Ultimul tocilar: Cântecul şi plânsetul fierului

tocilarie-lizeanu-40

Pe Calea Grivitei, lângå Piata Matache se afla, până de curând,  un mic atelier cu nume desuet: “Tocilårie”. Aici, D’Eclesis Pelegrino, mesterul artizan al tocilåriei bucurestene de mai bine de o jumåtate de veac, a ascutit brice, cutite, foarfeci, topoare apropiindu-se de fiecare datå cu dragoste de lama de otel, cåci, vorba domniei sale: “Şi fierul are suflet si-l doare.” Originile pitorescului personaj se pierd în neguri auguste. Unul dintre stråmosii såi, tot D’Eclesis,  a fost unul dintre Papii de la Roma. Nea Rino, cum îi spun prietenii, a ales mestesugul tocilåriei, mândrindu-se cå breasla dateazå dinainte de Hristos, de la sfântul Ioan Botezåtorul. “Mai întâi au ascutit toporul, apoi i-au tåiat capul, nu?”- întreabå mucalit, mesterul.

Origini ilustre

Italian de pamânt, de la Molfeta, în apropiere de Bari, Nea Rino a venit în România de la patru ani. Bunicul såu, cåruia îi poartå numele, D’Eclesis Pelegrino, a fost unul dintre antreprenorii Palatului Postei de pe Calea Victoriei. Tatål ,Luigi, sculptor în piatrå absolvent de Belle Arte, a trudit împreunå cu mesterul Zamfir la sculptura Arcului de Triumf. Cea mai mare mândrie a familiei este stråmosul din fruntea Vaticanului.

Nea Rino nu prea s-a omorât cu cartea. A absolvit patru clase la Liceul Comercial Italian si, la 15 ani, a spus cå vrea så câstige bani de pe urma mestesugului mâinilor. Parintii au acceptat så-l dea la meserie, cu tot blazonul respectabil al familiei. Tânårul, pe atunci, Rino, a fost strungar, matriter (ucenic, de bunå seamå) , coafor, comis voiajor. La fabrica germanå Henshel a învåtat mestesugul aliezatului. În timpul ocupatiei germane a avut o altercatie cu un soldat neamt, a påråsit fabrica si s-a înscris voluntar pentru a lupta în Italia. Ghinion sau sanså, tocmai când era gata de drum, a cåzut Musolini.

Ucenicia la Ricordini si Chineze. Fapte de haiducie

Acestea erau cele mai vestite tocilårii ale Bucurestiului interbelic, tinute de patroni italieni. La Ricordini, lângå podul Grant, ucenicul D’Eclesis a înteles pentru prima oara cå “meseria asta îti då totul, dacå te pricepi så pui în ea ochi, mânå, minte si suflet”.

Au sosit “prietenii de la Råsårit” si a început expulzarea patronilor stråini. Ghidus din fire, Nea Rino a gåsit un mijloc nu tocmai ortodox, dar extrem de dibaci si profitabil pentru a supravietui mizeriei si foamei de dupå råzboi: cåsåtoriile de convenientå. “M-a racolat un grec, domnu ‘ ziarist, unul Carabela, mare pisicher. Cicå era avocat. M-a însurat cu o cântåreatå de muzicå popularå, una Safta, vå dati seama Safta…D’Eclesis, se brodea ca nuca în gard! Cucoana mi-a dat banu’, dreptul meu, si dupå o vreme a plecat în Italia, cå doar era cetåteancå italiancå, ce Dumnezeu! Pe urmå am lucrat pe cont propriu si am însurat destui Giovanni, Luigi, sau Georgio. Era o situatie ingratå, trebuia så supravietuiesti, iar cucoanele plåteau bånisori frumosi ca så poatå pleca din tarå. Eu am måritat-o pe celebra cântåreatå Mia Apostolescu, i-am gasit un zidar, unul Cocolo. Åsta, când s-a våzut cu banii, s-a dus la cârciumå, ca toti broscarii, si a uitat de cununie. Am råmas la primårie, pe Banu Manta, eu cu doamna Mia. L-am cåutat prin toate bombele Filantropiei, l-am gåsit si l-am adus la însuråtoare. Apoi l-au prins pe grec, m-au arestat si pe mine, dar mi-au dat drumul din lipså de probe. Acaså, situatia era dramaticå: tata murise, o aveam pe maicå-mea, o sorå mai micå si un frate puscårias la Canal. Ei, Rino, nu mai tine cu bagabontia, apucå-te så muncesti!”

S-a apucat. A intrat la pråvålia de pe Calea Grivitei 127, de unde a iesit la pensie. Patroanå era doamna Prima Chineze, o italiancå de 82 de ani. Dupå ce au expulzat-o, Nea Rino s-a întovåråsit cu un albanez så nu piardå atelierul. “Ne-au obligat så intråm în cooperatie, ce era så facem, altfel pierdeam atelierul si aveam atâtea guri de hrånit. A venit <<Scânteia>>, ne-a fåcut poze si ne-a dat la ziar ca pe o nouå victorie a democratiei populare.”

Cântecul si plânsetul fierului

D’Eclesis Pelegino, cunoscut dupå poreclå, Nea Rino, de mai bine de jumåtate din Bucuresti, îsi îndreaptå mustata scurtå a la Garibaldi, trage cu nesat din mahoarcå si povesteste mai departe: ”M-ar bate Dumnezeu dacå m-as plânge. M-am realizat prin munca aceasta grea, dar atât de frumoaså.  Mi-am tinut familia, mai târziu am trimis-o în Italia, dar eu am råmas întotdeauna român. Am ascutit sute de mii de briciuri, acum sunt singurul care mai ascute asa ceva, de la celebrele briciuri englezesti, numite de noi << sapte stele si un ciocan>>, pânå la cele nemtesti, Solinger, foarfece, cutite, topoare. Cicå e usor så fii tocilar, dar fiecare cutit are unghiul såu specific, pentru carne, pentru pâine, pentru mezeluri. În ultima vreme au venit turcii cu cutitoaiele lor pentru chebab. Astea trebuie så taie ca briciul, nu så rupå carnea, trebuie så-i faci atå si så-i dai formå cu o piatrå de apå. Ai nevoie de o piatrå de polizor de 60 cm diametru, saibe de pâslå pentru lustruit exteriorul la foarfeci si saibå mare din lemn de tei pentru interior, toate greu de gåsit aståzi. Cicå e usor så fii tocilar…

toci2  Tinerii fug de meseria asta ca dracu’ de tåmâie, cicå e rusinos så-i zicå cineva cå e tocilar, dar ce, e ciumat, sau hot?”

Nea Rino a încercat så formeze trei ucenici, care s-au låsat repede pågubasi. Majoritatea tocilarilor au murit de plamâni, din cauza prafului de siliciu inhalat, iar onor cooperativa nu a gåsit cu cale så acorde sporuri de toxicitate. “Am ascutit bisturie, chiurete. La chiurete e o adevåratå artå, astea trebuie så rupå, så tragå, nu så taie, cå dacå taie e jale, råmâne femeia mutilatå pe viatå.”

O meserie pe cale de disparitie

Nea Rino are o mare durere. Dupå ’89 a fost scos la pensie “ca o måsea stricatå”. Ca så nu-i moarå de tot meseria de o viatå “M-am dus la un tocilar de pe Smârdan si i-am zis så mi-l dea pe fii-su så-l învåt meserie, så råmânå cineva priceput în pråvålia asta, cå e sufletul si viata mea.” Asa s-a întâmplat, tânårul tocilar de acum, Alexandrescu Constantin, furând în bunå parte meseria de la Nea Rino, fåcându-se cå o învatå.

În noapte, Nea Rino e trist. Tocilåria ca meserie este pe cale de disparitie, alåturi de multe alte meserii traditionale råtåcite în era informaticii.  Dacå si-ar deschide un atelier particular, nu ar avea din ce så plåteascå dårile cåtre stat. Şi, oricum, cine mai ascute azi ace, brice şi cuţite?!  La orele mici ale diminetii, dumnealui D’Eclesis Pelegrino mai tresare, din când în când, în somn. Se fåcea cå avea iaråsi o meserie prosperå si apreciatå, otelul cântând si plângând în mâinile lui mestere. Nea Rino ofteazå si îngânå, uşor, doar pentru el: “Ah, cutit, cutit, cutit / De trei ori te-am ascutit!”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s