aduci aminte, Tanto”?&8221;

  1. Naratiunea reflecta fidel situatia, traiul oamenilor e unul greu acolo si marcat de privatiuni. Oamenii ajung devreme la gara din satele invecinate, pentru ca de asa natura sunt legaturile cu microbuzele care ii transporta. Cunosc cumva situatia, nevasta mea e din Valea Argovei, dar nu ne-am cunoscut in gara Lehliu, asemeni lui Tanta si Costel, ci la liceu, la Branesti, la granita dintre Baragan si Capitala. Va dati seama ca, daca am ales forma comoda de a ma casatori cu colega de banca, nu putem fi nici noi nimic altceva decat „intruparea perfecta a sotilor blazati si cumsecade, a caror viata a esuat in formalisme, tabieturi si conveniente”. Nuvela lui Rebreanu se numeste Prostii si poate fi citita aici: http://www.limpede.com/uploads/8/1/3/4/81345/rebreanu-liviu-prostii.doc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s