Placido Domingo – David Ohanesian: Povestea necunoscută a unei prietenii celebre

david-ohanesian-a-incetat-din-viata-18323840

 placido

 Povestea unei prietenii : Placido Domingo – David Ohanesian

„Davido, dolcezza!”

Pe 20 aprilie 1994, peste Bucureştiul împrimăvărat balcanic  au coborât acordurile unei muzici divine. Placido Domingo a cântat la Sala Palatului reuşind, în sfârşit, să vină în România. Cei care au urmărit imaginile transmise în direct de la aeroport, au putut vedea o reacţie aparent surprinzătoare a marelui tenor. Zâmbetul protocolar cu care a salutat oficialităţile vremii, venite să-l întâmpine, s-a transformat în surâs şi bucurie. Din mulţime s-a desprins un bărbat în vârstă cu un buchet de flori. A fost primul om îmbrăţişat de Domingo în România. I-a spus: „Davido, dolcezza!” Era David Ohanesian, marele nostru bariton, cel care a încercat de nenumărate ori să-l aducă pe Placido la Bucureşti. În finalul concertului, Domingo a amintit marii interpreţi români de operă cu care a cântat de-a lungul timpului. Când a ajuns la Ohanesian, a spus că îi leagă o veche şi frumoasă prietenie.
O prietenie celebră între două vedete ale scenei lirice mondiale nu poate fi decât o arie superbă, în nici un caz o fugă. Pentru a-i desluşi fraza melodică, am poposit într-o oază de linişte cu meri şi trandafiri sălbatici, la margine de Bucureşti. Aici, în „acasa” lui David Ohanesian, cultul prieteniei se practică, ritualic, la orice oră din zi sau din noapte.

„Cum unde mă odihnesc? Pe scenă!”

Discuţia despre prietenia cu Domingo se leagă încet, printre aburii aromitori ai unei cafele la nisip, preparată de gazdă cu pricepere şi migală de oriental. Căutând în şipul cu amintiri, „Oha”, „Puiu” sau „Dolcezza” începe povestea:
„În 1968, directorul Operei din Hamburg, profesorul Lieberman, mi-a oferit un contract pentru rolul Terlamund din opera “Lohengrin“ de Wagner. Rolul titular era încredinţat lui Placido Domingo. Atunci ne-am cunoscut şi a început o relaţie unică între noi. O prietenie bazată pe respectul muncii, pe colaborarea perfectă în scenă şi pe acea afinitate specială între două suflete de artişti. Spuneţi-i, dacă vreţi, singurătatea noastră, singurătatea cântăreţului de cursă lungă. Placido nu mai era un debutant. Urca, sigur pe el, scara sau poate eşafodul spre glorie. Acum este, obiectev vorbind, cel mai mare tenor al lumii, pentru că trăieşte ceea ce cântă, har Dumnezeiesc pe care îl au doar aleşii. I-am văzut într-o zi agenda care era, încă de pe atunci, arhiplină şi, deşi îi ştiam energia, m-am îngrozit. I-am spus pentru prima oară dolcezza, cuvânt de alint care a devenit numai al nostru. L-am întrebat
când şi unde se odihneşte. Pe scenă, a sunat răspunsul. Acesta este Placido, un vulcan din care erupe lava binefăcătoare a muzicii. Domingo înseamnă Duminică. Fericit gând au avut cei ce l-au botezat cu nume de sărbătoare.

Mititelu, fudulia e molto berea

Ne-am apropiat atât de mult poate şi datorită gintei latine căreia îi aparţinem amândoi. Am cunoscut multe popoare, dar numai italienii şi spaniolii mai au sufletul pe buze ca noi. Am început să ne vizităm. Venea la noi, aveam o casă în Hamburg. El a fost întotdeauna cu domiciliu la hotel. Nici nu ştiu care îi este adresa. Corespondăm prin prieteni. Nu este un mofturos şi îi place mâncarea românească. Era înnebunit după crema de zahăr ars şi i-a spus soţiei mele: Doriţa, este atât de bună, că mi-aş dori să mor într-o cadă plină cu cremă de zahăr ars. Eu l-am învăţat să facă grătar româneşte şi a descoperit gustul mititeilor. Mi-a dovedit că nu l-a uitat, peste câţiva ani, în Israel. Am cântat împreună şase concerte. Într-o seară m-a luat de braţ şi m-a dus la un restaurant românesc unde a comandat, foarte serios, Mititelu, fudulia e molto berea. Tot atunci, la Tel Aviv, l-am văzut într-o
postură umană, răscolitoare. Unul dintre băieţii săi, Alvaro, a căzut şi şi-a prins capul între leagăne. Când ne-am dat seama era aproape vânăt. A scos un sunet pe care nu l-am auzit să-i fi reuşit pe scenă şi a intrat cu spinarea între leagăne, ridicând, puţin câte puţin, până a reuşit să-şi salveze copilul… De atunci participă la concerte de binefacere ori de câte ori este solicitat.

Dolcezza, ce înseamnă comunism?

Sigur, discuţiile noastre, în puţinul timp liber pe care îl aveam s-au axat pe probleme muzicale, dar nu numai. Placido a cântat cu mulţi români, le-a apreciat talentul şi era foarte curios să înţeleagă cam ce fel de ţară este România. Cel mai mult îl interesa ce este comunismul. I-am spus: Dolcezza, pe strada de lângă Opera din Hamburg este un birou de turism. Un bilet Hamburg-Marea Neagră, trei săptămâni, te costă 400 de mărci. Eu zic că merită să dai banii ăştia şi să vezi singur că degeaba îţi spun eu. Îţi place, treaba ta!
A zâmbit, înţelegând tâlcul. Din păcate, nu a putut ajunge în românia până în 1994. Eu am încercat să îl aduc. Prima oară l-am invitat prin 1971. Credeam că, dacă reuşesc să-l conving, voi aduce o mare bucurie melomanilor din ţară iar autorităţile îmi vor aprecia strădania la justa valoare. Aiurea! L-am sunat şi i-am zis:
-Dolcezza, mai vrei sa vii în România?
-Si, certo!
-Bine, tu primeşti 10.000 de mărci pe spectacol, noi nu-ţi putem da mai mult de 3000.
A acceptat de dragul meu să vină pe suma aceea derizorie pentru cotaţia lui. Numai un nebun frumos o putea face! Mă duc la ARIA în al nouălea cer, să le dau vestea. Mi s-a spus că ar costa biletul o sută de lei, ceea ce ar fi inaccesibil pentru veniturile oamenilor muncii. I-am rugat să scrie o scrisoare în care să-i explice toate acestea. După ce a primit-o, cred că a înţeles ce înseamnă comunismul.
Simt că mi se înfierbântă sângele de oriental când mă gândesc că în epocă au venit în România numai glorii apuse, tot la o sută de lei biletul. Pentru Placido Domingo, aflat în plină strălucire, nu s-a putut. Nu l-a supărat refuzul şi mi-a promis că va veni ca turist. Agenda lui arhiplină nu i-a îngăduit să o facă.
În 1994, numai vizită nu s-a putut numi. De la Sala Palatului a fost la masa dată în onoarea sa la Palatul Enescu, apoi a plecat direct la aeroport. A venit de la Viena, cu avionul său particular, într-o pauză dintre repetiţii.

Pentru Angela Burlacu Gheorghiu şansa a fost un sărut învăţat de acasă

Numele lui, în traducere completă înseamnă Duminică liniştită, adică Placido Domingo. Aşa îi este şi sufletul: bun, cald, delicat, generos. Despre concertele de binefacere v-am mai amintit. Familia sa reprezintă o divinitate, o mică biserică la care se închină în fiecare zi. Soţia sa, Martha, a fost în tinereţe o soprană de talent. Cu o înţelepciune superbă a renunţat la carieră pentru a veghea tumultul unui titan. I-a dăruit doi băieţi şi multă linişte atât de trebuitoare lui.
Placido a descoperit multe talente pe care le-a ajutat cu mărinimie. De pildă, celebra soprană Angela Burlacu Gheorghiu cu care a cântat la Bucureşti.
Înainte de a pleca în străinătate, Angela a venit să-şi ia rămas bun de la Oha. Îi urmărisem evoluţia şi ştiam de ce este în stare. I-am spus: când te vei întâlni cu Domingo, să-l iei în braţe, să-l săruţi pe obraji, aşa pe nepusă masă şi să-i zici: asta e de la Dolcezza. Aşa a făcut, zăpăcita. Placido a rămas tablou, a întrebat-o când are spectacol şi a fost în sală. A remarcat-o ca voce şi a ajutat-o să devină ceea ce este acum. Exemplele pot continua, te pui cu inima lui Dolcezza? ”

Delicateţea corespondenţei scrisă de mână

Cafeua a ajuns la zaţ. Oha prepară alta, dozând apa cu picătura. Filigeanul sfârâie pe nisipul mărunt. Pe un scrin zăresc felicitări, scrisori şi fotografii de la Placido Domingo. Cer permisiunea şi le răsfoiesc cu sfială. Citesc liantul unei catedrale de taină. Misivele sunt scrise de mână, semn de mare intimitate în era informaticii. Amfitrionul potriveşte „dolcezza” cafelei. Vorbeşte odată cu primul caimac.
„Felicitarea aceasta mi-a trimis-o după concertul de la Bucureşti. În haznaua presei noastre de scandal au apărut tot felul de speculaţii jalnice cu privire la aventurile sale amoroase şi chiar la un posibil divorţ. Cu delicateţea sa proverbială, pentru a ne linişti, semnează amândoi: Martha şi Placido”.
Textul vorbeşte de la sine: Dragul meu Davido, Dolcezza o îmbrăţişare caldă şi toate lucrurile frumoase pentru tine şi pentru Doriţa. Fie ca prietenia noastră să dureze o veşnicie.
În 1992, David Ohanesian a suferit un infarct miocardic. De atunci nu mai cântă decât romanţe şi arii cuminţi. Placido Domingo a a aflat de necazul prietenului său şi i-a trimis o avalanşă de sfaturi şi scheme de tratament. Exemplele pot continua, corespondenţa celor doi pontifi ai scenei lirice mondiale fiind o licoare de suflet distilată din esenţe rare.
Scârţâitul reportofonului este bruiat doar de al treilea rând de cafele care se aromesc pe nisip. S-a făcut aproape seară. Vorbim de şase ore despre prietenie, muzică, filozofie şi urmaşele Evei. Înainte de a părăsi „acasa” cu meri şi trandafiri sălbatici îl rog pe Oha să-mi spună un gând despre prietenie. Aflu un superb proverb oriental: „Ca să-l înţelegi pe cineva, trebuie să-l iubeşti pe vorbe.” La bună revedere, dolcezza!

P.S. Între timp, David Ohanesian – Dolcezza a fost angajat de Dumnezeu, pe perioadă nedeterminată. Avea nevoie de un bariton. Placido nu a putut veni la înmormântare, dar, când a aflat vestea abia a reuşit să termine spectacolul de la Metropolitan Opera. Întrebat de jurnalişti despre anumite lacrimi, a declarat că un prieten adevărat cântă de azi prin Rai şi el nu poate, încă, participa la spectacol…

                             

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s