Istoria reportericească a literaturii române: Moromeţii anului 2014

Istoria reportericeasca a literaturii romåne (I)                silistea-gum Marin_Preda1   La Silistea Gumesti, s-a stins neamul Morometilor   „In câmpia Dunarii, cu câtiva ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari.”     

  Asa incep „Morometii”. Am descins in Silistea Gumesti pe urma pasilor lui Marin Preda incercând sa vedem ce mai fac Morometii, câti au supravietuit in fapt si spirit tranzitiei, cum se descurca cu „fonciirea” de acum, adica legea 18… Am descoperit, pe prispa unui nou mileniu, aceeasi mentalitate si civilizatie taraneasca, aceeasi siretenie a disimularii in raport cu autoritatile, aceeasi dispozitie si acelasi limbaj colocvial. Morometii anului  2014… Aici timpul pare ca s-a oprit in Poiana lui Iocan si vorbele de duh apasat ale lui Moromete, Cocosila, Din Vasilescu si Marmoros Bank. Nici macar drumul nu s-a schimbat.

„Pe cine vreai sa cauti, pupa-te-as?”   „In fata bisericii se afla o poiana mare cu pamântul batatorit, plina de unghii de cal, cuie si belciugarii arse. Poiana lui Iocan.           (…) Cocosila se apropie mai mult si duse mâna la palarie: – Buna dimineata! spuse el cu demnitate. Esti prost.”

Silistea Gumesti este ultima comuna a Teleormanului, spre munte, la granita cu judetul Arges. De la Alexandria, tii soseaua spre Rosiori pâna in Balaci. La raspântia din centru, un indicator din tabla ca vai de ea, indruma la dreapta. Un barbat slab, strâns de frig intr-un palton cândva negru, cândva de lâna, face autostopul. – Buna dimineata! Vreai sa ma iei pâna la Silistea? N-am mai fost de trei luni acasa. Vreai? Esti prost! – De ce? – Ca abia am iesit din spital, de la T.B.C. Mergem fara cuvinte. La intrarea in sat ma roaga sau mai degraba imi ordona sa-l las la fierarie. – Fieraria lui Iocan? – A murit Iocan. A ramas doar in carte. Uite, in poiana de colo.

„Moromete statea pe stanoaga podistei si se uita peste drum. Statea degeaba, nu se uita in mod deosebit, dar pe fata lui se vedea ca n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva… Oamenii insa aveau treaba prin curti, nu era acum timpul de iesit in drum.”

Pâna la casa lui Marin Preda nu am intâlnit tipenie de om. Chiar in fata casei, pe podisca, un barbat intre doua vârste statea degeaba. Il intreb cu vorbe din roman: „Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Imi dai salcâmu-ala?” Zâmbeste agale rasucind foita si-mi raspunde la fel: „Sa tii minte ca la noapte o sa ploua. N-am nici o legatura de sânge cu Morometii, cu alde Calarasii cum le spunem noi. Tudor a lui Vasilescu imi spune. O cauti pe ga Floarea? Intra repede ca pleaca la moarta. Se duse si Mita azi dimineata, ultima sora a lui Marin. Era mai mare ca Tita.”

„In sat i se spunea Guica sau ga Maria si nu avea nume bun; se temeau de ea pentru ca cunostea pacatele tuturor si avea limba ascutita.” Ga Floarea Calarasu este cumnata scriitorului, vaduva lui Achim. Se otareste in loc de bun venit: „Pe cine vreai sa cauti pupa-te-as? Iar ai venit? Cu mâna goala, hai? Nu puteai sa-mi aduci si mie o sticla de suc de prune, o vodculita, ceva? Iei parale grele la Bucuresti pe ce-ti spun eu, fire-ai al dracu cu bâta-ta si nu ma omenesti cu nimic, stati-ar lelea! Acu ca muri Mita sunt ultima care am ramas, asa ca sa te porti frumos cu mine, Floarea lui Achim Calarasu din Silistea Gumesti. Calarasu, auzisi, nu Moromete cum a scris smintitul ala de Marin! Auliu, lasasi poarta deschisa! Inchide-o fire-ai al dracu ca-mi fug gainile!” Suntem in plin epos morometian. Nu lipsesc ulucile strâmbe, ceaunul de mamaliga, fântâna potolitoare de sete. Incet, incet, se sting Morometii. Ilinca a murit in iarna lui ’96. O rog pe ga Floarea sa ma duca la priveghiul Mitei. Se face ca nu pricepe. Ies in ulita. Ma aud strigat. O femeie in vârsta, cu flori si lumânari. „Cine esti, pupa-te-as? ~i fi Alexandru, baiatul al mic? Ai venit la Mita, saracuta, la moartea ei? Ce zisesi? De la ziar? Uite noroc pe ea, s-o tragi in poza, maica, c-a murit ca un câine. ” Casa Mitei (Ioana Calarasu) abia mai sta in proptele. Nici gard n-a avut, pâna nu demult, când o familie de olandezi de origine româna a facut o donatie pentru urmasii lui Marin Preda. A murit  nespovedita, fara lumânare, fara suflet de crestin prin preajma. Cu ea au disparut Morometii de sânge. Cei de spirit au mai ramas. Ga Leana Bulbuc se ocupa impreuna cu alte vecine de cele trebuitoare inmormântarii: „N-ar fi murit asa daca traia Marin, saracul. Am pus ban la ban sa-i luam cosciug, ca de restul s-a grijit ea mai-nainte.”

Un glas lung incepu sa jeleasca pe undeva pe aproape: – Ce facusi, Ioane, cui ma lasasi, de ce murisi? Tu ma auzi, acolo unde te-ai dus? Roaga-te la Dumnezeu sa ma ia si pe mine!”

Babele adunate la priveghi aprind mucuri de lumânare subtire in canita de lut. Bocesc infundat umezind basmale de culoarea pamântului: „Ce facusi, Mito, de ce plecasi, unde te-ai dus? Auzi, fa, pe acolo tot saracie e, ca la noi? Ia-ne si pe noi, Mito, nu ne lasa nevoilor…”

Morometii sunt oamenii satului nostru

Un loc sfânt pentru silisteni este scoala cea veche. Aici a invatat elevul Calarasu T. Marin, având parte de un dascal rupt dintr-un colt de icoana. Icoana invatatorului de tara, mucenic si apostol, disparut, tipologic vorbind, in zilele noastre. Batrânul dascal sau Toderici, in romane, pe numele sau adevarat Gheorghe D. Florea este, la 93 de ani, certificatul de autenticitate al operei lui Marin Preda, toate scenele si personajele din Morometii fiind reale: „Morometii sunt oamenii satului nostru. Unora le-a schimbat numele, dar au existat aievea. La fel si multe situatii din carte. Sa va dau un exemplu. Am facut tot efortul in urma rezultatului exceptional pe care l-a obtinut Marin la examenul de la Cioranesti, sa-i determin pe parinti sa-l dea mai departe la scoala. Am staruit atât eu, cât si preotul Alexandru Popescu. Nu am reusit. Tatal sau, Tudor Calarasu, ne-a raspuns ca nu poate datorita situatiei financiare precare in care se afla familia. ” „Moromete avea uneori obiceiul – semn de batrânete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate gânduri pot capata glas- de a se retrage undeva prin gradina si de a vorbi singur.” Isi aminteste batrânul dascal: „Când venea in sat, Marin cam avea obiceiul  sa se dea jos la raspântie si mergea pe jos prin sat vorbind singur, cu capul in jos. Dadea „Buna ziua”, dar nimeni nu-l observa. I-am atras eu atentiunea de mai multe ori: Ba, când dai buna ziua, sa salti capul mai sus si sa strigi tare, sa te auda lumea! Asa am sa fac – mi-a zis – si s-a tinut de cuvânt. ” Clasa in care a invatat Marin al lui Tudor Calarasu gazduieste acum o tulburatoare expozitie memoriala. Tulburatoare prin simplitatea ei. Mesterul fotograf Vasile Blendea a surprins Morometii in imagini de câmpie cetoasa. Nu lipseste nici crezul artistic al scriitorului din banca a doua, rândul din mijloc: „Datorez taranilor generatiei tatalui meu, codul moral al existentei lor.” Gazda primitoare a muzeului ad-hoc „Marin Preda” este profesoara de limba româna Eugenia }apurica. Preda si traieste de o viata de om la Silistea, cunoscând ca nimeni altcineva problemele actuale ale Morometilor: „Dupa 1990 nu s-a schimbat prea mult viata de aici.Oamenii nu o duc prea bine, dar nici rau, descurcându-se prin metoda specifica silistenilor, disimularea. Pamântul are inca pret, in primul rând sentimental, oamenii nu vor in ruptul capului sa vânda din loturi, la fel ca pe vremea lui Marin Preda. S-au certat tata cu fiu si frate cu sora pentru pamânt. {i mentalitatile au ramas la fel. Barbatii sporovaiesc in cârciuma si isi iau in gluma muierile bisericoase.” „– Toata ziua stai la drum si bei tutun si la sfânta biserica nu vreai sa mai vii! Ilie, in fundul iadului ai sa ajungi! – … Si da-ne noua, Doamne, cât mai multe leturghii si colive…si adu cât mai multe proaste la biserica!”

In Câmpia Dunarii, Morometii anului 2014 au scapat de fonciire, dar nu si de Legea 18. Problemele mari, care nu pot fi decât ale pamântului, le discuta la fel ca acum o jumatate de veac, cu acelasi limbaj, inocenta, candoare si scânteietoare siretenie taraneasca. Drumul ne scoate simetric din eposul morometian trecând, ca si la ducere, pe lânga Poiana lui Iocan. Ramâne in urma o lume rurala aparte, pentru care apararea micii gospodarii  traditionale este unica motivatie existentiala. Se mândresc cu cel care i-a facut celebri, chiar daca nu inteleg de ce domnii de la oras ii spun, uneori, cel mai iubit dintre pamânteni.  „Adicatelea cum, domnule, se intreaba Tudor a lui Vasilescu, cum poate fi cineva mai iubit decât altul?!” Timpul nu mai are rabdare cu oamenii!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s