Seniorul Pieţei Obor

 

 

traditii-obicei-bucuresti-8

 

 

A fost băiat de prăvălie şi intelectual erudit. Negustor în Obor şi contrabandist de măgari. Pescuitor în ape tulburi şi Furnizorul Casei Regale. Avea patru clase primare şi prietenia lui Steinhardt. Şi-a dat “licenţa” la Aiud. Ţuţea i-a pus 10 şi a scris nota pe tencuială. Dădea pe datorie şi stângea cocoşei de aur din portocale de Kios… Un paradox numit Victor Roşu, senior de Arhipeleag şi Piaţa Obor.

„Ia dioda, ia banana, leucoplastul, naftalina, ia ventuza galbioara – face bine la raceala! Decodorul, tranzistorul, ia ciorapul, ia soseta, sa faci mai usor naveta! „…

Aglomeratie, galagie, damf de mititei si tescovina trezita, blugi imperialisti insailati la osmalâi, sau pe la prietenii chinezi,  buticari de culoare, tarabagii scapatati, tarani fosti cooperatori, poluare fonica cu manele de manele si baieti de baieti. Bere contrafacuta, muraturi simtitoare la cursul ieuroului, varza de vânzare direct de pe asfalt, chinezi mici si guresi cu marfa proasta, dar ieftina. Cam in halul acesta arata astazi una din cele mai vestite piete bucurestene, Oborul. Privind-o si auzind dialoguri de genul: „Daca nu-ti convine, nu cumperi, ete brâul, ce stau in banii tai ?!”, te intrebi daca nu cumva bunicii au cam exagerat in povestile lor…

Spuneau ca intre cele doua razboaie era o adevarata placere sa târguiesti din Obor. Pravaliile erau curate oglinda, oltenii cu cosurile iti puneau fructele pamântului in sacuie cu motive nationale, negustorii te respectau si isi stiau meseria. Aveau marfa de calitate pentru fiecare buzunar si câte o vorba buna, mieroasa cu care te câstigau client statornic. Ei, negustorii de vocaţie erau motorul, sarea si piperul comertului. Li se dusese buhul pâna pe Calea Victoriei, cucoanele din inalta societate trimitându-si argatii sa cumpere de aici. Cine nu auzise, in epoca, de macelaria „La Stere”, de brânzeturile lui Marinica sau de portocalele dulci ale lui Victor Roşu?!

Cel din urma era preferatul intelectualilor strâmtorati. Le dadea marfa pe credit la un pret de nimic. Când nu aveau bani ii punea sa plateasca cu alta moneda, stranie si nebatuta: stiinta lor de carte. Confratii negustori il priveau chiorâş, cârtind ca incalca principiul de aur al breslei: „Cui ii dai pe datorie, nu-ti mai calca-n pravalie”. Povestea firii ciudate a lui jupân Roşu, seniorul pietei Obor, am deslusit-o intr-o mustarie din spatele Halelor. Locanta cu stuf si ulcele de lut umed este tinuta de Nea Mache Dumitrescu, fost baiat de pravalie la magazinul de fructe exotice „La Roşu” …

Fuga

„Am fost copilul lui de suflet – povesteste negustorul de must. Noi eram sapte frati acasa, tata murise in primul razboi si biata mama spala rufe pe la cucoane cât era ziulica de mare. Cu noi in mahala statea domnul Ganea, un profesor de pian, care a zis ca stie un om cumsecade, la care m-as putea tocmi in pravalie. Asa am ajuns la cel care mi-a fost mai mult decât un parinte. Am inceput de la matura, apoi, vazând ca-mi merge mintea si nu umblu cu furaciuni, m-a invatat cum sa tin socotelile pravaliei. M-a si nasit cu Tincuta, o fata sarmana culeasa tot de el de pe strada. Viata lui a fost un roman, ascultati-ma pe mine.” …

Un roman care incepe intr-o noapte de toamna a anului 1905, la o stâna de sus, din Parâng. Acolo o apucasera pe muma-sa, Ana, durerile facerii. Se dusese sa se tocmeasca cu ciobanii care le ingrijeau olile. Când a vazut ca nu-i de saga si muierea chiar s-a pus pe nascut, baciul s-a dus pe jos pâna la Preajba, un sat de lânga Târgu Jiu, sa-i zica omului ei sa vina cu caruta, da’ sa aiba grija de scoarte groase ca la munte e frig si sunt doi de luat. Nea Mihăila Roşu s-a crucit, a suduit de asa mare rusine si a plecat. A mers o zi si o noapte si a gasit-o pe Ana cu prunc la sân, mândră nevoie mare, de parca cine stie ce chestie nemaipomenita ar fi facut. Omul n-a vrut in ruptul capului sa boteze pruncul Victor, dar muierea i-a zis: „Cum s-a nascut el aşa, in mijlocul pustiei, e semn ca o sa izbândeasca in viata si Victor trebuie sa-l cheme, de la Victorie, nu fi narod, bre, omule!”

Victor călca apăsat strivind pamântul reavan cu straduinta. Asa ii placea lui sa umble, in picioarele goale, de la Florii până spre zapada Sfintilor Arhangheli. Avea drum de mers până la scoala si-l facea agale, oprind dintr-o fântână in alta. Îi era intotdeauna sete. În primavara lui 1920 nu implinise, inca, cincisprezece ani. Era ager la invatatura si invatatorul Butulescu staruia sa îl dea mai departe la „scoli de facut domni”. Staruise si Victor, dar nu avea la cine. Lui tata-sau nu-i erau de trebuinta domni, ce să facă cu ei la vite?! Ca sa-l linisteasca de tot, i-a vândut partea lui de pamânt si a baut toţi banii. Să nu mai aibă ce să ceară. Victor a citit si a scris, toata iarna, scrisori pentru oamenii din sat nestiutori de carte. Primea o para de scrisoare. În primavara, cu un „capital” de saisprezece lei se va urca in primul tren, la intâmplare. În urmă, ramâneau, la şasprezece ani, amintiri care dor deja. În fata, psalmodiat de ţăcanitul boghielor la macaze, se intindea un destin aliat şi potrivnic.S-a dat jos la Constanţa. Până acolo mergea trenul.

Contrabanda cu magari in Cadrilater

Îi mai rămasesera patru lei. Cu ei, Victor a facut prima afacere. Dupa ce a colindat orasul, a văzut ca muncitorii din port nu aveau nici o brutarie in apropiere. Pentru a cumpara pâine, pierdeau timp si bani, fiind platiti la norma. De patru lei a luat lipii, franzele si cornuri. Le-a dus in port si le-a vândut cu un beneficiu frumos. Vremea era rece si cu sapte lei nu a gasit odaie de inchiriat. A intrat argat la hanul unui grec. Kir Iani Papadopoulos tinea locanta cu nume pocit: „La Patrida tânjitoare”. În ziua libera, Victor continua sa duca pâine in port. A aflat jupânul si l-a dat afara, afurisindu-l într-o românească corcita prin Levant: „Tze, bre copchilul, fatzi tu la mine concurentza?!”

De la han, Victor s-a dus dupa un cioban chivernisit in Muntii Macinului. Baciul era staroste peste mai multe stAne si avea trebuinta de un om de incredere. Asa a invatat Victor sa tina seama la zer, jitnita, urda, cas si telemeaua de oaie nebotezata. A deprins jupuitul, argasitul, daracul si celelalte tehnici ancestrale ale oieritului. Nu va avea nici aici, popas mai prelung. Într-o noapte despartita de luna, baciul a fost taiat de lotri pohtitori la preaplinul chimirului. Cu limba de moarte l-a tocmit pe Victor la un evreu  pisicher, care l-a dus tocmai in Moldova, sa culeaga scoici din Prut si Siret. Erau niste scoici albe, lucioase, din care Şaimovici facea nasturi si-i vindea zicând că-s sidef. L-au poprit. De pe scară dubei, i-a dat lui Victor un pont: contrabanda cu magari in Cadrilater si un nume – Igor Branici. Igor avea bulgarii lui, mari amatori de dobitoace capoase. Victor ii trecea Dunarea printr-un loc cu vad mic, ii lega de un anume copac si, peste doua zile, venea si isi lua banii din scorbura. Încet, încet, capitalul crestea. Ordinul de recrutare l-a gasit in Cadrilater, la Bazargic. Chemarea la oaste l-a salvat de razburnarea comitargiilor carora le facea concurenta acerba. Nu si pe Igor, care va fi gasit inecat in Dunare cu urechile taiate si nasul scurtat  …

„Capitalist” in formare, Victor va depune jumatate din bani la banca, iar restul ii va lasa spre pastrare celui mai mare dintre frati. Când  s-a eliberat din armata, fratele ii cheltuise paralele pe zaibar si vadane statute. De necaz, Victor a albit la 23 de ani si a invatat sa nu mai dea, niciodata, ratiunea pe sentiment …

Aroma portocalelor de Kios

Cu banii inmultiti la banca, Victor Roşu deschide pravalie in buzele Oborului. Acolo era fieful interbelic al oltenilor precupeti. Cu timpul a construit si o hala in miniatura, demolata astazi, devenind cel mai mare angrosist de fructe exotice din Regat. Avea cele mai dulci portocale aduse din insula Kios, banane, smochine si curmale din Arhipeleag. Auzind ca Reginei Mame ii plac un anume soi de portocale rosii de Sicilia, a tocmit un capitan de vas aflat la ananghie si a batut o luna intreaga Mediterana. S-a intors cu trei vagoane din marfa poftita de palat, dar a vandut-o cinstit in pravalie la pret fara adaos, asa la … „vivat concurenta”. Aşa a devenit Furnizor al Casei Regale.

Ajuns om cu stare, nu putine i-au fost petitoarele. Doar ca el prinsese invatatura de la un armean batrân, Agopian, cel mai mare importator de cafea arabica din Matache Macelarul: „Vezi tu, Victoraş, femeia si negustoria se brodesc ca tusea cu junghiul. Pâna nu te coci destul, nevasta e cea mai paguboasa afacere din care oricum nu scoti cât ai bagat…” Sunt bune si sfaturile, nimic de zis, dar ce te faci când ai ajuns la patruzeci de ani si hotul de cârciumar la care manânci de atâta amar de vreme, iti aduce o friptura arsa si scorojita sa n-o dai nici la câini ? Pai, musai sa te insori. Hotarât la vorba si fapta, intr-o luna Victor era capatuit. A luat-o  pe Petruta, fata lui Nea Mitu Maciuca gospodar chivernisit din Fundeni Frunzanesti …

Dorinta de a invata carte nu l-a parasit niciodata. Biblioteca sa, facuta cu sudoare de generatii intregi de anticari, putea rivaliza cu cea a lui Nae Ionescu. Cel putin asa a raportat maiorul de securitate responsabil cu epurarea, mirat ca un patron exploatator are pe acleasi raft „Mein Kampf” si „Capitalul” … Cei mai pretuiti clienti ai lui Victor Roşu au fost profesorii, avocatii, gazetarii. Le facea rabat, le dadea pe datorie si, de multe ori când venea scadenta stergea cu tibisirul. Ba îi mai împrumuta şi cu bani. În schimb, le cerea sa-l scoleasca. A scolit, la rţndul lui, destui  …

„Cei mai multi baieti de pravalie, de la el au invatat carte – spune negustorul de must, incalzind in causul palmei vin nou in ulcica veche. Celor mai isteti le-a dat bani de liceu. Doi au facut si facultate. Ne spunea mereu: << Ma, baieti, cea mai mare avere a unui om este invatatura. Doar ce ai in cap nu-ti poate lua nimeni. Case, bani, aur, pravalie, pe toate le poti pierde intr-o singura zi. >> Parca a avut gura aurita … Asa a patit si el, saracul ! Dupa ce au venit comunistii, i-au nationalizat magazinul si a ramas muritor de foame, cu doua fete in scoala. Apoi l-a turnat o jigodie, un sarpe crescut la sân, un ţigan, Bică, baiat de pravalie ca si noi. A declarat la Securitate ca don ‘ Roşu are o lada cu cocosei de aur si se intâlneste cu spioni americani. L-au ridicat intr-o noapte si a facut zece ani de temnita grea … ”

Detinut politic, hamal, paznic de noapte

tatiam         I-a fost scris lui Victor Roşu, ciudatul negutator de portocale, sa urmeze in inchisoare adevărata Universitate. L-au ajutat cei asemenea prietenilor indatoraţi cu fructe exotice. „Licenta” a dat-o la Aiud, Gherlai Periprava cu profesori alesi pe sprânceana: Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu, Radu Gyr, Nicolae Steinhard. Petre Ţuţea.

Au ramas uimiti de cultura autodidacta a unui om cu patru clase primare absolvite in Preajba Gorjului. Şi de mintea lui brici. L-au dăscălit cât pentru cinci facultăţi. La shimb au cerut lectii de viata si supravietuire in puscarie. În „Jurnalul fericirii”, Steinhard aminteste de „seniorul negustor” care l-a invatat verticalitatea sacrificiului si demnitatea umilirii taranesti.

Eliberat odata cu decretul din 1964, Victor Roşu si-a gasit fetele in primii ani de facultate. Pentru a le ţine în şcoală fost, la mai bine de saizeci de ani, hamal in Gara de Nord si paznic de noapte la Antefrigul. Destinul inceput printr-o „Fuga” a continuat cu un „allegro maiestuozo” sfârsind printr-o „coda” nedreapta, dar demna. Iarna patriarhului, adica batrânetea seniorului i-a fost rasplatita cu grija, formarea si dragostea nepotilor. Mascarada  din Decmbrie 1989 l-a gasit intristat in el insusi. Lipsa capitalului si tineretii l-au impiedicat sa o ia de la capat cu potocalele, bananele si smochinele sale. Si, cum ar mai fi facut-o!

„Ce zi este astazi? – ma intreaba negustorul de must. Aproape in fiecare vineri ma duc la Izvorul Nou sa-i aprind o lumAnare. S-a prapadit acum noua ani dupa ce moartea l-a incercat câtva timp reusind sa o pacaleasca. Ştiu ca facuse la un moment dat o infectie la picior si doctorii nu-i gaseau leacul. L-a trimis pe cel mai mare dintre nepoti la Preajba sa caute intr-o anumita padure o buruiana numita spânz. Şi-a facut din ea o alifie care l-a vindecat intr-o saptamâna … A fost un om si un negustor cum nu mai sunt astazi. Un boier fara pedigree, in cel mai adevarat sens al cuvântului. În amintirea lui am tinut mortis sa deschid pravalie in Obor. Vedeti, incers sa ma port cu clientii cum o facea si el, dar tarabagii astia zic ca sunt nebun de legat.”

Se lasa seara pâcloasa peste Piata Obor. Mustul s-a terminat, la fel si pastrama de oaie crestata pe jar. Fata in fata cu hala de peste a existat, cândva, pravalia „La Rosu” şi  un paradox de om . Acum, coji de seminte proaspat scuipate si mirosul rânced de mititei masluiti se intind ca o nepasare peste amintirea acelei vremi.

 

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Seniorul Pieţei Obor&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s