Boemia Sa! Interviu pe muche de argou…

george-astalos                     De la Hala Traian la Paris, via „Singapore

Paradox îi era alcatuirea. Dramaturg de migala si avangarda, creator al teatrului „floral” si al celui „revolver”, prieten de taina cu Cioran, teoretician si practicant impatimit al argoului, boem incurabil, George Astalos a fost, in egala masura, un intelectual de erudita formatie iezuita, altoit cu barbatul „par exellance” crescut si format de macadamul unui Bucuresti disparut. Arealul sau natal  s-a facut vinovat de magii initiatice. Hala Traian, Calarasii, Vitanul si Dudestii i-au prilejuit cunoasterea „hotilor de buna dimineata”,  fiorilor erotici direct de la sursa Crucii de Piatra si ispitei vinului nebotezat baut in fieful boemei bucurestene, restaurantul Singapore. Atunci incepe sa scrie primele poeme argotice, pe muche de suriu, vândute pe votca lautarilor in pana de texte si apoi pierdute in eterul bahic. Copil minune, primul poem l-a scris la sapte ani si prima puscarie a ispasit-o la doisprezece. La saptesprezece ani era mercenar, de doua ori decorat in timp de pace, iar la treizeci si unu, demisiona din armata cu gradul de capitan. Patru ani mai târziu i se reprezenta la Bucuresti prima piesa de teatru numita „Vin soldatii”, taman când rusii invadasera Cehoslovacia … La treizeci si opt de ani, „Le Monde” anunta venirea sa la Paris, peste un an locuia in palatul lui Alphonse al XIII-lea si se plimba in Rolls Royce condus de sofer in uniforma, iar la patruzeci de ani era hamal in Hale, carând noaptea jumatati de bou cu spinarea, pentru a avea bani ziua sa isi cinsteasca regizorii si actorii care ii montau primele piese pe malul Senei … Acum este „jucat” in toata lumea, laureat al ordinului „Palmes  Academiques”,  cetatean de onoare al Parisului. Un interviu cu Boemia Sa  nu poate fi decât o bucurie si o incitare abrupta, o lepadare de bunavoie     a cliseelor noastre de falsi puritani, o regasire a placerii de a trai clipa iubind oamenii in albul  ochilor.

Ce ati cautat la doisperzece ani in puscarie?  

Nimic altceva decât eliberarea pieilor rosii. Abia terminasem de citit Winetou si m-am decis sa merg in Far West si sa rascumpar cu banii mei pamântul indienilor rapit de fetele palide. Cu o noapte inainte, tata fusese arestat de Securitate tocmai când perfectase actele pentru cunpararea unei case tip in Vatra Luminoasa. Stiam unde tinea banii, un milon de lei, asa ca i-am luat si m-am suit in primul tren, inarmat cu un pistol cumparat de la un soldat demobilizat aflat prin trecere in Crucea de piatra. Cu chiu cu vai, am ajuns la Suceava si am plecat pe jos prin padure trecând, fara sa stiu, granita. Am dormit la o femeie care m-a denuntat autoritatilor ca „posesor ilegal de arma” in vreme de razboi. A doua zi de dimineata m-au escortat doi jandarmi, din post in post, predându-ma prefecturii politiei din Suceava. Asa am ajuns la bulau cunoscând toata floarea pegrei bucovinene a timpului. Fiind singurul din celula care stia carte, am fost rugat, cu rafinate delicateturi argotice, sa le scriu scrisori detinutilor. Am constatat un lucru extrem de interesant: toti pârnaiasii erau indragostiti si pe iubitele lor le chema, invariabil, Maria.

Si care a fost ultima intâlnire cu un penitenciar?  

Acum câtiva ani, de data aceasta in calitate de … profesor. Am fost solicitat de Directia Penitenciarelor, având in vedere experienta mea … in domeniu si faptul ca, stapânind argoul, ma puteam face inteles pe limba lor, sa le vorbesc celor mai crânceni detinuti, vietasii. Acestia erau adunati intr-o puscarie de maxima securitate din Craiova. Când le-am vazut mutrele, m-am speriat. Va dati seama, numai criminali, aflati intr-o dispozitie de total siktir fata de prezenta subsemnatului. Asa ca am inceput in stilul soc: „Fiecare floare se intoarce in gradina ei. Prima puscarie am facut-o la doisprezece ani. ” Din momentul acela i-am cucerit, adoptându-ma imediat. Unuia dintre ei, cu reale veleitati literare, i-am facut chiar cunostinta cu editorul meu. .. I-am si dojenit, dar in cu totul alt mod, decât cel oficial: „Ma, baieti, meseria voastra este cea mai veche din lume, dar daca ati ajuns aici, inseamna ca ati facut-o prost!”

Daca ar fi sa intram in intimitatea istorica a argoului, ca limbaj poetic paralel al marginalului, care ar fi actul sau de nastere?  

Certificarea literara a argoului s-a petrecut in Franta anului 1262. Un anume Jean Baudeil Daras a scris o carte numita „Noptile sfântului Nicolau” din care, nici astazi, nimeni nu intelege nimic. Aceasta, deoarece ii lipseste cheia explicativa, adica dictionarul sau glosarul argotic. Se intâmpla sa apara, din când in când, un cuvânt in limba, aparent meteoric, fara sa stim de unde vine, pentru a se dovedi, in final, de sorginte argotica. De pilda, in franceza, vinului i se mai spune „pinar”. Obârsia cuvântului apartine razboaielor napoloniene. Soldatilor li se dadea zilnic un pahar de vin rosu botezat astfel. O alta etapa istorica a argoului s-a petrecut imediat dupa incheierea „razboiului de o suta de ani”. Soldatii deconcentrati s-au trezit muritori de foame, habar nu având sa faca o alta meserie. Atunci s-au organizat in celebra banda de raufacatori a „coquiarzilor”, pe „arme”: cersetori, spargatori si vânzatorii produselor furate. Au fost prinsi si are loc procesul. In timpul interogatoriului, onorata curte nu a priceput nimic din raspunsurile argotice ale inculpatilor. Singurul care le cunostea limbajul paralel era frizerul lor, un anume Fourier. Pus de judecatori, acesta a realizat primul glosar argotic din lume. Desigur, „coquiarzii” l-au considerat tradator, sau, pe limba lor: turnator, datator, ciripitor, cântaret …  Oricum, cele mai multe echivalente argotice le au cuvintele referitoare la bani, femeie si sex. Prima cercetare fundamentala a argoului a fost facuta acum o suta de ani de un mare lingvist român stabilit in Franta, Lazar Saineanu. Dupa inca un secol a aparut alt român, Astalos, care a scris un studiu recunoscut ca piatra de temelie a mecanicii argoului.

Si, totusi, care ar fi definitia argoului?

  Lingvistii au ajuns la trei vectori pentru definitia argoului: limbaj secret al raufacatorilor, frazeologie particulara si signum social. Spanac! Nu este deloc un limbaj secret. Orice marginal intrebat despre un anume cuvânt pe care il foloseste ti-l va explica imediat, cu lux de amanunte si, atunci, unde este secretul?! Frazeologie particulara? Totul este frazeologie particulara! Ascultati doi farmacisti vorbind intre ei si incearcati sa pricepeti ceva!  Signum social? Totul este signum social! Cum te imbraci, este un signum social. De fapt si de drept, argoul este o emanatie poetica! El este pentru limba normativa, ceea ce jazzul este pentru muzica simfonica: oxigenul. Argoul se naste in marile metropole portuare si vine pe apa. De pilda: multi spun „m-am sucarit”, fara a sti ca termenul vine de la „sucri”, care in araba nu inseamna „suparat”, ci … „multumesc”. Venea arabul in port la Constanta, dadea pasaportul la vizat si, incruntat cum ii este fizionomia, spunea „sucri”, adica „multumesc”. La care vamesul nostru isi spunea: „Iete, gagiul s-a sucarit!” Sau celebrul „misto”. Toata lumea crede ca vine din tiganeste. Fals! Originea este germana: „mishtock” adica „cu baston”. Gagiul este mishtock, adica e domn bine, cu baston, boier. Partea de Bucuresti in care m-am nascut avea o caracteristica speciala: toleranta interetnica dintre români, evrei si tigani. Din punct de vedere al limbajului, fiecare grai avea savoarea si virilitatea sa, ceea ce a dus la o adevarata explozie a argoului. Pare surprinzator, dar cele mai multe cuvinte ale vorbirii paralele sunt luate din idish si nu din tiganeste. O capodopera a argoului este talmacirea prescurtata a romanului „Mizerabilii” de Victor Hugo. Argotinul a reusit sa condenseze in mai putin de o pagina, intreaga articulatie epica a cartii !

I-ati cunoscut si iubit pe marii infractori artisti ai Bucurestiului, celebrii Urucu Lacatusu, Tiganescu Sutul, Chirita Buna Dimineata. Care era organizarea lor de breasla si in ce consta savoarea personajelor? hotbuzunare_vatican

 Odata cu disparitia lor a inceput degradarea grosolana a indeletnicirilor marginale. Urcu Lacatusu era un adevarat artist al pensetei. Daca te calca, nu trebuia nici macar sa schimbi broasca usii. Nu ca acum, când se apuca de meseria asta orice dobitoc care sparge, rupe, strica. Te costa mai mult sa repari dupa el, decât ce ti-a luat din casa. Vedeti dumneavoastra, raufacatorul marginal se impartea in mai multe categorii, in functie de abilitatile sale. Una dintre ele, de un pitoresc aparte, era cea a hotilor de buna dimineata. Emblematic a fost Chirita. Se opera numai intre orele 3. 30 si 4.15. Aceasta este perioada din noapte in care omul doarme cel mai profund. In anii  ’40 – ’47, Bucurestiul era un oras de case si vara se tineau geamurile deschise tot timpul. Aparea Chirita, se uita sa vada daca merita efortul escaladarii pervazului, dar, daca in camera respectiva omul era treaz si dadeau ochi in ochi, hotul ii spunea frumos: „Buna dimineata!” si disparea …  Tot respectivei bresle ii mai apartinea o metoda cu totul speciala de furat covoare. Sezonul era de Paste. Gospodinele faceau curatenia cea mare spalând persanele cu neofalina. Pentru a nu le capia mirosul, le puneau la aerisit pe balcon, de regula la etajul intâi. Chirita ochea covorul, care pe atunci facea bani buni si cumpara o jumatate de kilogram de ficat proaspat. Il taia cubulete si momea pisicile vagaboande din imprejurimi. Incet incet, mâtele prindeau curaj si veneau la picior. Chirita o alegea pe cea mai zdravana, o lua de ceafa si de coapsele dindarat si o arunca, cu toata puterea, in covor. Pisica se agata bine cu ghearele si tragea persanul in bratele marginalului care il ducea direct la Taica Lazar…  Si tot „Chirita, buna dimineata” era expert in  a-ti lua haina de blana sau paltonul de pe tine in doi timpi si trei miscari, atât de elegant, ca nici nu iti dadeai seama când ai ramas golas … O alta categorie a marginalului raufacator o reprezinta sutul, la plural suti. In limbaj comun, reprezinta hotul de buzunare. Pentru asta iti trebuie in primul rând curaj, nu este o meserie de emotivi. Abia apoi ar veni ageirimea mâinilor. Pe vremea aceea, mai cautate decât portofelele, erau stilourile pe care snobii din ministere le purtau agatate la vedere in buzunarul de la pieptul hainei. Un „Parker” sau un „Pelikan” cu penita de aur era o avere. Atunci intra in actiune asul Ţigănescu Şuţul, care avea doua particularitati:  era „manuş”, adica tigan blond, ceea ce ii conferea credibilitate si avea incheietura mâinii atât de subtire incât, daca strângea degetele, alunecau catusele. A fost prins de câteva ori, pe tramvaiele 14 si 24, cele mai profitabile trasee din zona centrala, dar nu a putut fi dus, niciodata, pâna la Prefectura. Agentii il dadeau jos din tramvai, ii puneau catusele si-l suiau intr-un taxi, pe bancheta din spate, impreuna cu un politist. Traseul trecea pe Academiei si apoi la dreapta, pe Doamnei. Pe colt era Bursa si oamenii stateau ingramaditi in strada. Soferul incetinea, iar Tiganescu Sutul, care intre timp scapase de bratari, deschidea usa, spunea „La revedere, baieti!” disparând in multime … Peste câteva zile era din nou in tramvai, având ca obiect al muncii un ziar impaturit. Cu ajutorul sau, lua fata „clientului” si zicând foarte politicos „pardon”, opera stiloul sau ochelarii de soare. Sutii mai putin dibaci, care ajungeau la Prefectura, erau pedepsiti intr-un fel aparte. Li se punea câte un stilou intre fiecare dintre degetele mâinii drepte si apoi se strângea cu putere. Rezultatul? Cel putin o luna de zile, sutul era scos din circulatie având palma umflata ca laba de rata. Artizanii broastelor si safe-urilor erau lacatusii. Cei mai tari au fost Urucu, Lica Wolf si, inegalabilul Herr Hauptmann din Fundatura Faurari, cel care a devalizat pusculitele celui de al treilea Reich. Vorbesc de toti la trecut, pentru ca majoritatea au fost omorâti prin anii ’50 de oamenii comisarului Alimanescu, care a avut ca sarcina de partid, lichidarea pegrei bucurestene … Lacatusii lucrau cu mai multe ajutoare specializate. Unii erau „şestarii”, care tineau de şase, pentru ca maestrul sa poata lucra in liniste. In caz de pericol, semnaliza folosind un adevarat cod de transmisie pus la punct de un personaj numit Titi Şestaru. Un alt ajutor era informatorul care dadea pontul spargerii si informatii despre programul viitorilor pagubiti, când pleaca in concediu etc. Aici, cel mai bun era Bot de Urs din Colentina, mai precis Teiul Doamnei. Fiind dotat de mama natura cu un sex enorm, Bot de Urs facea furori printre slujnice si bucatarese naive, numai bune de tras de limba despre stapânii lor… In fine, ultima categorie, cea mai nobila si respectata intre marginali, era cea a falsificatorilor de acte si bani, numiti iconari.  Este celebru cazul unui pusti care a falsificat magistral o bacnota de o mie de lei folosind hârtie de bani „cadorisita” de la Monetarie. S-a dus cu ea in audienta la Guvernatorul Bancii Nationale, i-a aratat-o dupa ce a trecut de examinarea expertilor bancii si a fost angajat imediat pe post de consilier, pe un salariu fabulos. Despre el si multi altii am scris intr-o carte numita „Amintiri rebele”, care va fi lansata zilele acestea la Salonul Gaudeamus.   Boema bucuresteana ca stare si, mai ales, nestare, a existat ca fronda creatoare in anii tineretii dumneavoastra. Care i-au fost seniorii de drept, sediile bahico – colocviale si, in ce masura ea mai exista, ca spirit?  

Excelenta intrebare! De mult timp doream sa clarific acest aspect al vietii noastre culturale, viciat, in ultima vreme, de o gramada de impostori care se dau a fi fost boemi. Cica, daca se intâlneau doi insi sa bea si sa-si citeasca poezii, gata, erau boemi! Fals, domnilor, fals! Boemul este un atipic care, in primul rând, nu poate fi salariat! Nu este unul care se scoala de la sase, sa mearga la program si dupa ora cinci seara e boem! Ca in orice metropola care se respecta si in Bucuresti membrii boemei erau polarizati in jurul unei cârciumi sau cafenele, care se putea schimba. Un „sediu” solid si nastrusnic a fost „Singapore”, devenit apoi restaurantul „Pestera” din Piata Rosetti. Localul a fost cântat de poetul boem Tudor George zis Ahoe in „Balade singaporene”. Dupa transformarea stabilimentului in „eleganta” pestera am luat o stalactita in cap de am vazut stele verzi. Doctorul Marcovici cu care ma intâlnisem sa aranjam o partida de pocher a fost martor. Patronul nostru spiritual, seniorul adevaratei boeme bucurestene, a fost Ghita Margarit. Acesta era unul dintre asistentii favoriti ai lui George Calinescu, care nu a calcat niciodata pe la Facultatea de Litere. Era singurul ins din invatamântul românesc care era platit cu ziua … Stiindu-i afinitatile bahice, Calinescu i-a dat procura femeii de servici a Universitatii sa-i aduca in fiecare zi patruzeci de lei la Singapore. Astfel, Margarit putea sa ne „sponsorizeze” zilnic. S-a prapadit prin 1960 si l-a inmormântat pictorul Piliuţă. La bratul drept al lui Ghita Margarit era un anume Geo Martiniuc. Alta figura, demna de pana lui Victor Hugo! Copil orfan, Martiniuc a fost abandonat pe treptele bisericii Trei Ierarhi din Iasi si crescut de o spalatoreasa. Mic de statura, usor cocosat, era de o inteligenta scaparatoare. Este autorul unei singure piese de teatru numita: „Asa s-a dumirit Costache Balan”, care s-a jucat in 23 din 24 de teatre existente atunci in România. Explicatia este foarte simpla: Costache Balan s-a dumirit sa intre in colhoz… Drepturile de autor incasate i-au asigurat si ne-au asigurat intretinerea la Singapore. Oricum, Geo Martiniuc a fost singurul boem, membru de partid caruia i se fâlfâia de toti si de toate si in primul rând de partid. Viata a fost frumoasa, pâna când s-au sucarit cei de la revista Contemporanul, unde era angajat si l-au chemat, macar sa-l vada la fata. I-au comunicat ca are dreptul sa isi aleaga locul din tara unde vrea sa fie transferat. Fiind furat de limonada, Geo a pus la nimereala degetul pe harta si a nimerit la Suceava. A fost prima lovitura pe care mai marii vremii au dat-o boemei noastre, din care mai faceau parte: actorii Vasile Nitulescu si Ilarion Ciobanu, poetii Tudor George (Ahoe), Theodor Pica si, cu voia dumneavoastra, George Astalos. Mai era si un filozof, Mate, care fusese ilegalist si avea o pensie enorma si binevenita la Singapore de 4200 de lei pe luna, apoi Nino Anghel, pictorul Antohi si, cel mai bine ar fi sa mai iei dumneata inca un spatiu de interviu, ca sa putem sa ne ocupam de toti !

 

 

 

Balada fetelor din cruce Pe muchie de suriu 

(…) Cruce mare si de piatra inaltata-n colt de strada

In fata la farmacie una tie una mie

Sa ne treaca scurgerea luata pe de-a busilea

Ca cine nu-si pune gluga cântaretii si-i alunga

Crucea-i cruce ca s-o duci pe drumu de sub uluci

Când ai clontu afumat si catargu spânzurat

Cum spânzura trandafiru in bordeiu lui Nea Spiru

Unde-i fufa rea de musca cu scrobeala la molusca

Da-o pe prezervativ taticu!

(…)

Uite crucea nu e crucea unde si-a rupt ata mucea

Soldatimea si scolarii uschitii si mamularii

Si-unde veneau turcafletii huhamii si gorobetii

Sa bata labeanu seara când se cutremura tara

(…)   George Astalos: Pe muche de suriu / Cânturi de ocna

 

 

 

 

george-astalos--1931

„Mizerabilii” de Victor Hugo

  Varianta argotica  

„Domne, omu’ daduse cu zoru si fusese bagat la bulau si dat la demolari, ca, daca nu era nea Jean Cric sa puna umaru, gagiu o mierlea sub daramaturi. Si nea Jean se duce la priponar si-i spune: <<Domne, sase coti am avut, sase am facut, m-am roit >>.  La care priponaru nu vrea sa auda si zice: <<Mai stai matale sase coti, ca ti-ai pilit fieru>>. Da nea Jean nu vrea s-asculte si se face strigoi. Se duce pe câmp, trece prin padure, se-ntâlneste cu pustiu, ii palmeaza francu, intra-n sat, trage la popa (om cu stare) si popa ii da sa glojdeasca, sa dea cu soiu si, dimineata, nea Jean nu face decât o volta si-i sperie argintaria. Si vine caraliu cu nea Jean la parohie si pune argintu pe masa: <<Parinte, e-ale matale>>. Da popa face semnu crucii si zice: <<Eu i le-am dat>>. Si caraliu se topeste. Nea Jean se uita la popa si-i zice: <<Parinte, m-am prins, matale esti om bun>>. Si se duce la oras, s-alege primar, ajutând-o cu câte ceva pe mama lui Cozete, femeia care bubuia banana noaptea. PAna-ntr-o zi, când vine la el Javer – omu cu turnatoria. <<Stiu, mata nu esti primaru, esti pârnaiasu>>. Da nea Jean se uita la el si-i spune: <<Hai bre Javere, nu mi-ai vazut Sorbona?>> Da Javer nu vrea sa asculte si-i face cântarea. Nea Jean se duce, o ia pe Cozete din pensiune de la sergentu lu Waterloo si pleaca la Paris, unde fata se face mare si umbla cu Marius, baiatu care spunea ca-i student, in gradina lu Luxemburgu. Si din vorba in vorba incepe revolutia! Si, hop, nea Jean se-ntAlneste cu Javer pe pod. <<Ia vino-ncoace bai sulica>>, zice nea Jean. Si omu vine. <<Tu esti Javer, omu cu turnatoria?>> La care Javer pune mâna pe inima si spune: << Nea Jeane, da!>> Si nea Jean il ia pe dupa umeri, ii arata poteca si-i zice: <<Tine-o drept pe lânga darâmaturi si fa-te strigoi, ca m-ai calcat pe broasca>>.  Si Javer se duce sa se-arunce-n gârla ca sa moara, ca n-a mai inteles nimic!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s