Lâna cu şase zerouri

SONY DSC

Undeva, în Marginimea Sibiului, într-un sat uitat de Dumnezeu într-o frumusete de piatra, la 1000 de metri înaltime traiesc, o mica parte din viata, unii din cei mai bogati oameni din România, ciobanii din Poiana. Se aduna acasa doar la sarbatorile cele mari. Restul timpului si-l petrec într-o continua, reîntregitoare transhumanta, de la Nistru pân’ la Tisa, în cautare de loc de pasunat. Pe timpul comunismului, profesorii de geografie ne învatau, cu ipocrita mândrie, ca, iata, se poate, exista si în socialism oameni îmbogatiti în urma contractarii produselor muncii lor: carnea, laptele, lâna, cu tovarasia sa, Statul.

|ntr-adevar, semnele prosperitatii se vad la tot pasul, casele sunt, de fapt, palate sapate în stânca, mobilate cu gust si cheltuiala, câte trei, patru masini stau în fata fiecarei porti. Ceea ce nu stiau, sau nu doreau sa spuna profesorii, ar explica mult mai bine nivelul de trai al poenarilor: calile ocolite de evitare a contractarii cu Statul, filiera cu Macedonia, drumul lânii spre Stambul. Un reportaj în cetatea naturala a Poienii Sibiului cere din capul locului  o întoarcere fabuloasa în timpul Mioritei, cu conotatii contemporane, aici, în Muntii Cibinului, între Jina si Tilisca sfârsitului de veac XX.

Drumul lânii

RO_SB_Poiana_Sibiului_1Incredibil, dar adevarat! Ciobanii nu mai traiesc si nu mai fac avere de pe urma negotului cu brânza. Dupa 1990, s-au reprofilat, oarecum. Lâna de oaie turcana, cea cu firul lung, are mare cautare printre osmalâi. Credinciosii Coranului mâna convoaie lungi de TIR-uri pe soselele Sibiului, zi de vara pâna-n seara. Pe un kilogram de lâna uscata ofera, după tocmeli ca la Stanbul, aproape 2 dolari. Nici un poienar nu accepta sa vânda mai putin de 1000 de kilograme pe luna. Facând un calcul simplu, numarul zerourilor îmbie la ameteala. |n spatele sumelor astronomice pentru un bugetar se ascunde munca bruta, somn iepuresc si peripetii haiducesti pe celebrul, deja, drum al lânii. Urmându-l vom urca în Poiana Sibiului pe vechiul drum de care spre Sebes – Alba. Se merge cale si se coteste la stânga, chiar pe sub munte. Suntem în plina Marginime. Un ochi ager poate descoperi agatate în piatra si Sadul si Paltinisul si Rasinariul si “Vama Cucului” pe unde bunicul lui Goga, preotul Bratu, l-a trecut pe Eminescu înapoi în Regat, clandestin, adica, ba chiar si Coasta Boacii, de unde rasinarenii spun ca se vede România Mare. Satul de munte, în acceptia cosbuciana a termenului, se-nfiripa pieptis, mai întâi Salistea, apoi Cristianul cu cocheta biserica fortificata saseasca, Tilisca, Rot, Poiana si, sus de tot în munte, Jina (1164 de metri). Este, poate, cel mai înalt sat de pastori din România. Soseaua serpuieste urmând meandrele râului fara nume pâna aproape de intrarea în fortareata de piatra a Poienii.

 Lacrima muntilor

20100630012702-poiana-sibiului-1617771379Asa îi spun poienarii, Poienii. De cum intri în comuna peisajul devine coltos. Asezat într-o viroaga, satul e agatat de munte. Singura posibilitate de constructie este ori excavarea stâncii, ori nivelarea vaii. Neîntrecuti la zidiri, mesterii sasi din Dabârca si Gârbova au durat poienarilor “palate” frumoase. Dupa exodul lor, au ramas batrânii mesteri localnici, Pelu Morarusu si Costea Morarului. Ei sunt cei care reîntregesc arhitectura Poienii, singurul sat din România în care se construieste continuu. Casele sunt fiecare în parte un mic compendiu de arhitectura. Se îmbina armonios stilul popular românesc cu cel sasesc si chiar oriental. Bunastarea este omniprezenta, de la decorarea interioara baroca, rococo, sau renastere pâna la videocasetofoanele care, pe vremuri, devenisera aici loc comun, cu mult înainte de a se auzi la Bucuresti de ele.

Am poposit la familia Maniciu Dumitru, una dintre cele mai “rostuite” din Poiana. Doamna Vichi este vaduva celebrului Nea Dinica, cel care i-a cerut lui Ceausescu sa-l lase sa-si cumpere elicopter pentru a-si supraveghea mai bine oile. Nea Mitu, sotul sau este, parca, întruparea ardeleanului par excellance. Cumpatat la vorba, oblu la fapta si primitor ca un patriarh, domnia sa “ne-o ajutat” sa destelenim adevarul despre prosperitatea poienarilor.

100 000 de capete de oi

Nu este o perifraza dupa nuvela lui Mircea Eliade. Acesta este numarul aproximativ al oilor din Poiana. Pentru a le îngriji, ciobanii n-au nici casa, nici masa, dorm în transhumanta risipiti prin toata tara. Povestea cu contractarea cu statul a fost un simplu paravan. Cu inteligenta si siretenia mocanului, ciobanii dadeau la bonitare (împarteala oilor) doar animalele bolnave sau plâpânde, asa, de ochii lumii. Dadeau si o mica parte din produse, destul de mare fata de alte comune si cu asta, basta. Restul oilor erau pitite la loc sigur, în munti, unde se avânta doar salbaticiunile cele mari.

Viata ciobanilor se desfasoara dupa o lege numai de ei stiuta, venind de demult. Din primavara, de cum da firul ierbii, pleaca din Poiana cu copiii cei mici, cu neveste, cu batrânii care mai pot merge si iau drumul stânelor. La ultimul recensamânt populatia comunei ar fi fost de 2500 de suflete. Cifra exacta sare de 6000, cei mai  multi fiind nevoiti sa-si faca buletine la locul de pasunat. Neamul Purceilor si Malitenilor are “monopolul” Câmpiei de Vest, Timisoara, Aradul, Valea lui Mihai; în Baragan – neamul Caciulaneilor; în Balta Brailei – Brângoii si Malitanii; în Tulcea – Ciortanii; în Banat – Caruntii; la Cluj – Bîjutii; în Moldova – Caciulanii; în Bucuresti – Olarii si Precupii. O întreaga “cobilita nostra” cu ramificatii în toata tara, care se aduna acasa doar pe 19 septembrie, la târgul cel mare si, uneori, de Craciun si de Pasti. Pâna si anul scolar din Poiana se rostuieste  în functie de programul de oierit, între 15 octombrie si 1 mai.

Nascuti crestini, poienarii au frumoase biserici, dintre care una din lemn, de la 1700. Cimitirul este si el un exemplu de “lux funerar” cu cripte aduse din Bucuresti, de la Belu, în valoare de zeci de milioane de lei.   Seara, în jurul focului de brad pe care se încinge discul gratarului, palinca de pruna curata, dezleaga limbile. Brânza, laptele si lâna poienarilor a ramas aceeasi din mosi, nici un chimical nu le-a stricat compozitia, laptele nu cunoaste îndoitura cu apa. Produsele lor au avut mereu cautare, pe timpul lui Ceausescu se vindeau mai pe piata libera, mai pe sub mâna, functionând atunci o puternica filiera cu Macedonia. De multe ori poienarii nu aveau timp sa stea prin pietele Bucurestiului pâna la epuizarea întregii cantitati, de obicei foarte mare. Atunci intrau pe fir negustorii machidoni stiuti doar dupa porecle si plasau marfa, fie prin piete, fie, în cazul oilor vii, le treceau clandestin în tarile tributare Coranului. Lâna era prelucrata  de femeile satului cu coloranti si întaritori naturali zona  Marginimii fiind vestita pentru frumusetea cojoacelor sale.

Hermeneutica lui:  “No, d’ aci”

 Dupa cina vizitam câteva case mobilate cu gust, luxul nefiind sfidator ci mestesugit dozat. Nea Mitu Maniciu spune ca pentru decorarea sau amenajarea interioara a locuintelor de cele mai multe ori sunt adusi stilisti de la Bucuresti. Nu-mi pot retine o întrebare care ma bântuie, ca un leit-motiv, de când am pasit în Poiana Sibiului. Asa miliardari cum sunt, majoritatea ciobanilor traind în sihastrie cea mai mare parte din an, neavând unde si cum sa se bucure de avutiile lor, care este, deci, cea mai mare bucurie a poienarilor, stiut fiind ca naravul lui Hagi Tudose, avaritia, este la ani lumina distanta de Poiana?

Raspunsul nu vine de îndata. Nu sta în firea ardeleanului sa îti raspunda pe loc. Cea mai mare bucurie a poienarului este sa munceasca o viata, cei harnici, doar câtiva ani, sa îsi faca o casa pe masura celorlalte, sa îsi ajute copiii destepti sa-i faca domni, iar pe ceilalti sa-i ia cu ei în munti la ciobanie. Meseria se transmite cam în proportie de 75 %. O alta bucurie este a firii lor cu totul osebita. Atât de putin pe acasa stând, de cele mai multe ori nestiind ce sa faca cu banii, sunt atât de bucurosi de oaspeti, încât a le trece pragul este o lepadare de buna voie de lumea din jur pentru oricât de mult sau putin vei dori sa stai pe la ei. Timpul aici are o cu totul alta dimensiune. O ora de-a lor este cam cât trei-patru de-ale noastre. |ntrebat de unde vine cu oile, un cioban raspunde invariabil: “No, d’aci” putând însemna si din Novacii Gorjului.

Granicerii Mariei Theresa

 Poiana nu are loc de pasunat decât pentru 5000 de oi. |n rest, pasunea poienarilor este tara. Putin mai sus, la patru kilometri în munte se afla comuna Jina, cu mult mai putine oi, dar cu toti muntii din jur loc de pasune. Paradoxul nu e chiar atât de paradoxal. Pe timpul temperamentalei împaratese Maria Theresa, barbatii din Jina au slujit-o în oastea granicereasca, primind ca rasplata pamânturile din jur. Poienarii, mai patrioti au refuzat sa faca de straja împaratesei, fugind în munti. S-au ales, în schimb, cu acel patriotism autentic si cu acele nunti fara nuneasca în care nici un element strain nu a patruns. Acum prea putini ciobani mai stiu de rosturile brânzii. Mai rentabil este sa vânda lâna turcilor care vin direct la sursa. Este munca si aici, trebuie spalata si, mai ales uscata cu grija. Osmalâii au mirosul hârsit si daca turcana are ceva iz de putregai nici nu mai stau la tocmeala. Se poate vorbi de o etica profesionala a poienarilor în ceea ce priveste negotul cu carne de oaie. Pretul tonei este, în comunitatea europeana, în jur de 2000 de dolari. Sunt şi turci ofera mai putin, arabii la fel. Poienarii refuza o asemenea zeciuiala:” Apai, ficior draga, cu lâna nu-i bai ca ea creste la loc, da’ de ce sa ne batem joc de viata mioarelor, ca doar ele ne-or avutit pe toti? Daca vor chilipir, turcaletii n-au decât sa meara în alta parte. |nainte aveam de ales între a le vinde machidonilor, sau a ni se strica carnea, da’ amu om mai trage pita si pe spuza noastra.”

Mic curs de tehnologia zerului

turma_de_oi_47d7bd6237_evz_27284800A doua zi dimineata Nea Mitu ne promite ca ne duce sa vedem o stâna. Trezirea la ora 9. Se pleaca pe la prânzul cel bun, noi, regatenii uitând de masura ardeleneasca a timpului. Au trebuit sa soseasca toate rudele si prietenii amfitrionului pentru a-i cinsti cum se cuvine pe oaspetii sai. Adicătelea, pe noi. Coborâm spre Rot si apucam pe un drum forestier ce taie inima muntelui. Suntem pe o varianta secundara a drumului lânii, dovada smocurile turcane atârnând în copaci. Dupa o adevarata proba de încercare pentru suspensia si articulatia masinii ajungem. |n sfânta noastra naivitate credeam ca drumul duce drept în stâna. Mai avem de urcat si coborât, care pe burta, care biped. |n strunga ciobanii anuntati de venirea noastra pregatisera deja mielul de sacrificiu. |n atelierul zerului gasim unelte ciudate. Picam în plin proces tehnologic. Dupa muls laptele se strecoara într-un cazan popesc. I se da cheag si se pune pe crita într-un tifon mare cât un cearceaf. Crita este un fel de tava de inox, de dimensiuni cu totul respectabile. Se începe lucrarea brânzii. Se pun greutati deasupra si se asteapta sa picure. Se taie în calupuri mari, apoi din ce în ce mai mici pâna la dimensiunea standard a botului de brânza. Sa tot dureze vreo patru ceasuri ardelenesti. Adica, pâna seara. Se pregateste saramura care are si ea rosturile ei. Este gatata abia când oul nefiert se ridica la suprafata pe jumatate. Din patru kilograme de lapte nebotezat abia daca iese unul de brânza. Untul are dichisul lui, laptele se lasa de cu seara la smântânit, apoi se bate în … batac. Din zerul ramas de la brânza prin fierbere se obtine urda, iar daca este lasat la fermentat apare “berea de stâna”, adica  jitnita.

Ciobanii au terminat de jupuit mielul. Focul trozneste atâtând foamea din noi. De ce nu îl pun la facut? De ce ne grabim asa? Toate la rândul lor. Trebuie mai întâi sa se încalzeasca discul cocotat la un stat de om. Seul cu care este uns are si el merchezul sau stârnindu-ne burtile spre înfruptare. |ntr-un cazan cu apa data în unda se arunca un pumn de mirodenii si mult ardei iute taiat marunt. |n el se vor pune bucatile de frigare, servite obligatoriu cu mamaliga vârtoasa. Apar sticlele cu palinca, berea racita în râu si festinul de stâna abia acum se cuvine cinstit. Este noapte de-a dreptul. |nainte de a ne hodini într-un maldar de lâna, ascultam câteva povesti si legende de strunga.

Legenda lui Vidrighin şi Proba bâtei

Traia, cândva, în Marginime, un cioban batrân cu numele de Vidrighin. Baci priceput si de omenie avea o singura slabiciune. |i placea sa ia masa numai la restaurante boieresti, îmbracat în portul lui de la munte. |ntr-o zi, ducându-se el la Sibiu, la “|mparatul romanilor”, nimereste tocmai când localul era închiriat pentru o sarbatoare saseasca. Portarul îi spune de la început: “Bade, nu-i voie! Da’ da ce? Azi primim numai clienti în straie nemtesti. Apai, nu-i bai, stai ca viu amu.” Zis si facut. Peste vreo jumatate de ceas apare Vidrighin îmbracat în cel mai bavarez costum cu putinta. Este primit cu toate onorurile. Asezat la masa, da prima comanda: “O vadra de cofei!” Contreariat, ospatarul îi aduce în cele din urma o galeata plina cu cafea. Spre uimirea tuturor Vidrighin se dezbraca de straiele nemtesti, ramânând în costumul sau popular de Marginime. Arunca hainele de împrumut în cafeaua calda înca: “No, astea ia-le de aci, ca nu îm mai trebe!”

Unul din ciobanii Poienii, sa-i spunem Badea Cârtan, devenise staroste peste trei stâne. Având mai multi candidati la postul de cioban a gasit un mijloc sigur de testare. I-a angajat pe toti fara simbrie pe timp de o luna, dându-le în dotare un cojoc si o bâta strasnica. Dupa o luna i-a chemat la el si i-a pus sa-i arate bâtele. Cei care aveau bâtele tocite doar pe o parte au fost concediati pe loc, pe motiv ca în loc sa se tina de treaba, au târâit bâta prin padure fara nici un rost. Cei cu bâtele tocite uniform au fost angajati imediat…

Portretul robot al ciobanului miliardar

targ-poianaNe despartim de casa primitoare a sotilor Mitu si Vichi Maniciu gasind prea sarace cuvintele de multumire. De omenie oameni, primitoare casa cinstita de oaspeti de soi: Gheorghe Zamfir, Dumitru Farcas, Adrian Paunescu, Mircea Muresan, Paula Iacob si multi, multi altii.

Deci se poate trai si astfel, deci exista si în România oameni care îsi pot permite când vin la Bucuresti sa ia masa numai la Inter sau  Balada sa se duca pe litoral cu câteva zeci de milioane ,acolo, bani de buzunar, sa voiajeze de câteva ori pe an în strainatate. La început a fost brânza. Din ea au prins cheag. Acum la moda este lâna si chiar câteva benzinarii particulare.

Spre deosebire de miliardarii occidentali, sau de regatenii balcanici îmbogatiti peste noapte, poienarii nu te fac o clipa sa te simti umilit sau complexat. Un portret robot ar arata astfel: potrivit la stat, cumpanit la vorba, doritor si stiutor sa traiasca. Dupa doua zile si doua nopti de întâlnire cu basmul la el acasa, povestea trebuia sa se si sfârseasca. Drumul de întoarcere ne scoate gradat din spatiul si timpul mitic al Poienii. Ramân în urma cei mai adevarati ciobani ai României, cu truda lor muta si urmele ei palpabile. Cei invidiosi pe avutia lor nu vor putea întelege vreodata ca banii nu îti slujesc la mare lucru în vârf de munte si mijloc de codru, trei sferturi din viata.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s