In gara amintirilor: Impiegatul de miscare

lehliu-gara-peron-mare

 

 

 

 

“Trenul accelerat 865 pleaca peste trei minute în directia:Lehliu-Ciulnita-Fetesti-Cernavoda-Constanta-Mangalia, de la linia 4. Persoanele care au condus pe calatori la tren sunt rugate sa coboare din vagoane.”

Prin ferestrele compartimentului peisajul calatoreste si el, schimbându-se  la fiecare zece, douazeci de kilometri. Când intra într-o gara, trenul defileaza încet, prin fata lui. Este un barbat aproape pedant, în uniforma sa de cheferist calcata la dunga. Pe cap poarta inconfundabila sapca rosie. La un timp bine stabilit ridica o paleta verde cu coada lunga. Locomotiva suiera. Trenul se pune în miscare cu “liber la plecare” pâna la o noua statie. Impiegatul de miscare ramâne în urma,urmarind,în pozitie de drepti, scurgerea vagoanelor. Este Ion Stoica din Lehliu. In peste patruzeci de ani de meserie a dat “liber tren” la sute de mii de garnituri. A adunat amintiri, sperante si respect pentru profesie.Vorba sa: ”Când un tren defiliaza prin fata ta si te privesc sute de ochi, nu ai voie nici sa zâmbesti, nici sa gresesti, nici sa te îmbraci neglijent.”

„Cånd eram copil,  glasul rotilor de tren m-a leganat si m-a adormit”

Domnul Stoica locuieste, se putea altfel, pe bulevardul Garii. In ceasurile monotone ale dupa-amiezilor de provincie îsi fac de lucru, el si soata, pe bancuta din fundul gradinii. Sub patriarhala bolta de vita, dumneaei tricoteaza, iar dumnealui scrie ceva într-un caiet cu file roase. Socoteste la câte trenuri a dat “liber” într-o viata de om pusa în slujba drumului de fier. Când l-am vizitat ajunsese la patru sute treizeci si sapte de mii si mai socotea înca. Discutia se leaga încet, accelerându-se treptat, cu “verde la intrare” în gara amintirilor.

Tragând cu tabiet din unica tigara pe zi \ngaduita de medic, batrânul ceferist povesteste: ”M-am nascut în 1927 la Balteni-Olt, lânga Slatina. Tata era tot impiegat si si-a facut casa chiar lânga calea ferata. Aproape ca ne trecea trenul prin curte. Când eram mic, glasul rotilor de tren m-a leganat si m-a adormit. Nu se putea sa aleg alta meserie, desi tata nu mi-a impus-o. Mi-a zis, doar, sa fac liceul la Bucuresti, ca sa învat telegraful si alfabetul morse, fara de care, în meseria asta erai pierdut. Le-am buchisit bine si m-au slujit cu credinta pâna prin saizeci si ceva, când telegraful a fost înlocuit cu telefonul. La marele bombardament american din Gara de Nord, în aprilie 1944, eram elev în ultimul an de liceu. Dupa ce ne-am aliat cu americanii, când ne vedeau în uniformele CFR de atunci, cu galoane, luau pozitia de drepti si ne salutau. Adevarul este, ca pe timpuri era o mândrie sa fii ceferist, nu ca acuma. Din 1947 am fost impiegat de miscare, mai întâi la Bucuresti, apoi la Dragos Voda si, din 1960 pâna la pensie, aici, la Lehliu. Impiegatul este adevaratul sef de gara, el are siguranta circulatiei în urechea cu care aude semnalele morse, sau telefonul. Trebuie sa fii mereu atent la “acarii Paun”, sa nu faca vreo traznaie, sa tii legatura cu celelalte statii, sa potrivesti semnalele luminoase dupa necesitatile de moment. Abia dupa ce faci toate astea, poti sa-ti închei vestonul, sa ridici paleta si sa îi dai “liber” cu toata responsabilitatea.

 “Au si semnalele astea luminoase rostul lor, totul este sa le \nveti bine limba”

In pauza dintre dulceturi si cafea, domnul Stoica rasfoieste printr-o cutie cu poze sepia. Poti reconstitui o mica istorie a CFR-ului cu ajutorul acestor fotografii. Nu lipsesc locomotivele cu aburi Pacific, Resita, Malaxa. Legendara Pacific atingea frecvent viteza de 126 km/h carând dupa ea 8 tone de carbuni si schimbând fochistii la fiecare cinci statii. Intr-una din imagini apare expresul de Sinaia, sau trenul de placere din schitele lui Caragiale. Impiegatul daruit semnalelor morse poseda, fara a o sti, o mica avere: cronica foto a epocii romantice a cailor ferate. Pe atunci, trenul era personaj literar (Crima din Orient Expres) sau devenea folclor (Glasul rotilor de tren).

Aparând galoanele pierdute ale demnitatii meseriei sale, domnul Stoica devine, aproape justitiar: ”Inainte potriveai ceasul dupa tren,domnul meu. Graficul era respectat la secunda, desi se lucra cu mijloace primitive, nu automatizate ca astazi. Acarul schimba macazul cu ghiuleaua, avea un fel de buzdugan cu care lovea pârghiile de comutare. Iarna deszapezeam sinele cu matura si lopata, dar nu întârzia trenul un minut. Macazul automatizat este foarte util vara, dar iarna e o pacoste. Daca îngheata contactele, macazul ramâne deschis, iar semnalele luminoase pe rosu oprind trenul. Mai îti da mâna sa dai cu ghiuleaua ca sa crapi gheata, când draciile alea electronice costa o mesagerie de bani? Nu-ti da. Aici, în Baragan, e iarna, nu gluma, bate viscolul de te da jos si am avut cazuri când, abia deszapezeam contactele la un macaz si se întepeneau celelalte de dupa noi. Intr-o iarna a facut rapidul trei ore de la Lehliu la Ciulnita, mai mare rusinea! S-a blocat un semnal pe rosu o ora întreaga. Ei, au si semnalele astea rostul lor, daca le stii limba, se cheama ca ai învatat abecedarul meseriei si ca impiegat si ca mecanic. De exemplu,la semnalul de intrare în gara: la rosu, opresti; la verde, intri si treci fara oprire pe linia directa; la galben, intri si opresti pe directa; la galben-verde, intri si treci fara oprire pe linia abatuta, ocolitoare; iar la galben-galben,opresti pe abatuta.”

In munca aceasta, prima greseala este si ultima. Hm, cica e usor sa ridici paleta!”

Impiegatul din Lehliu are patru copii, trei baieti si o fata. Le-a lasat mostenire ce a primit si el de la tatal sau: meseria si respectul fata de calatori. Doar doi baieti s-au molipsit de microbul paletei verzi. Unul e impiegat de miscare la Dor Marunt, altul sef de gara la Pantelimon. Inca din prima zi de munca, tatal i-a avertizat: ”Sa nu dea Dumnezeu cel sfânt, sa trec pe la voi prin gara si sa va vad în fata trenului fara cravata, pantaloni la dunga, sau cu adidasi în picioare, ca sar din tren si bataie ca a voastra n-a mâncat nici dracu! Inca mai am sânge de oltean si fierbe repede. Când ridici paleta respecti calatorii si în primul rând conitele, care te sorb din ochi pe geamul vagoanelor. Pe urma te respecti pe tine si munca aceasta în care prima greseala este si ultima. Daca e iarna si opreste un tren fara locomotiva electrica, le-am spus sa se suie în vagoane si daca este frig, sa-i ia la întrebari pe cei de la WIT(vagonul centrala termica) si sa nu dea drumul la tren pâna nu au calatorii caldura. Când se fac manevre de triaj, sa fie cu ochii pe manipulanti, sa nu uite sa ridice sabotul, ca deraiaza garnitura. Of,Doamne, cica e usor sa fii impiegat de miscare, ce mare lucru sa ridici paleta,nu?!”

La nici saptezeci de kilometri de Bucuresti, un om daruit meseriei pe care a înteles sa o slujeasca cu demnitate si principiile de moda veche ale lucrului bine facut, numara tren dupa tren. Vrea sa afle la câte le-a dat “liber”, salutând cu paleta verde în cumpanire, urându-le, adica drum bun, în deplina siguranta. Sotia povesteste, privindu-l cu dragoste, ca omul ei tresare uneori în somn si ridica bratul drept deasupra capului. Viseaza, pesemne, ca a dat “liber tren” expresului de noapte care va trece, cu verde la intrare, prin toate garile vietii lui, fara a mai opri în vreuna …

P.S. Nu mai stiu nimic de impiegatul de miscare din Lehliu. Documentarea a fost facuta de ani buni. S-ar putea sa fie deja, in gara terminus, facand putina ordine in triajul lui Dumnezeu…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s