Istoria reportericeasca a literaturii romåne (III) De la Humulesti la Ticau. Pe urmele lui „Popa Smântână”

bojdeuca_lui_ion_creanga

In anul 2014 de la nasterea Mântuitorului,  putin pasatori la primirea Romåniei in NATO si UE, raportul leu-euro sau leu-dolar, razesii lui Creanga au ramas aceiasi. La Humulesti, Brosteni, Pipirig sau in mahalaua Ticaului se traieste intr-un timp aparte, mitic si nu tocmai. Rudele de sAnge ale „baditei” s-au stins acum patru ani. Au ramas, in schimb, Gerila, Flamânzila, Danila Prepeleac, Mos Nechifor Cotcariul, Stan Patitul si altii ca ei, oameni traitori la apa Ozanei nemuriti in „Povesti, povestiri, amintiri.” Si-au pastrat intact modul de viata arhaic si limbajul colorat, pitoresc pâna in maduva silabei, pigmentat din belsug cu „vorba ceea”, si  „nu va fie lucru de saga”.

 

„Cum cine-i? Ionica al nostru,da’ s-a subtiat de la ploaie”

 

„Stau câteodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre pe când incepusem si eu, dragalita-Doamne, a ma ridica baietas la casa parintilor mei, in satul Humulesti, din târg drept peste apa Neamtului; sat mare si vesel, impartit in trei parti, care se tin tot de una: Vatra satului, Delenii si Bejenii.”

Soseaua de la Piatra la Târgu Neamt serpuieste moldovenesc printre coline.In Oslobeni apar primele caruri cu boi si roti de lemn. Liniste mângâiata de bucium, sparta de talangi, liniste atipita de tihna. Un indicator banal din tabla vopsita. „Humulestii Noi”. Oprim lânga biserica.In curte, un bust al lui Creanga ii dezvaluie o silueta de propaganda. Daca ar fi fost asa slab la cincizeci de ani , „badita” ar fi apucat suta. La crâsma de peste drum, doi barbati in putere beau aldamasul bucurosi de  vânzare buna.Ii intreb a cui este statuia. „Cum a cui? A lui Ionica al nostru. De ce e asa slab? I-auzi vorba! Pai, la cât a stat in ploaie…”

Drumul spre bojdeuca trece pe lânga un cires celebru. Al tusei Marioara, a cu cânepa, nu va fie lucru de saga! Vatra satului, Delenii si Bejenii nu mai exista decât in carte. Acum Humulestii sunt un cariter al Târgului Neamt. La bojdeuca, un soare cetos pare sa fie singur acasa. Nu e.Ii tine de urât supraveghetoarei.

„Nu stiu altii cum sunt, dar eu, când ma gândesc la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stâlpul hornului  unde lega mama o sfara cu motocei la capat de crapau mâtele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humulit de care ma tineam când incepusem a merge copacel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi baietii de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc, parca-mi salta si acum inima de bucurie!”

Pâna in 1930, bojdeuca a fost locuita de nepotul dinspre tata al scriitorului, Petre Ciubotaru. Apoi s-a mutat aici fata „fratelui Zahei” cel cu care Creanga a tinut debit de tutun pe Strada Mare a Iesului.In 1952, Soficai ZaheiGrigoriu i se va construi o alta casa, bojdeuca intrând in circuitul caselor memoriale. S-au mai pastrat nu multe obiecte originale: hainele parintilor de sarbatoare, covorul, masa rotunda de mamaliga, trei icoane, blidarul si motoceii. Ceaslovul a fost achizitionat de la biserica, cel pentru care au patimit „cuvioasele muste si cuviosii bondari” pierzându-se.

|ntr-un perimetru restrâns, jur imprejurul casei, te afli in plin epos al „Amintirilor din copilarie”. Ciresul, teiul cu pupaza si drumul pe care a fugit Nica la scalda sunt semnalizate de panouri cu citatele respective si chipul lui Creanga in medalion. Chiar lânga indicatorul „Spre Ozana” se face o mica piateta. Este zi de Duminica, dupa slujba. Barbati si femei in haine de sarbatoare se opresc sa surâda amintirii lui Nica a lui Stefan Apetrei.Il stiu din carte si din povestile strabunicilor. Numele de Creanga este raspândit in Humulesti si toti se considera rude de departe cu scriitorul: „Toti suntem neam cu el, maica, neam din cumetrii – spune batrâna Eufrosina Creanga. Singurul stranepot din Humulesti, profesor de matematica in satul vecin, Vânatori, a murit acum doi ani. Mai are rubedenii indepartate pe la Pipirig si Brosteni, dar aici noi i-am mai ramas si el noua, vorba ceea: <<Mai aproape-i camesa decât dulama>>.”

Prea putini pasatori de tranzitie, humulestenii anului 2013, nu si-au pierdut jovialitatea, umorul, limbajul colorat si acea capacitate ancestrala a luarii in saga. Nicolae Cârje este tehnician silvic la Ocolul de Vânatoare de lânga Mânastirea Neamtului. Problema retrocedarii padurilor nu il afecteaza prea tare, a gasit solutia pentru a nu ramâne fara slujba: „Se aude ca Mânastirea va primi toate padurile din jur asa cum le avea odata si ca o sa ramânem pe drumuri. Atâta sfârâiac pentru nimica.Imi las barba si ma bag padurar la popi!” Parca il si vezi pe Creanga luând in râs metehnele calugaresti de care era atât de hârsit: „<<Mielusa lui Dumnezeu / Ici in vale la pârau>>. Iar câte un glas raspunde: <<Hop si eu de la Durau / Berbecul lui Dumnezeu>>”

 

O vecina: „Creanga era matahalos si venea beat pe Scaricica”

 

„Cum nu se da scos ursul din bârlog, taranul de la munte stramutat la câmp si pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, când veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei. (…) Si Iasii, pe care nu-i vazusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii (…) caci nu va para saga: de la Neamt pâna la Iasi e câtu-i de la Iasi pâna la Neamt, nici mai mult, nici mai putin.”

Mergând spre Iasi refacem, initiatic, drumul pe care l-a facut Creanga in caruta lui Mos Luca harabagiul spre a deveni popa dupa dorinta mamei sale. Odata trecut podul de peste Siret se indinde ses cât vezi cu ochii. Parca pentru a depune marturie de autenticitate ne invadeaza tântarii. Bine zicea carutasul din Humulesti:„Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura si tântarii te chinuie amarnic. N-as trai la câmp, Doamne fereste!” Obsedat de vorbele harabagiului, Creanga isi cumpara pe 25 iunie 1879 o casuta mica de valatuci in mahalaua Ticaului din marginea dinspre Sararie a Iasului. O boteaza bojdeuca si si-o amenajeaza cu tot confortul humulestean. Ozana este imaginata de un put cu apa rece, iar locul de scalda, un poloboc pântecos. Gazda primitoare a casutei pasite de Eminescu este nimeni altul decât poetul optzecist Daniel Corbu, paznic de zi si de noapte a acareturilor lui Creanga. Venit tot de la apa Ozanei, Daniel Corbu nu este un simplu profesor muzeograf si un poet reprezentativ al generatiei lui Florin Iaru si Mircea Cartarescu. S-a mutat aici cu arme si bagaje locuind la propriu in muzeul din curte. Vorovirea despre cel caruia mahalaua ii spunea „Popa Dracu” sau „Popa Smântâna” incepe pe prispa dinspre Ciric unde Eminescu a scris „Sara pe deal” si continua, se putea altfel, la crâsma „Bolta rece”: „Aici si nu la Humulesti se afla adevarata „acasa” a lui Creanga. Toate obiectele expuse in cele doua incaperi  sunt cele originale: masuta de brad la care si-a scris opera, icoana daruita de David Creanga, medalionul junimistilor s.a.m.d. Bojdeuca din Ticau este primul muzeu al unui scriitor român inaugurat pe 15 aprilie 1918. Aici a trait „badita” din 1872, de când a fost dat afara din preotie (mergea la teatru, tragea cu pusca in ciorile de pe turla mânastirii Golia, isi tunsese pletele, mai si fuma iarba dracului, cum scrie in raportul conciliului bisericesc),  pâna pe 31 decembrie 1889. A murit pe patul de colo si au trebuit sa taie geamul ca sa scoata sicriul afara din casa. A scandalizat mahalaua cu chefurile lui de pomina, exista reclamatii ale vecinilor in arhiva primariei. Nu l-au inteles atunci, dar din pacate nu-l inteleg megiesii nici astazi. Dati o raita prin vecini si convinge-ti-va singur!”

Zis si facut. Vecina din dreapta abia catadicseste sa deschida. Este o femeie la vreo saizeci de ani, scunda si cu echilibru precar. Duhneste a tarie ieftina, a murdarie, a seu. Pretinde sa i se spuna „doamna Popa.” Este stranepoata acelui vecin Popa, capul reclamagiilor, caruia Creanga i-a si tras o mama de bataie pentru ca tot trimitea politia peste el când erau chefurile in toi. „Daca stiu cine a stat acilea? Fleosc! Popa Dracu, maicuta, un zarghit. Stiu de la tata lui mosu, ca era matahalos si venea beat pe Scaricica. Doar când vedea un copchil se imbuna si-l dascalea ore intregi in mijlocul ulitii, ca cica ar fi fost si invatator. Daca am vizitat bojdeuca? Doamne fereste! N-am mai calcat in ograda de treizeci de ani, ce sa vad, niste troace?”

Incredibil, dar adevarat! La inceput de mileniu, mentalitatea vecinilor lui Creanga (cu o singura exceptie, domnul Mânca, un pasionat de „Amintiri” care are grija pe gratis de florile bojdeucii si a legat galeata putului cu lant ca sa nu se mai fure) nu este departe de cea a Tincai Vartic, tiitoarea care la moartea scriitorului a dat manuscrisele bacanului din colt ca hârtie de impachetat!

 

„Comunistii ni i-au bagat pe Eminescu si Creanga in mizerie”

 

La „Bolta rece”, Daniel Corbu este de-al casei. Bem vin vechi din ulcica noua in chiar beciul muzeu in care voroveau Creanga si Eminescu. Poetul, muzeograful sau „oaspetele baditei” cum ii place sa-si spuna, ajutat si de Grasa de Cotnari, da slobod aducerii aminte: „Ce credeti dumneavoastra ca o duceau rau Creanga si Eminescu? Ca n-aveau bani de un chef sau de haine ca lumea? Nici vorba! Comunistii ni i-au bagat in mizerie, a scris Sadoveanu ca erau doi amarâti care mergeau pe jos prin noroaiele Iasului in vreme ce boierii petreceau in trasuri… O minciuna gogonata. Am vorbit cu conu Alecu Paleologu, bunicul lui a fost directorul ziarului „Timpul”, nici pomeneala sa fi fost asa. Eminescu avea parale, doar era redactor sef la „Timpul” lua si bani in avans, Creanga câstiga destul din manualele sale. Erau baieti de viata, mergeau la bal-masque, este o rusine ca au fost perceputi ca niste sarantoci! Eminescu scria de dimineata pâna seara si, ce, era prost s-o faca pe gratis? Sus in Sararie era hanul Ririei Diamant, loc select, nu putea sa-l frecventeze oricine. Creanga l-a invitat, nota bene, invitat, pe badita Mihai acolo. Acu, ce-i drept, mai bine il ducea la „Trei sarmale”, ca de la pohtalnica de Riria a luat Eminescu sifilisul, nu cum a scris Calinescu. Ar mai merge una mica, dar cu paralele abia acum e rau in cultura, de, dupa buget…”

Cu slujbasi ai culturii ca Daniel Corbu nemurirea lui Creanga este pe mâini bune. Cu oameni ca sugubetii din Humulesti tranzitia spre niciunde pare mai suportabila. Pe prispa unui nou mileniu am descoperit pe urmele lui „popa Smântâna” aceeasi voie buna si civilizatie taraneasca, aceeasi luare in saga a mofturilor politrucilor, aceeasi voluptate de a trai in si pentru poveste.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s